Sub crucea-n care vidul putrezeşte

Se-ndepărtează umbra de lumină,
Şi ura de iubire şi dispreţ,
În suflet adevăru-i fără preţ,
Minciuna ne aduce în ruină.

Cuvântu-i de prisos dacă răneşte,
Gândul e un tuci înfierbântat
Pe care amintirea l-a uitat
Sub crucea-n care vidul putrezeşte.

În vis mai latră câinii întristării,
Întunericul se varsă-n vegetale
Când te ascunzi, nu-mi ieşi în cale,
Inima mi-am pus pe culmea zării,

Acolo îngerii cad în genunchi
Din zborul lor pornit între tornade,
Să vadă cum intrăm în canonade
Tăind lumina până în rărunchi.

Găsim în ea copite pofticioase
De-a călări şi vânturi dar şi ploi
Să te-aducă dulce înapoi –
Floare între florile frumoase.

Ne merităm o clipă de avânt
Între întuneric şi lumină
Şi-o mână de cenuşă de sulfină,
Sfântă amintire pe pământ!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fereastra udă de lumină

Fereastra ta e udă de lumină,
O şterg cu inima până devine vis,
Ochii mei sunt arc de curcubeu,
Tu eşti săgeata care m-a cuprins.

Cad în genunchi la dulcele izvor
Sub orizont şi gânduri răvăşite,
Împărţim focos plăcerile în doi,
Îmbrăţişări, săruturi nesfârşite.

Cerurile de vrajă îngerii aduc
S-acopere cu aripi razele de stea,
Să nu vadă nimeni cum dispar
Dis de dimineaţă prin lumina ta!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colinda lui Nică

Mi-am lăsat umbra în tindă
şi-n fereastră o colindă
lerui-ler cu flori de vânt
sfântă noapte pe pământ

Lerui-ler scântei de stea
aşa-i Doamne dragostea
un copil vai şi-o copilă
raiului îi plâng de milă

Inima ne dă lumină
adevăru-i sfântă vină
de la el începe lumea
dincolo nu este culmea

Lerui-ler să fim copii
şi în anul zece mii

rondel de Costel Zăgan din Cezeisme II (8 decembrie 2016)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei ce vom fi

Trei felii şi trei copii,
Cât de dulci sunt împreună!
Dulce-i pepenele... ştii,
Dar mai dulce-n a lor mână.

Îi priveşti şi simţi iubire,
Dar şi-o linişte mai simţi.
Chipul lor... o amintire,
De când toţi eram cuminţi.

Nu chiar toţi, eu n-am fost unul,
Alergam o zi lumină,
Fugăream vis ca nebunul,
Fără frică, fără vină.

Stau, mă uit la ei acuma,
Fost-am toţi exact la fel,
Fraţi cu soarele şi luna,
Suflete-n decor pastel.

Ne fugea iarba-n picioare
Şi ne colora-n genunchi,
Eram zâmbet şi candoare,
Dar şi strigăt din rărunchi.

Trei copii... le va fi bine.
Să veghem asupra lor,
Fără ei, nu va fi mâine,
Cer albastru fără nor.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vremuri întunecate

În vremuri întunecate ochii încep să vadă,
Mi-am întâlnit umbra într-o umbră mai mare;
Mi-am auzit ecoul în ecourile pădurii –
Un domn al naturii jelindu-se unui copac sub zadă.
Trăiesc între stârci şi pitulici, străin între străini,
Printre fiare pe deal şi şerpii din vizuini.
Ce este nebunia, dacă nu nobleţea unui suflet
În dezacord cu împrejurările zilei care ia foc!
Cunosc puritatea disperării în ultima-i esenţă,
Umbra mea pironită de un perete transpirat.
Acel loc, departe-între stânci, e-o peşteră, un adăpost
Sau o răscruce de vânturi? Între extreme-îmi caut rost.

