Toate se sting

Toate se sting, se decolorează, amestecate iau forme noi,
Vântul cără nisip, îl aşază peste oraşe, croieşte
Estuare şi dune. Straturi moarte, straturi vii,
Femelele nasc pui, turme; masculii
Se însângerează unii pe alţii. Din sămânţa mirositoare
Se înalţă vietăţi, împânzesc câmpul,
Oceanul şi cerul. Carne şi pene, oase şi ochi,
Care devorează lumina, care pipăie prada,
O lume organică plutind pe apă, lipindu-se de pământ,
Înfigându-şi gheara în stâncă. Clipa arde,
Îşi lasă cenuşa ei orbitoare, se primeneşte,
Din putreziciune creşte lotusul uriaş, forţa lui
Se simte o mie de leghe. Cu coapsele ei
Lupoaica întâmpină dimineaţa, lingând puiul,
Pământul scoate aburi, gâlgâie de ape freatice,
De rădăcini, de metale. Inima bate abia auzită,
Împinge sângele, ţine moartea la depărtare,
Apoi se opreşte; cade în gol, în abisul
Negru şi rece.

poezie de Mircea Florin Şandru din Caut un loc curat (2016)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pui de pom şi pui de om

Un sâmbure de pom
Prinde viaţă din pământ.
Din pântece, pui de om
Către viaţă-şi ia avânt
Când puiul de pom prinde rădăcini,
Puiul de om se joacă prin vecini.
Când puiul de pom, drept se înalţă,
Puiul de om se-alintă şi se răsfaţă.
Când puiul de pom prinde să rodească,
Puiul de om începe să iubească.
Când puiul de pom rodeşte din plin,
Puiul de om îşi făureşte destin.
Când puiul de pom nu mai este pui,
Puiul de om îşi construieşte rostul lui.
Când fostul pui de pom nu mai rodeşte,
Atunci, puiul de om, îmbătrâneşte.
Când timpul pentru fiecare a trecut,
Pomul este vreascuri, iar omul... a tăcut.

poezie de Dumitru Delcă (22 noiembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina soarelui

Lumina soarelui creşte pe pământ
ia înfăţişarea zilei
şi împinge prin pământ în sus
tulpinile
şi acele oase care de asemenea şi-au
scuturat ţărâna de pe sinele lor
privind mai întâi
cu orbitele ochilor goale încă
cerul de deasupra capului
apoi în jurul lor
la imensitatea florei
şi-apoi grăbit
fiecare se îndreptă unde-l cheamă
dorinţa...

lumina soarelui creşte pe pământ
lumina soarelui –
şi printre razele ei gloate
de oameni abia evadaţi din beznă

poezie de Mang Ke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câmpii la lăsarea serii

Câmpii la lăsarea serii, peste care trenuri aleargă,
Şosele spălate de ploaie pe care aleargă automobile cenuşii,
Poduri peste ape tulburi, conducte de ţiţei şi de gaz metan,
Linii electrice peste lanuri de cartofi, peste hectare de grâne,
Internetul prin care vocea ta vine de la mare distanţă,
Prin sateliţi, prin stratosferă, prin ceaţă.
Te-aş ţine în căuşul palmei, iar cu cealaltă te-aş mângâia,
Într-un leagăn de ierburi mirositoare te-aş ţine toată ziua
Şi ţi-aş cânta să adormi. Un cort de raze aş înălţa pentru tine
Lângă lacul de munte. Dacă te-aş pierde, aş merge mii de leghe,
Aş întreba din om în om şi până la urmă te-aş găsi.
Căci eu am fost născut să te întâlnesc,
Eu am fost făcut să strig numele tău în toate zările,
Să îl afle mulţimile. Pentru că tu eşti floarea de tamarin,
Tu eşti vânticelul de aprilie care adie dimineaţa,
Tu eşti soarele de amiază care mângâie şirul de chiparoşi,
Tu eşti marea în crepuscul, când toate ţărmurile se auresc,
Tu eşti aburul nopţii care îmbracă lucrurile. Tu eşti minunea,
Tu eşti flacăra, tu eşti dogoarea, tu eşti sângele,
Aleluia, tu eşti cea mai frumoasă!

poezie de Mircea Florin Şandru din Ca silabele unui mare pian (2011)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegie de seară

