Nova mihi apparuit Beatrix - II

Visând şezui la marginea pădurii
cu inima de-a Ei dorinţă plină
deşi cu spaimă c-ar putea să vină
cătam pe cer, încrezător, augurii.

Deodată luna ochilor fu lipsă:
rotindu-se pe negurile goale
se mistui în roşii rotocoale
ca-ntr-o apocaliptică eclipsă.

Izbindu-se aripi nemăsurate
se-ntinseră pe pasări nevăzute
şi se sbătură-n jurul meu ca sute
de duhuri ale serii turburate.

Pădurea auzii cum se frământă
bătută de-o lăuntrică furtună
cum fundurile nepătrunse tună
iar ierburile şueră şi cântă.

Însufleţite, trunchiurile grele
părură că se smulg din rădăcini
şi se târăsc troznind prin mărăcini,
să 'năbuşească duhurile rele.

Tăcând apoi şi foşnete şi plângeri
se poleiră culmile ceţoase
şi-n sunete de trâmbiţi glorioase
prin rarişti se iviră oşti de îngeri.

Şi-am tremurat ştiind c-o să apară albă
mi-am strâns la piept mai arzătoare rana
priviam la cer şi adorând: Osana
strigam spre-a constelaţiilor salbă.

poezie celebră de George Călinescu din Universul literar, Anul XLII, No. 51 (19 decembrie 1926)
Această poezie face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea cântării

—"Ai poate prin lume vro ţintă
De-alergi, călătorule vânt?"
—"Prin largile lumi ale zării,
Prin taina cea sfânt-a cântării
Şi, singur, pe vremea-nnoptării

M-opresc pe-o colină şi cânt.
Şi-n urmă-mi pădurile cântă
Cu freamăt de doină, cu şoapte,
Iar uneori până-n pământ
Cu şuier de crivăţ -prin noapte."

—"Dar care ţi-e veşnica ţintă
De-alergi, călătorule nor?"
—"Ascult şi eu vântul prin vale
Cum şuieră doine de jale,
Iar dacă-mi întâmpin în cale
Tovarăşi, începem în cor
Cântarea ce vântul ne-o cântă:
Cu murmur prin noaptea cu lună,
Cu vuiet de aripi în zbor
Şi trăsnete-n zi de furtună."

—"Ai poate pe dealuri vro ţintă
De-alergi tu, drumeţe pârîu?"
—"Ţin ochii la norul din zare
Să-nvăţ aiurata-i cântare;
De-i paşnic, pe-ascunsa-mi cărare
Eu cânt printre lanuri de grâu:
Când noru-n văzduh se frământă
Îmi urlu de-a lungul câmpiei
În goana mea fără de frâu
Sălbatecul cânt al mâniei."

—"Tu singur eşti fără de ţintă,
Poete, şi-n gânduri mereu?"
—"Ascult cum îşi freamătă cântul
Pădurea, pârîul şi vântul;
E cerul al meu şi pământul,
Şi cânt, ca şi ele, şi eu.
În urmă-mi popoarele cântă
Cântări de la mine-nvăţate:
Şi tot ce e-n sufletul meu
E-n sufletul lumii mirate".

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepuraşul se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă şi ea, ca de gheaţă, luna. Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele îşi dezbrăcară deodată umbra. Iar iepuraşul împietri de groază: chiar de lângă el, se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepuraşul se destinse ca o coardă şi o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă şi iar se rostogoli până jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind câmpul. Se opri tocmai în stuhăria iazului. Acolo, de-abia suflând, se ghemui cu ochii închişi... Să nu-şi mai vază umbra!

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Fricosul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nova mihi apparuit Beatrix - I

Cum ea păşi tăcută pe drumurile serii
ţipând fâlfâitoare spre alba arătare
se ridicară pasări din patru părţi de zare
într-un vârtej de slavă, ca frunzele puzderii.

