Când mă culcam seara, niciodată nu aveam chef de somn. Stăteam întins în pat cu ochii deschişi şi ascultam sunetele îndepărtate ale unei sonate beethoveniene ce ajungeau la mine de la câteva încăperi distanţă. Mamei îi plăceau sonatele din volumul I. Apoi veneau mazurcile, preludiile şi valsurile lui Chopin, iar câteodată Liszt. Compozitorii ruşi preferaţi de mama erau Ceaikovski şi Rubinstein. Anton Rubinstein era la apogeul faimei sale şi mama îl considera un fenomen mai mare chiar decât Ceaikovski. Un portret al său atârna deasupra pianului.

Serghei Prokofiev în Memorii
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonatele

Sonatele, de nu mă-nşel,
Sunt multe tipuri, fel de fel,
Baroce, clasice, moderne,
Romantice ‒ ce sunt eterne,

De Beethoven, Chopin, Rossini,
De Mozart, Liszt, de Paganini.
Îmi plac sonatele, stimate,
Dar nu femeile sonate!...

pamflet de George Budoi din Muzica şi muzicienii în aforisme, epigrame, poezii, pamflete şi satire (1 mai 2021)
Adăugat de Gheorghe BUDOI
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muzica lui Ceaikovski, care face tuturor impresia că este specific rusească, este adesea mult mai profund rusească decât lucrările cărora li s-a aplicat eticheta facilă de pitoresc moscovită. Această muzică este la fel de rusească precum versurile lui Puşkin ori cântecele lui Glinka. Deşi nu a explorat sufletul ţăranului rus, Ceaikovski şi-a tras în mod inconştient seva din rădăcinile adânci ale rasei noastre.

citat clasic din Igor Stravinski
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea

deasupra mamei răsărise un curcubeu negru.
pe-atunci mama era doar o fetiţă
şi părul ei era din şuvite de diamant.
ea se opri din jocul ei
îşi netezi rochiţa
şi privi înspre curcubeu.
era un curcubeu negru şi de atâta negru scânteietor
pe câmp muşeţelul se întunecase.

mama privi înspre curcubeu.
era atât de jos, că aproape-l putea atinge cu buzele
iar părul ei electrizat, transparent
se lipea de tuburile moi, ca de orgă.
roşul curcubeului era negru.
şi oranjul lui era negru.
şi galbenul lui era negru.
şi verdele lui era negru.
şi albastrul lui era negru.
şi indigoul lui era negru.
doar violetul lui rămânea violet.
violetul lui era un şuvoi care se pierdea în mare.

mama ştiu atunci că este pierdută.
avea să cunoască dragostea.
şi brusc umbra ei pe asfaltul cald din floreasca
se împodobi cu vene şi oase.
mama sui într-o corabie din pânză de păianjen
şi o porni în sus pe curcubeu.

umbra ei, cu vertebre şi intestine
îi continua joaca.

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avea mama...

Avea mama o muşcată, roşie, un foc de pară
Şi-nflorea nepăsătoare, mai în fiecare vară,
O fereastră cât-un pumn, strecura stropi de lumină
Şi zâmbea muşcata asta, mamei, când punea de cină,
Doi lăstari, s-au rupt de vânt, mamei lacrimă i-a curs
Şi-i vorbea ca unei fiinţe, până târziu în apus
Nu ştiu cât pricepea floarea, însă mama-i povestea,
Câte-a pătimit în viaţă, câte griji mai duce ea
Fiecare buruiană, mama o chema pe nume,
Pentru ea, grădina casei, era tot ce ştia-n lume
Avea mama o muşcată şi mai are azi un pui,
Dar nu are sănătate, nici răbdare să-i dea lui
Că de-o vreme ochii ei, văd puţin, întrezăresc,
Doamne, dă-i putere mamei şi din ani îi dăruiesc
Să mai crească la fereastră, o muşcată sângerie,
Eu s-ascult poveşti cu zmei, tocmai ca-n copilărie
Când veneau pe cai călare, pân'la geam, de curioşi,
Au fost ani ce nu se uită, pentru mine, cei frumoşi
Când necazurile toate, numai mama le ştia
Le ducea, era-n putere şi ca florile înflorea
Făcea nopţile de veghe, să păzească somnul nostru,
Niciodată n-a pătruns în odăi, picior de monstru
Mama povestea s-adoarmă, ultimul din frăţiori,
Şi-mpletea mănuşi, ciorapi, pe-ntuneric până-n zori
Avea mama o muşcată şi mai are azi lăstari,
Noi, suntem bunici şi fii, au crescut, îndată mari
La ferestre mai zâmbesc, amintirile de-atunci,
Eu privesc la mine-n suflet şi cu gândul toţi sunt prunci
Cocoţaţi pe gard şi trepte, anii, veseli se hizlesc
Şi prin vise, dragii mei, câteodată, întineresc!