O furtună permanentă de similarităţi!
O noapte căzând în fâlfâit de păsări, o lună zdrenţuită,
Iar în mijlocul zilei, întunericul întorcându-se din nou!
Un om merge departe pentru-a afla cine este, ca şi alte dăţi –
Moartea sinelui în lunga noapte indiferentă, de smoală,
Când toate formele naturale emană-o lumină ireală.

Întuneric, întunecată lumina mea, şi neagra dorinţa.
Sufletu-mi, ca o zi de vară-înnebunită de căldură, zboară,
Se-aude bâzâind dincolo de geam. Care eu sunt eu? A câta oară?
Un om, îngenuncheat şi-acela – mă ridic din propria teamă.
Memoria îşi revendică locul, şi memoria este Dumnezeu,
Şi unul este Unul, liber în vântul violent –care bate mereu.

poezie clasică de Theodore Roethke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Refutarea lui Gorgias

Cuvinte, viermi firavi, sfărîmicioase existenţe larvare,
Plesnind aerul cu cozile lor de fantasme,
Înotînd inutil între noi ca nişte copii dezbrăcaţi
Într-o mare sărată, mereu în pericol de moarte,
Într-o zi s-a făcut dimineaţa, dar s-a făcut degeaba,
Aşternuturile erau deja goale –
Ce mai, florile pe morminte se uscaseră deja
Cică nu merităm şi altele, eu spun ea spune
Nu, nu, noi, florile, albe, zilele, scrîşnetul, vîntului,
Umbra tălpilor de sanie tăind zăpada,
Ploaia căzîndu-ne în palme,
Soarele albind cerul, străbătînd cadranele disperării
Urme lăsate în pieptarul nimicului;
Cică nu merităm, nu e nimic, ea, eu spun, nu şi nu
Să cerşim mai bine singurătăţii noastre
Iertare sau, încă mai bine,
nu merităm, nu merităm, noi nu
sau mai bine să cerşim o singurătate încă mai mare
mai definitivă, s-o asigurăm în cer
lipsind tot mai mult fiinţa noastră de fiinţă;
mai întîi vederea, apoi toate simţurile, duşmănindu-se de moarte,
devorîndu-se între ele,
pentru că noi nu, nu, nu merităm
televizoare şi lanterne şi altele,
agăţîndu-ne prin cuvinte, uneori, fiinţa
de creştetul altor fiinţe
dimineaţa veni pînă la urmă ca o cenuşă
grea, sugrumînd lucrurile,
fiindcă nu, noi nu, noi nu merităm
numai ţipete, culori, depărtări scînteind de alte depărtări
tot şi tot mai adînc,
clopote răsunînd înăuntrul altor clopote,
tot şi tot mai adînc,
cercuri şi puncte, puncte şi cercuri,
numai cuvintele zbătîndu-se între ele
într-o fibrilaţie perfect inutilă
iată ce e viitorul: pulsul întretăiat al nimicului căscînd gura lui de peşte
prin gurile noastre ca să soarbă înapoi totul
hohotind de rîsete infernale
pentru că noi nu, nu, nu merităm
nu merităm, nu merităm,
nu merităm, nu merităm
şi tot aşa etc.,
poate măcar un pic de lumină
şi aia purtînd întunericul în pîntece
ca pe singurul, unicul copil posibil
pentru că noi nu merităm,
nu merităm, nu merităm
nimic, iubire etc.

poezie de Paul Gabriel Sandu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatuaj

Mi-am pus aripi la picioare,
Tatuaje-n zbor spre soare,
Spre iubiri şi mângâiere
În prelingeri de tăcere!

Sunt profundă ca un vis
Care cordul a cuprins
Cu sărut pe ambii sâni
Şi cu vibraţii în mâini.

Sunt ca piatra necioplită
Sub o daltă fin călită,
Când m-atinge, mă-nfierbântă
De topesc liniştea sfântă.

Şi cât sunt de dezmierdată
Nu voi muri niciodată,
Voi zbura din floare-n floare
Cu aripi dulci la picioare.