Şi chiparoşii negri şi frasinii eterici
şi ulmii nestatornici vuind pe-a orgii gamă
se-aprinseră în creştet ca solzii de aramă
când plouă cu lumini pe turle de biserici.

Ca un arhanghel falnic strălucitor la faţă
ce pâlpâe 'ntre noapte şi între dimineaţă
înveşmântat în aripi de fulgere şi pară,

oprindu-se la mine surâse fără vină:
ci grei de dulce spaimă genunchi-mi se plecară,
iar pleoapele-mi căzură uimite de lumină.

sonet de George Călinescu din Universul literar, Anul XLII, No. 51 (19 decembrie 1926)
Acest sonet face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtună

Prin codrii Bacăului
Vâjâie vântul
Şi-ntunecă lumea
Un cer ca pământul
Şi codru pe codru
Se umple de clocot,
Iar toamna în hohot
Le cântă prohodul...
Şi parcă mă cheamă,
De crengi atârnând,
Avesalomi gemând
Cu plete-ncâlcite...
De spaimă mă prind
Priviri rătăcite,
Şi mintea, de zgomot,
Nimic nu înţelege...
Şi-aş vrea ca să mor
Ca Romulus rege,
Uitat, legendar...
Cuprins de-o furtună,
Pierdut să dispar
Prin codrii Bacăului...

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sus inima

Avem o mândră ţară -
Prin timpi de jale-amară
Strămoşii se luptară
S-o scape de stăpâni.
Azi singur noi, românii
Suntem în ea stăpânii,
Sus inima, români!

O lege-avem străbună -
Prin veacuri de furtună
Ea n-a putut s-apună
Strivită de păgâni.
Ne-a fost Cel-Sfânt tărie
Şi-n veci o să ne fie:
Sus inima, români!

În ţara românească
De-a pururi să trăiască
Credinţa strămoşească
Şi graiul din bătrâni.
Spre Domnul ţării gândul
De-a pururi noi avându-l,
Sus inima, români!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acuarelă

Au înverzit copacii de cântul unei mierle
Ca de-o zăpadă verde căzută-n luna mai
Şi ferecat în sunet, e aerul cuminte
Suflat prin narghileaua parfumului de ceai.

Păstorii de insecte, duc greierii la munte
Prin colbul de lumină pufos ca păpădia
Şi-n timp ce dulci miresme plutesc îmbietor,
O frunză de arţar, contemplă veşnicia.

Splendoarea dintre maluri susură aievea
Trecând peste genunchii pietrelor din vad,
Un zbor desculţ e bronzul de pe aripi
Al unui cărăbuş, cu sufletul nomad.

Albastră e pădurea foşnind prin alunişuri
Cu fluturi argintii, împovăraţi de cer
Şi păsări cântătoare ce fumegă aiurea
Un recital de triluri, prin temple de eter.

Se alungeşte umbra pe iedera-n cascadă
Mai verde ca zăpada căzută-n luna mai,
Pe marginea candorii visează o furnică
Cum e să fii stăpâna, acestui colţ de rai.

poezie de Constantin Georgescu din Ipostaze (2017)
Adăugat de Constantin Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caravanserai

Am traversat nisipurile
prin oaze mi-am aşternut poemele şi iubirile
prin DUMNEZEU mi-au înverzit binecuvântatele insule

Eu nu călătoresc prin lumea asta
ci prin constelaţii divine
mi-am petrecut ultimele vieţi
iubindu-mă cu duhurile nisipurilor
lăsându-mi sângele prin temple de aur
colecţionând idoli, înălţând castele
să-mi adăpostesc propriile vise

Deasupra mea bântuie amorurile
cu aripi de ulii
prădându-mă, hrănindu-se din mine cu lăcomie
trupul meu e o adevărată Agora
unde prinţii poposesc la lăsarea serii
şi mai pun câte-o cărămidă
pe Altarul Soarelui

Mereu între două lumi
trec prin viaţă
în caleaşca de aur a faraonului
nu vreau să ştiu
unde se termină realul
şi unde-ncepe mirajul

poezie de Alina Beatrice Chesca (30 septembrie 2010)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Textura cerului