poezie de Elena Căruntu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patul lui Procust

În mica mea mansardă când veneai
te-ntâmpina acelşi pat îngust
şi ore-n şir parcă pluteai prin rai
gustând păcate-n patul lui Procust.

Deasupra se găsea un raft de cărţi,
se răsturnau când ne iubeam barbar
călătorind prin locuri fără hărţi
conduşi prin pat de un destin bizar.

Sub geamu-ngust era un telefon
şi uneori parcă râdea de noi,
sunând hodorogit şi monoton
când ne vedea îmbrăţişaţi şi goi.

Ca să mai treacă timpul fără rost,
se prăbuşea chiar raftul uneori,
iar cărţile se desfăceau anost
pe trupurile-ncinse de fiori.

Şi ajungeau cu zgomot pe podea,
găsind întotdeauna timpul just,
când apogeul din eter venea
să se producă-n patul lui Procust.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Merele de vară

Mi-aduc aminte merele de vară,
Când noi copii la mama mai eram,
Când stam pe bancă câteodată seara,
Cu câtă poftă le mâncam!

Şi câteodată când ploua afară
Iar noi priveam la stropii de pe geam,
Mama fugea prin ploaia cea de vară
Şi câte-un măr cu lacrimi ne-aducea.

Şi îmi aduc aminte că într-o vară
Ne-a venit pe la poartă un sărman
Şi cum s-a luminat în prag de seară,
Când mama i-a cules un măr din ram.

Dar de când nu mai este mama,
Nici pomul nu mai face rod,
Şi parcă degeaba mai vine vara
Şi vara parcă nu mai are rost...

De-atunci am mai mâncat mere de vară,
Dar parcă şi-au pierdut parfumul sfânt
Şi mi-amintesc gustul de-odinioară,
Pe-o bancă, lângă mama la mormânt.

Merele de vară sunt,
Sfinte pe pământ,

Merele de vară plâng,
Mamei la mormânt...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există balerine bătrâne, urâte sau grase. Ceaikovski se identifică cu arta baletului şi cu feminitatea balerinelor. Lumea baletului, lumea romantică, de basm a baletului şi atmosfera lui de catifea şi aur, femeile lui frumoase, strălucirea lui, pompa şi opulenţa lui, intrigile, legăturile cu capetele încoronate, bârfele din culise, ritmurile lui suple – lumea aceasta revine mereu în muzica lui Ceaikovski.

Harold C. Schonberg în Vieţile marilor compozitori (2008)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Icoana

(În amintirea mamei mele, Alexandra)

Când eram de-o şchioapă,
mama mă ducea la biserică
şi se ruga în faţa unei icoane
a Maicii Domnului.
Dar eu,
de-acolo, de jos,
zăream doar chipul mamei,
reflectat de sticla protectoare
şi nu înţelegeam
de ce trebuia să vină până aici,
pentru a se ruga la ea însăşi,
când aveam şi acasă oglindă.
Abia când am crescut
şi am putut să văd
mai bine chipul Sfintei,
am sărutat-o,
mulţumindu-i lui Dumnezeu
că o pot vedea
şi acum,
în icoană,
pe Mama!

poezie de Pavel Lică din Ecouri din lumină
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O întâlnire perfectă

3:00 dimineaţa
eu beat in mijlocul camerei
cu lumina aprinsă într-un dezastru perfect
mama intră peste mine
şi mă găseşte întins pe covor

"oh, doamne ce. i cu tine?"
"nu ştiu, nu ştiu, am răspuns"

ridică-te, iar ai băut!?