Voi gusta zborul vieţii
Dintr-o fantă-a dimineţii
Şi voi fi lumina ta
Sculptată pe-o canapea

Ne-om legăna în sărut,
Dar din dar pentru-mprumut,
Ne-om topi până în zori
Printre îngerii din flori!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reîncarnarea

Mă-ntrebai între două vise de-amor
Cum vom fi la re-ncarnarea noastră?
Eu voi fi doar ciobul de urcior
Iar tu desenul lui, o floare-albastră!

Te-ai minunat, ai râs, ai lăcrimat
Şi asta doar pentru o clipă,
Frumos, duios ne-am încurcat
Zborul nocturn cu o aripă.

Ţi-am pus pe buze dulce sărutat:
De vom muri la noapte, reîncarnarea
Va fi un trup, doi pumni de lut zvântat
În care va rodi în amintire, floarea!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coboară, Doamne, Sfânt...

Ai venit din puritatea sfântă
Şi-ai omenit ca frate între noi,
Te-ai luat cu relele la trântă
Şi-ai luminat căzuţii în noroi.

Seninătatea Ta ne este-nvăţătură,
Ai fost, vei fi, cârmaciul minunat
Ce azimă-ai adus în bătătură,
Cu peştişorii dulci ne-ai săturat...

Ai ridicat ologul în picioare,
Orbului lumină pus-ai în pupile,
Ai făcut minuni atât de uimitoare,
Ai lăsat credinţa în suflet de copile.

Ai adus pe Tatăl în suflarea lumii,
Crucea întru El tu ai purtat
Până-n osândire, în durerea culmii
În cuie pus pe dânsa te-ai lăsat.

Ai murit sub ochii tuturora,
Între pietre ai fost pus pe veci,
Dar a venit la Tine aurora
Şi ai urcat la rangul Tău de regi...

Te-ai înălţat în ceruri lângă Domnul,
Tatăl Tău şi-al nostru Tată Sfânt,
Pentru voi îngenunchează omul
Şi la Voi se roagă pe pământ.

Rugămintea mea e dureroasă,
Mă seacă nedreptatea în rărunchi,
Coboară, Doamne, Sfânt la mine acasă,
Fă-mă demn să nu stau în genunchi.

Adu-mi iarăşi lumina Ta divină,
Învaţă-mă, ca-n Raiu-ţi, să zâmbesc
Pe plaiul mioritic, o gradină,
Cu românescul sânge s-o cinstesc!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am căzut din cei în ce-i...

Am căzut din cei în ce-i...
Şi m-ai îndrumat pe loc,
Între noi este tăcere,
Dar în fond suntem în joc.

Tu la capăt de lumină,
Eu de întuneric stors
Din durerile din suflet
Şi din măduva de os.

Nu mai judec clipa-n care
M-ai ţinut în lacrimi grele,
Despărţindu-te de mine
Ai prins înălţimi de stele.

Mă priveşti din cerul nalt,
Te admir de pe pământ,
Am căzut din cei în ce-i...
Lipsa-n care mă frământ!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între Bucureşti şi Heraklion

Dumnezeu a pus îngerii
Să asfalteze cu aripi zborul.
Cum Lui nu-i plac peticele de pe A2,
N-a vrut să iasă din ţâţâni
Planul înclinat al stelelor
Şi nici soarele să lăcrimeze
Peste crucea sorţii.
Numai la noi lucrurile iau forma dosului politic
Prin toţi nepricepuţii puşi în funcţii de zei.
Apropo, în Creta zeii s-au adăpostit în muzee,
Urmele lor pe orice străduţă
Sunt amprentate în asfaltul
Conştiinţei de neam,
Cum pot să gândesc piatra mai roditoare
Decât cernozomul câmpiilor noastre
Purtat pe cocoaşa cămilelor
Adjudecate în petrodolari?
Mai ciupeşte câte un neavenit
Din mărul spovedaniei.
Dumnezeu n-a făcut DNA de formă,
L-a făcut zbor liniar între două conştiinţe
La care se mai pot prinde
Cătuşele părerii de rău.
Zborul între Bucureşti şi insula Creta,
Nu-i decât o constatare
Că sub ochii Domnului
Unii mai pot petici si cerul...