Maică, maică, rău mă bate
vântul din ce-nu-se-poate
spaima clipei vinovate
mă loveşte dinspre tine
biciul lacrimii senine
şi mă arde peste faţă
precum moartea peste viaţă

că din câte paseri sunt
numai paserea-cuvânt
se lasă în arderi line
peste ţipătul din mine

maica mea călcând pre moarte
te aştept de-un veac de cărţi
să te-ntorci maică din morţi
ca să te zidesc în carte

au înflorit ochii mei
peste coala de hârtie
ce zăpezi ne cântă în oase
urma ta ne mai rămase
un izvor de apă vie

usca-mi-s-ar viaţa mie
şi voi plânge prin copii
maica mea te-aştept să vii
la pustia din pustie

sunt aproape de Departe
am trecut şi vămi şi porţi
maica mea călcând pre moarte,
te aştept să vii din morţi.

poezie de Petre Ivancu din Fotografii imaginare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât o sanda, umbra

straturi peste straturi creşte umbra
ia forme tot mai ciudate
între pasăre şi umbrelă aleg umbrela
om sunt şi locul în care mă pot ascunde
mă atrage
sub paranteza uriaşă încap
sau rămâne un călcâi vizitat sub piatra cenuşă
de încercări
ridică piatra, prietene
şi arunc-o departe
undeva, cândva, mă vei cunoaşte

straturi peste straturi
prietenia râde cu roua cu oul şi existenţa mea
de mine cu mine prin mine
cenuşă devenind

cât o sanda, umbra

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Negru e totul

Negru e totul,
O licărire se întrevede,
Lumina rece îmi arde sufletul,
A mea lume în neant se pierde,
Totul neînţeles, negru totul.

În abisul îngheţat,
Privesc adânc,
Prea infim sunt eu, ca pe el să îl fi descifrat
Totul e ruină,
Singur speranţa îmi mănânc
Negru e totul.

Mă trezesc, negru e totul
Dezamăgit, de lume încet devorat,
Aştept o licărire din abisul îndepărtat,
Dar în zadar. Negru e totul.

poezie de Ioan Nechifor (29 noiembrie 2011)
Adăugat de Ioan Nechifor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învaţă-mă din nou jocurile dragostei

Însingurat, hirsut, ascuns în propria-mi carapace
Nu mai ştiu dulceaţa trupului de femeie,
Lasă-mă să te ţin în braţe, lasă-mă să simt
Mirosul tău îmbătător, să te mângâi pe creştet,
Lasă-mi simţul tactil să-ţi descopere încet
Pielea gâtului şi a coapsei. O, tu eşti
Cea mai frumoasă de pe Pământ,
Tu luminezi cale de o mie de leghe,
Precum penajul de aur al unei păsări de munte,
Precum chiparosul în iarba spelbă, când se lasă înserarea,
Precum globul de cristal plutind pe apă,
Trupul tău e harfa pe care au cântat zeii.
O, Adonai, Adonai, pe femeia aceasta ai făcut-o pentru mine,
Ea e perechea mea şi ai trimis-o într-un târziu
Să mă trezească din somn, să mă scoată din moarte,
Să-mi spele ochii. Bine ai venit femeie, îţi spun,
Învaţă-mă din nou jocurile dragostei, căci le-am uitat.

poezie de Mircea Florin Şandru din Caut un loc curat (2016)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crinul negru

Crinul negru
Bate vântul, bate ploaia, bate inima de piatră
Lasă-mi sufletul si gândul, cânta-mi iarăşi la vioară
Bate drumul dă-mi cărarea dă-mi o lumânare albă
Dă-mi o muză dă-mi un gând dă-mi iubirea dragă doamnă.

Cântă mutule cântă şi dă-mi sunet că sunt surd
Cântă soare cântă stele cântă lună in amurg
Scoate sabia din rană scoate! rănile să mi le ung
Pleacă tu iubito pleacă lasă-mi visul muribund.

Lasă cimitire spaţiu pentru tine vin plângând
Viaţa este viza noastră pentru moartea din pământ
Laşi tu cimitire ciorile, laşi groparul hoinărind,
Lasă-mi ultima dorinţă, crinul negru pe pământ.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Tofan Marius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcini şi soare

Eram în vremea lui April
o ciocârlie ridicată peste viaţă şi moarte
o floare, un tril,
un imn
venit de departe,
un copil,
o frunză
ca un zmeu de pânză.

Ţineam cu o mână
păpuşa de lână
pe drum neumblat,
plângeam, mamă,
cât te-am căutat.