şi m-am ridicat

m-am întins în pat şi n-am mai scos niciun cuvânt

am rămas aşa până dimineaţă

eram mahmur

am intrat la mama încameră să-mi cer scuze pentru ceea ce s-a întâmplat aseară

dar ea nu era acolo

ştiam că nu se va mai întoarce.

poezie de Valentin Chircă
Adăugat de Cucuiul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fuchsiada

Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa... La început, când a luat fiinţă, nu a fost nici văzut, ci a fost numai auzit, căci Fuchs când a luat naştere a preferat să iasă prin una din urechile bunicii sale, mama sa neavând deloc ureche muzicală...
După aceea, Fuchs se duse direct la Conservator... Aci luă forma de acord perfect şi după ce, din modestie de artist, stătu mai întâi trei ani ascuns în fundul unui pian, fără să îl ştie nimeni, ieşi la suprafaţă şi în câteva minute termină de studiat armonia şi contrapunctul şi absolvi cursul de piano... Apoi se dete jos, dar, în contra tuturor aşteptărilor sale, constată cu regret că două din sunetele ce îl compuneau, alterându-se prin trecere de timp, degeneraseră: unul, în o pereche de mustăţi cu ochelari după ureche, iar altul, în o umbrelă - cari împreună cu un sol diez ce îi mai rămase, dădură lui Fuchs forma precisă, alegorică şi definitivă...

Mai târziu, la pubertate - zice-se - îi mai crescu lui Fuchs şi un fel de organe genitale cari erau numai o tânără şi exuberantă frunză de viţă, căci era din firea lui afară din cale de ruşinos şi nu ar fi permis, în ruptul capului, decât cel mult o frunză sau o floare...

Această frunză îi mai serveşte şi ca hrană cotidiană - se crede. Artistul o absoarbe în fiecare seară înainte de culcare, apoi intră liniştit în fundul umbrelei sale şi, după ce se încuie bine cu două chei muzicale, adoarme dus pe portative şi legănat pe aripi de armonii angelice, acaparat de visuri auzite până a doua zi, când - ruşinos cum este - nu iese din umbrelă până nu i-a crescut altă frunză în loc.

poezie clasică de Urmuz din Fuchsiada I (poem eroico-erotic şi muzical, în proză)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a trebuit un mare curaj să îi cer unei frumoase tinere femei să se mărite cu mine. Credeţi-mă, este mult mai uşor să cânţi întreaga "Petruska" la pian.

citat din Arthur Rubinstein
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alerg în timp

tata-mare era
mai tot timpul plecat
la câmp
nu ştiu ce obsesii avea
să adune bob lângă bob
să pună porumbul în saci
miriştii să îi dea foc
să ardă zăpezile
mama-mare tăia deseori
jumătate din lună
şi o punea pe masa rotundă
la care stăteam ochi lângă ochi
ne îndemna pe fiecare
mai ia copile o bucată de vis
hrăneşte această himeră
acum pentru atunci
lui tata-mare nu îi plăceau smiorcăiţii
avea o puşcă de vânătoare
dar niciodată el nu vâna
din bucata de cer rămas
deasupra mesei cu trei picioare
mama mea mare făcea baiere
cu care îşi lega fruntea
să nu o mai doară nimic

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alter-ego

De dimineaţa până seara vedea tatuajul
pe mătasea propriului piept: o femeie roşcată,
goală, întinsă-n câmpul de păr. Sub locul acela
unde uneori era haos a apărut, de nicăieri, ea.

Zilele treceau printre blesteme şi-ndelungi tăceri.
Dacă femeia ar fi fost vie, nu doar un tatuaj,
s-ar fi urcat pe pieptul lui păros, iar el ar fi
ţipat mult mai puternic în celula aceea minusculă.

Cu ochii larg deschişi, în tăcere, stă lungit pe pat.
Un oftat adânc, precum suspinul mării, îi cutremură
oasele solide-ale corpului: este întins parcă
pe puntea unei corăbii. Încordat, ca şi cum,
simţind pericolul, odată trezit, trebuie să sară-n picioare.