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între minus şi plus infinit

mă dezmorţesc în cercuri tot mai largi
până ce impurul s-a lipit de pământ
şi trupul parcă s-a lipit de cer

secunda zburătoare a scăpărat în palmă

metaforele au dezvelit tăcerea
şi au destrămat o umbră din adânc

lumina joacă de spaima zării aprinse
şi scoate un cântec din scoici

graniţa dintre zi şi noapte
încărunţeşte luna care a uitat să plece
şi gândul rămâne-n uitare
între minus şi plus infinit.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învaţă să plângi, mi-a zis Dumnezeu (II)

nu-mi aduc prea bine aminte
zâmbetul lui
şi nici
ultimele îmbrăţişări
ştiu doar că
pe întunericul din noapte
scrijeleam cu unghiile - TATA
tăcut
de sub umbra rămasă
undeva în timp
mă privea Dumnezeu
de parcă
nu s-ar fi
întâmplat mai nimic
până în ziua în care
mi-a şoptit
întoarce-te în lumină şi
în zborul de pasăre
niciodată în umbrele
care nu se văd
şi vei fi tu însuţi

aşa e

când răsare soarele
în oraşul din mine e lumină
multă multă lumină în amintirea
celui care a fost
tata

poezie de Teodor Dume (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupta interioară, din iubire

În noi, lupta interioară, nu are sfârşit,
Între inimă şi creier e zbucium infinit,
Când inima vrea şi poate să iubească,
Unda din creier începe s-o oprească.

Legătura de zbucium, când e sfărâmată,
Apare gura lumii, cea neînduplecată,
Uite săraca, săracul, n-au şansă, n-au noroc!
Trupul încercat cade-n genunchi, în foc.

Arde intens până hărţuirea se termină,
Până rugina credinţei devine lumină,
Până lupul bun înghite lupul rău,
Până iubirea scapă de tenebrosul hău!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vrejul

Nu-ţi ieşi din pepeni
De ce să ieşi dintre bunii tăi pepeni?
Mai bine rămâi aici
Unde să pleci?
Între dovlecei?
Ce rost are?
Nu-i cunoşti
Sunt şi cam zevzeci
Nu-ţi ieşi din harbuji
Stai între ei
Între credincioşii tăi
Că te păzesc de rele
Ei sunt îngerii tăi păzitori
Şi pepenii au îngeri
Au şi diavoli
Vai de capul lor
Când intră dracii în pepeni
Înnebunesc de-a binelea
Încep să joace în vrej
Să scoată limba
Să pocnească, să explodeze
Să te ferească sfântu'
Când îşi ies din pepeni
Stai pitit între pepeni
Dacă ţi-e incomod
Fă-ţi un culcuş
Cu un boşar drept pernă
Visezi frumos
Dormi neîntors
Nu-ţi ieşi din pepeni
Tot la ei ajungi.

poezie de Hary Salem
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orizonturi

Cad ploile verii, ploile serii se pierd între pământ şi cer.
Norii îşi scutură veşminte de lumină,
precum păsările cerului, lasă în urmă zbatere de aripi.
Ochii privesc departe, dincolo de orizont, acolo unde nu te zăresc.

Căci lacrimile mele sunt amare şi reci, precum ploaia.
Tristeţe! ai chip frumos, dar eşti fără milă,
fragilă şi rece aşterni peste mine mantia ta de lumină.
Doruri se frâng în piept a zbatere,
depărtarea mă cheamă cu gust de fagure.

În faţa casei mele sunt urme de paşi, de iarbă călcată de talpă de om,
iar vara este pe sfârşite şi iarba se va ostoi de dor şi uitare.
Rămâne doar gândul ce ţipă în noapte
pentru a-şi găsi sălaşul acolo departe, în inima ta.