Mă muşca pământul
plin de mărăcini,
mă-ntâlneam cu vântul
venit din vecini.

Eram în vremea lui April,
voiam să fiu mare,
când eram copil...
Ce timpuri călătoare,
mamă, rădăcini
şi soare.

Săream într-un ochi de apă,
în ghete să-mi încapă
ploaia, cerul, norul, vântul
printre care şi pământul.
Erau timpuri călătoare
şi-aveam frunze-degetare,
mamă, rădăcini
şi soare.

poezie de Camelia Opriţa din revista Plumb nr. 169 – Aprilie 2021 - revista U.S.R. Bacău
Adăugat de Ileana Vasiliu -Odobescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcini şi soare

Eram în vremea lui April
o ciocârlie ridicată peste viaţă şi moarte
o floare, un tril,
un imn
venit de departe,
un copil,
o frunză
ca un zmeu de pânză.

Ţineam cu o mână
păpuşa de lână
pe drum neumblat,
plângeam, mamă,
cât te-am căutat.
Mă muşca pământul
plin de mărăcini,
mă-ntâlneam cu vântul
venit din vecini.
Eram în vremea lui April,
voiam să fiu mare,
când copil...
Ce timpuri călătoare,
mamă, rădăcini
şi soare.

Săream într-un ochi de apă,
în ghete să-mi încapă
ploaia, cerul, norul, vântul
printre care şi pământul.
Erau timpuri călătoare
şi-aveam frunze-degetare,
mamă, rădăcini
şi soare.

camelia opriţa / 19 / octombrie / 2019

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă târzie

Triste, păsările pleacă,
Respectând istoria,
Soarele îşi trage-n teacă
Razele şi gloria.

Dintr-odată, din păcate,
S-au chircit pădurile,
La oraşe şi la sate,
Sfinte-s murăturile.

Este linişte-n cămară,
Vântu-şi bate tobele,
Plouă-n suflet ca afară
Şi se-afirmă sobele.

Bruma-n straturi îşi aşterne,
Peste câmpuri, gresia,
Cade frunza, cad guverne,
Îngroşând depresia.

Vântul tot mai iute-şi plimbă,
Peste plaiuri, secera,
Toate câte-au fost, se schimbă,
Devenind et caetera...

Visele se duc de-a dura,
Rare-s bucuriile,
Tremură, de frig, natura,
Prevestind piftiile.

Sus, în cer, cu fum din coşuri,
S-a-ntrunit COMISIA,
Potopită de reproşuri,
Toamna-şi dă... demisia!

poezie de Janet Nică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca silabele unui mare pian

Pot sta treaz o noapte întreagă lângă tine, în întuneric,
E o nebunie, recunosc, dar mie îmi place şi
Tot ce îmi place mă odihneşte. Cunoaşte-mă!
Spune noaptea, cunoaşte-mă!, spune sufletul,
Cunoaşte-mă! spune lumea de forme a nopţii.
Îmi deschid încet floarea craniului, îmi deschid
Venele, îmi deschid întreaga poartă de sânge,
Deschid auzul, ca o membrană imensă,
Deschid nervii, ca o plasă de fire electrice,
Pun şira spinării să stea la pândă, şi ea, ca hiena
În pustiu, îşi scoate ghearele şi aşteaptă.
Veniţi sunete!, spun, veniţi sunete!; şi ele vin,
Ca silabele unui mare pian, ca o rostogolire calmă de ape.
În fiecare noapte alte sunete, mai ciudate şi mai difuze.
Dacă închid ochii le văd, ca nişte forme aeriene,
Plutind în dezordine peste străzi, purtate de curenţi,
De vântul subţire al nopţii. Aş putea alcătui viaţa
Numai din sunete, mi-aş putea-o imagina,
Totul ar putea fi construit numai din sunete:
Muntele, oraşele, animalele, oamenii, dragostea, somnul,
Foşnetul coapselor tale, trupul tău pâlpâind sub cearceaf,
Respiraţia ta, ca un abur dulce care îmi mângâie faţa.
Din imensitate vin voci, zgomote de maşini, plescăituri,
Corpuri în apă. Sunete mici ca alicele, venind din apropiere,
Sunete grave, venind de la mare distanţă.
Noaptea pulsează, gâlgâie, doarme, agonizează,
Se varsă în mii de vase comunicante, se distilează, sounds in the darkness.
Pot sta treaz o noapte întreagă după ce am făcut dragoste şi acum dormi,
Pot să ascult la nesfârşit carnea ta sfântă şi înnoptată...

poezie de Mircea Florin Şandru din Ca silabere unui mare pian (2011)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea e amară...