Trupul, acoperit de-o transpiraţie sărată, revărsa
o lumină solară. Celula era prea mică
chiar şi pentru o singură privire de-a lui.
Mâinile erau dovada că se gândea la o femeie.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbele mamei

"Măi băiete castravete",
Spunea mama şi râdea,
"S-au strâns fete cucuiete,
Ieşi la joacă, nu mai sta".

"Eu mai am puţină treabă
Apoi, cât nu eşti pe-aici,
O să mă întind degrabă
Şi-o să pun bila pe cinci".

Seara, când veneam la masă,
Mă certa cu drag: "Got, Got,
De când ai plecat de-acasă
Ţi-a crescut barba de-un cot".

Mă scuzam stând în picioare
Şi-ndrugam numai minuni
Zicea mama: "Tolba-i mare
Şi e plină cu minciuni".

"Hai că nu-ţi caut pricină
Du-te-n pat, nu face scene
Că Moş Ene o să vină
Să-ţi dea cu lipici la gene".

Azi, când timpu-i cere plata,
Zace-n pat în dormitor
Şi îmi spune: "De-acum, gata,
Ca un bivol am să zbor".

poezie de Octavian Cocoş (4 decembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când râde în somn copilul

Legănându-l pe picioare
Mama îşi culcă copilul.
E fericită că-l are,
Că şi-a împlinit destinul.

Cu glas duios îi alină
Somnul dulce de copil.
Cheamă somnul ca să vină
Şi se bucură din plin.

Cu drag pruncul îşi priveşte,
Gânguritul îi ascultă.
Când în somn puiul zâmbeşte
De necazuri mama uită.

Când râde în somn copilul
Soarele din nori apare.
Aleargă repede timpul
Să crească copilul mare.

Când în somn râde copilul
Mai uşor mama zâmbeşte.
Râsul lui este mobilul
Care o întinereşte.

Mereu vor râde-n somn copiii,
Mereu vor înflori, ca trandafirii.

poezie de Dumitru Delcă (19 octombrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mult timp în urmă, trăia un rege vestit pentru înţelepciunea sa pe cuprinsul întregului pământ. Nimic nu îi era ascuns şi chiar şi cele mai mari secrete ale lumii ajungeau la urechile sale, ca şi cum i-ar fi fost şoptite de vânt. Avea însă un obicei ciudat. În fiecare zi, la sfârşitul prânzului, după ce masa era strânsă şi nu mai era nimeni în preajma lui, un servitor de încredere îi aducea încă o farfurie. Aceasta era acoperită cu un capac, aşa că nici servitorul său şi nimeni altcineva nu ştia ce era în ea, pentru că regele nu o descoperea decât în momentul când rămânea singur cuc.

începutul de la Şarpele alb de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Când eu am venit pe lume,
nu aveam încă un nume.
Cineva ma luat în braţe.
Mai târziu eu am aflat
că aceea era mama.
Când e lângă mine,
totul e uşor.
Ştiu, pot să visez.
Pot chiar şi să zbor.
Îmi imaginez
că plutesc pe-un nor.
Într-o seară, mama m-a luat de mână.
M-a dus la fereastră, s-a uitat la mine
şi mi-a spus zâmbind:
-Vezi Steaua Albastră?... Este Steaua noastră.
Chiar dacă în viaţă sunt momente grele,
tu, copilul meu, vei găsi uşor
drumul către stele.

poezie pentru copii de Iulia Giuşcă din URSUL DE PLUŞ. Editura Emma. Cluj Napoca. 2015
Adăugat de Iulia Popov(nume autor...numele din certificatul d
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când îţi lipseşte mama

Când îţi lipseşte mama
şi soarele se ascunde.
Se adânceşte rana
şi în suflet îţi pătrunde.

Când îţi lipseşte mama
florile-n grădină mor.
Rău le ofleşte mana,
ajungi să plângi de mila lor.

Când îţi lipseşte mama
cu tine plânge şi cerul.
Îţi doreşti chiar să treci vama,
să-i dezlegi şi lui misterul.