Şi plouă mărunt, e seară,
tăcerea se aşterne potop între noi şi inima bate şi inima tace
şi luna priveşte timid cu ochi ca de sfinx şi sunet de ploi.

poezie de Loredana Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întuneric şi lumină

Nu poţi să te ascunzi în întuneric,
nu poţi să te ascunzi nici la vedere,
când tot ce porţi în suflet e feeric
şi iese la lumină fără vrere.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi... nimic nu poate fi

Între mine, între tine
Nu-i nimic ce ar putea
Să aprindă licărire,
Să privească ochi de stea.

Între tine, între mine
Gol pustiul surâdea,
Se-neca speranţa vie
Cerului ce ne veghea.

Între mine, între noi
Bate vântul şi curg ploi.

Între tine, între mine
Depărtare e de-un veac,
Ca-ntre noapte şi lumină,
Între verde şi uscat.

Nu e nimeni ce-ar visa,
Să unească două fire
De tristeţe-n iarnă grea
Pe un pisc frumos de lună!

Între mine, între noi
Bate vântul şi curg ploi.

Între tine, între mine
Nu-i nimic, ce-ar încerca
Să aprindă o lumină,
Să ne bucurăm de ea.
Nu e timpul şi nici locul,
Şi nici clipe de răgaz,
Tristă-i ziua, crud e focul,
Pal e roşul pe obraz!

Bate Între mine, între noi
vântul şi plâng ploi!

La ce bun aceste toate
Când speranţele ne mor,
Când plecat-a tot înaltul
Pe o frunză, pe un nor?

Între mine, între noi
Nu-i nici noapte, nu-i nici zi,
Curg doar lacrime şuvoi
Şi... nimic nu poate fi.

Între mine, între noi
Bate vântul, toarnă ploi!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fi-n iubiri tăinuitori

Rosteşte-mi vorbele cu foc
Puse¬-n poeme de amor,
Învaţă-le să am noroc
Să mă închin în prag cu dor.

Să-mi pun în suflet veşnicia,
Surâsul fin de zi senină
În care fierbe poezia
Mirosu-i dulce de sulfină.

În zborul crud de jar aprins
Cenuşă se fac stelele
Şi-n inima-ţi de necuprins
Tu pui în socluri rimele.

Rosteşte-mi vorbele în gând
Sau fă-le ştire uneori –
Trăim plăcerea pe pământ
De-a fi-n iubiri tăinuitori!

citat din Marin Moscu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina este graniţa dintre două întinderi de întuneric

un fel de axon universal
cărarea pe care circulă sufletele
între două stări de agregare
punte între căutare şi adevăr
coridorul strâmt dintre trup şi reîncarnare
răspunsul tuturor întrebărilor
sau simpla acceptare a necunoaşterii
prin imposibila zbatere de cocon
în căutarea curcubeului
ori o simplă clipă de înălţare ideatică
între două eternităţi
deşi lumina nu este de două feluri
iar întunericul niciodată unic
se împletesc firesc
întotdeauna împreună în noapte
aproape niciodată la un loc ziua
între ele umbra
locul celor nehotărâţi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

De ce îţi scriu acum?
Pentru că întunericul a devenit tăios
Şi fiecare clipă-i împărţită,
Între pragul de sus şi pragul de jos
Între viaţa prezentă şi cea irosită.
De ce îţi scriu acum?
Pentru că dorul de tine e o lege nescrisă
Şi oricât aş vrea să nu-mi pese, îmi pasă,
E ceva între vis şi-o clepsidră aprinsă
Un surâs al durerii, sau poate-o grimasă.
De ce îţi scriu acum?
Pentru că am inima prinsă,
Între cer şi pământ şi totuşi, îmi pasă!

poezie de Adrian Abrudan
Adăugat de Adrian Abrudan
Comentează! | Votează! | Copiază!