Singurătatea e amară
Într-un colţ micuţ de ţară,
Nimeni nu-ţi împărtăşeşte
Gândul ce te copleşeşte,

Gândul care te-nfioară
Că eşti o tristă vioară
Care cântă şi nu cântă
Doine din inima frântă.

Copiii-s în depărtare,
Norii negri-s peste zare,
Vine iarna, suflă vântul,
Se cutremură pământul.

Lacrimile curg şiroaie
Când coloana se îndoaie
De poveri, greutăţi multe,
N-are cine să ne-asculte.

Că în ţara, mică ţară,
Totul este de ocară,
În singurătatea noastră
Moartea intră pe fereastră.

Nu se bucură nici dânsa
C-a ieşit din noi osânza,
Am rămas schelete toţi
Peste care păşesc hoţi.

Nu-i schimbare, nu-i nimic
Din care s-avem câştig,
În singurătatea rea
S-avem cel puţin o stea

Care din cer să vegheze
Clipa care să dureze
Într-o bucată de pâine
Dăruită azi şi mâine.

Într-o căniţă de apă
Cât mai gârbovim la sapă,
Să-ntindem singurătatea
Cât mai e în cer dreptatea.

Că aicea pe pământ
Nu-i nimic, doar bate vânt
Prin oase şi prin făptură,
Prin a ţării bătătură.

Doamne, iartă de păcat
De-s femeie sau bărbat,
Iartă-i pe cei din conac,
Pentru noi nimic nu fac

Se îmbuibă în de toate
Fără să facă dreptate,
Ei adună şi adună,
Noi rămânem cu ea-n mână!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anno Domini...

Anno Domini... am văzut cimitirele de maşini
Înverzite, răvăşite de vântul de primăvară,
Am văzut omul în câmpie semănând,
Sălbăticiunea tânără, umflată,
Fugind în pădure să nască.
Anno Domini... pun mâna streaşină la ochi
Şi până departe în zare pământul
Pulsează ca o venă deschisă,
Cu cereale verzi, cu câmpuri petrolifere, cu oraşe.
Anno Domini... a trecut iarna cu păstrăvi morţi şi crengi putrezite,
Plămânii noştri, ca nişte păsări, ciugulesc aerul, se umflă,
Aleargă şi plutesc încet, sângerând.
Anno Domini... am văzut bicicliştii coborând
Colina vânătă, cu cămaşa deschisă, cu sacul de merinde,
Am văzut turmele şi călăreţii îndemnându-le către munte,
Am văzut egretele venind.
Anno Domini... o lumină blândă se aprinde în cer şi coboară,
Pământul îşi întoarce iarba deasupra,
Peste oasele cailor, peste şosele, peste maşinării, peste căi ferate, peste conducte.
Anno Domini... anul acesta nu seamănă cu celălalt
Sângele ne coboară în tălpi şi aruncă lavă fierbinte,
Umerii bărbatului se pârjolesc de vânt,
Se colorează, se întăresc,
Copiii cresc, aleargă prin iarbă, prind păsări,
Primesc primăvara în faţă şi ameţesc
Femeia stă în faţa oglinzii, ca şarpele care priveşte prada ucisă...

poezie de Mircea Florin Şandru din Ca silabele unui mare pian (2011)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timid şi cumva despre singurătate

se aud din când în când
poate din carnea şi sângele meu
poate din sufletele rătăcite
ori răstignite-n în pântecul meu
paşii târşiţi ca pe nisip
ca pe plajele acelea pustii şi reci
bântuite de îngerii negri
chinuiţi de setea sângelui
cu aripile frânte
atârnând grele pe lângă trup
cu semnul copitei pe frunte
îngeri damnaţi
se mai aude cum bâjbâi eu
bezmetic
după un biet suflet
ştiţi care
acela ce-ar trebui să fie
mereu lângă noi
şi nu înţeleg neam de ce
nu pot să-l găsesc

îmi vine să ies în piaţa de piatră
şi să strig crucificaţi-mă
crucificaţi acest trup neputincios
trup de albastru plăpând
spune poetul din mine
uf