Din înalt te cheamă mama
în braţe vrea să te strângă.
Să îţi potolească rana,
ochii tăi să nu mai plângă.

poezie de Dumitru Delcă (29 ianuarie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii mamei

Era o iarnă timpurile şi bătea vântul peste viaţă,
Ne rebegise frigu-n casă, iar focu-n sobă se sfârşise,
Urla un vânt câinos în noapte şi era beznă peste vise,
In ochii mamei, plini de spaimă, era târziu şi era gheaţă.

În vară, adunasem vreascuri de prin pădurile uscate,
Dar iarna ni le-a ars pe toate cu gerul ei din miază-noapte,
Zăpada ne era cât casa şi lemnele erau departe,
Pădurea ne-o luase statul şi n-aveam lemne cumpărate.

Un crivăţ surd vuia din norduri şi dârdâiam de frig în casă,
Ne-acopeream cu ce da Domnul, dar casa ne era de gheaţă,
Trecusem doar de miezul nopţii, dar era ger spre dimineaţă,
Iar vântul ne gonea căldura şi ne simţeam goniţi de-acasă.

Simţeam, prin aer, ochii mamei cum tremurau în orbul nopţii,
Cei mici plângeau de frig, iar casa îşi scrijelea pe vânt fiorii,
Trosneau, sub greul iernii, ca nămeţii, sus, pe grindă, căpriorii
Şi nu ştiam ce ne rezervă, în acea noapte, cartea sorţii.

Dar mama a ieşit din casă, a luat securea şi o sfoară,
Zăpada a izbit-o-n frunte şi s-a deschis prin viscol uşa,
Din vatra fără foc în casă, s-a spulberat pe horn cenuşa,
Eram copil şi-mi era frică şi mă temeam că o să moară.

Mi-am îndesat pe ochi căciula, am luat cu mine târnăcopul,
Şi am plecat prin vânt cu mama la locul nostru de pădure,
Aveam cu noi doar disperarea, un târnăcop şi o secure,
Să scoatem din vâlceaua nopţii un lemn să facem iarăşi focul.

Opincile erau prea rupte, dormeam aşa, în pat cu ele,
Zăpada viscolea din ceruri şi ne-afundam în ea ca-n ceaţă,
Pădurea ne era departe, iar viscolul bătea din faţă,
Dar ochii mamei erau ageri şi străluceau ca două stele.

Era puternică şi bună, nu se temea de lupi, de moarte,
Pădurea ne-ascundea prin noapte şi ne ferea de vântul rece,
Mă-ncuraja să cred că-n viaţă tot răul tot în rău se trece,
Dar să fii om ca să poţi merge întotdeauna mai departe.

Am luat, în spate, cu eforturi, lemnul nostru din pădure
Tăiat adânc, în miezul nopţii, de sub pulpana de zăpadă
În aşa fel ca pădurarul, în zorii zilei, să nu-l vadă,
Căci n-avea voie nimeni lemnul său din codru să şi-l fure.

La ziuă, aveam foc în sobă şi-n casă era cald şi era soare
Coceam porumb uscat pe plită, priveam, tăcuţi, pe geam, afară,
Ştiam că, după-o iarnă aspră, va fi, din nou, o primăvară
Şi în ochii mamei noastre era iarăşi plină zi de sărbătoare.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În punctul acela

chipul mamei se scufunda
n-aş fi ştiut să spun
cum îi erau ochii
dacă îi ţinea deschişi... înalţi
sau pătrunşi de un somn

bradul era viu
lângă o vitrină
poate în unghiul acela
unde uimindu-se un copil
îşi aşezase hotărât desaga cu fericire

un altul se trezea
intempestiv umplea aerul
cu sperietură de aripi
fuga lui în picioarele goale
impregna cosmosul
cu atâtea lecţii neînvăţate

supusă mâna desena
formule chimice alambicate
numai dorul de altceva

se simţea parfum de levănţică!

din abisul unui balcon
doboram cu viteza iubirii
mai toate necunoscutele

până la floarea-de-măr
de nu va fi fost
Mama.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din O Leoaică îmi traversează centrul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!