în adâncul meu de flutur năuc
de mă cauţi
vei vedea că sunt
încă mai sunt
vei vedea şi cum
vântul netezeşte spaţiile aspre
aşternute între noi
e târziu
de cele mai multe ori e şi frig
cu toate astea continuăm
cu sârg
să ne îndepărtăm unii de alţii
stă în firea noastră
aşa ne este de fapt scris
să fim singuri
şi să ne sinucidem
de fiecare dată când
dimineţile sunt însorite
ne aruncăm trişti din viaţă
să ne zdrobim violent
de caldarâm

în fiecare dintre noi
se află în straturi straturi
meticulos aranjate
un om
apoi un flutur
şi iar un om
de o renunţare şi un copil
şi peste toate ca un blestem
pustiul cel pustiu

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

ecoul înfundat din… rădăcini! (de răstălmăcit)

mă-ntreb cât
mai suntem în noi daci
spiritul pământului acesta ţine în miezul lui
mister – azi mai mult vedeţi
paradoxuri, firi îmbolnăvite
mixturi orientale, mofturi apusene, creme
noi, mă întreb
prin care vene
care parte de os
în ce înveliş al sufletului mai am
dacul strămoş?!
…straturi, straturi de lut nou au adus
vânturile, vremurile însă înnobilare
este doar memoria ta şi a mea…
ecoul acelui mister pur carpatic
pur în seve adânci
nu de alta dar să fim şi noi
«întregi»
în hora naţiilor Europei pe care
tocmai am integrat-o
am readus-o-n albia aproape
completă
amintind pe alocuri
de imperiul roman…!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

România, pământ sfânt

Dinozaurii din lume
Aduc peste noi năpasta.
Aurul vor să ni-l fure,
Şi copiii, şi nevasta.

Se vor stăpâni peste ţara
Unde mama ne-a născut.
Vor să ia grâul, secara,
Chiar şi apa de băut.

Acuma vor şi pământul
Cuprins în arcul carpatin.
Pe român îl bate vântul,
În ţara lui este străin.

Chiar dacă îl daţi vânzării
Prin legea din parlament,
Nu vom da pământul ţării
Că-i primit cu testament.

Străbunii noştri-au apărat
Cu viaţa, brazda de pământ.
În brazda lui i-am îngropat
Că le e leagăn şi mormânt.

Auzim cum creşte iarba,
Auzim cum bate vântul.
Aici ne albeşte barba
Până ne-înghite pământul.

Dacă vrem să fim stăpâni,
Hai să facem legământ!
Să-i alungăm pe-acei păgâni
De pe pământul nostru sfânt.

România-i pământ sfânt.
E ţara românilor.
Să păstrăm acest pământ,
De-a-lungul veacurilor.

poezie de Dumitru Delcă (15 ianuarie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Protocol matinal

nu ştiu
cuvintele au devenit
neîncăpătoare
ori noi am uitat
măsura gândului
din iluzii se nasc uneori
aşteptări malformate
straturi de ochi
sunt între tine şi eu
e ciudat cum te strecori
ca un şarpe de casă
şi cauţi sămânţa cerului
sub talpa fiecărei dimineţi.

poezie de Carmen Tania Grigore din Un sezon cât o viaţă
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căprioara

Frigul ce arde împrejur
Nemărginita văpaie de dor,
Muguri şi flori de ger
Îşi înalţă privirea spre cer.
Din albul nor coboară-ncet
Raze de lumină argintie,
Peste îngheţatul cânt
Pe care inima îl ştie.
Cad stele în depărtare
Ochi de căprioare fugare,
Care aleargă prin zăpadă
În pas răsăritul să-l vadă.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Maria Ciobotariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secăn'hend

şi tot mergând aşa
am găsit pe jos
viaţa asta
careva o aruncase
a purtat-o până aici
i-a ros şi gulerul
o scutur şi o iau
iată-mă ca nou

în buzunăraşul din stânga
dădui peste o cartelă expirată
iubirea prin părţile astea de timp
este prepay
dacă prinzi oferta
capeţi bonus surâsuri gumate pe care
dacă nu le consumi, totodată şi buzele
scad
mi-ar fi plăcut să reîncarc
dar monedă aici este ţărâna
şi de unde să mai avem astăzi ţărână
a ieşit la export
au rămas oasele albe ca laptele
un ocean adânc de oase
straturi, straturi

pe rever creşte o pată
cândva se chema
suflet

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!