Textura cerului este mai puţin rezistentă...
E pământie...
Alertă!
Umbrele aleargă prin labirintul de tunete.
Fulgere-paşi
Calcă peste oraş.
Tălpile-s grele de ploi.
Ne prăvălim prin noroi,
Tăcerea şi gândurile,
Visele murdare de sângeri
De a apusului plângeri...
Ca nişte cocori obosiţi,
Cu aripi pendulând rar,
Poposim pe frontispiciul destinului,
Transformându-ne clipa-n altar.
Ne soarbe necunoscutul
Ca pe vinul divin
Poposit în paharul
De unică folosinţă.
Rugaţi-vă!
Cereţi iertare, poposind
Pe curata ninsoare
De aripi de îngeri!
Apus, lună plină...
Stelele ard – stele de gheaţă,
Din hazard răsărite.
Să v-aduceţi aminte!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La marginea lumii...

La marginea mării, la marginea lumii
La marginea viselor mele
Se scălda femeia în razele lunii
Împroaşcă zburdalnic cu liniştea spumei
Poemele mele rebele

La marginea lumii, la marginea mării
La marginea tainelor mele
Cu raze de luna în liniştea serii
Cu spuma poemelor mele rebele
Se spală femeia de rele...

La marginea stării, la marginea humei
La marginea zilelor mele
Şopti-voi mereu diferitele nume
Spălate de rele cu razele spumei
Cu şoaptele mele rebele...

poezie de Iurie Osoianu (8 septembrie 2012)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul vieţii

Am trecut prin timp, ca pasărea în zbor,
Încă mă înalţ către cer, spre Soare
Şi iubesc cu foc orişice ninsoare,
Ploile de vară şi al toamnei nor.
Am ţesut în ani pânze către stele,
Clipele-au brodat noduri de lumină
Printre paşii mei, prinşi într-o grădină,
Unde înfloresc gândurile mele.
Ceasurile grele au ucis dureri
Şi-n petala rozei au strivit licori,
Iar din deznădejde mi-am făcut comori
Pentru noaptea albă, care-mi dă puteri.

Am dansat doar valsul ce-a născut în noi
Un poem sublim nopţilor cu lună,
Iar sărutul cald l-am urcat pe-o strună,
Din iubiri să crească frunze de trifoi.
Am trecut prin Iad, măsurând cuvinte,
Invocând tot Cerul să coboare-n noi
Şi-n amurgul serii, contemplat în doi,
Am născut în Rai orizonturi sfinte.
Am trecut prin ore ca un bun creştin,
Înotând prin mare-albastră de visări
Şi-am închis în palme ploile din nori,
Să pictez azurul cerului marin.

Timpu-a ars pe ruguri ora din Apus,
Dorul din cuvinte, din iubiri şi cânt,
A stins vântul iute pe tărâmul sfânt,
Întinzându-mi aripi să mă-nalţ mai Sus.
Am trecut prin ani şi-am urzit cărarea,
Ca s-o pun în lada clipei de apoi,
Domolind furtuna ce se iscă-n noi,
Doar cu ruga sfântă ce pictează zarea.
Răsăritul verii l-am urzit în cânt,
Iar Apusul toamnei sună-ntr-un refren,
Pune o romanţă într-un nou catren
Şi un tango clasic îl topeşte-n vânt.

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucurie de Florii

Osana, e Rege! Se-aude-n mulţime,
Hristos e Mesia, al nostru-mpărat!
Tresalte pământul, răsune cântarea,
Să-I dăm astăzi slavă, mereu, ne-ncetat!

Şi-n drum se aşterne a pomilor frunze...
Măslini şi finici, apoi hainele moi;
Mulţimea tresaltă şi cântă-nainte:
Osana, e Rege, Cel Sfânt e cu noi!

Isus îi priveşte, coboară pe cale,
Călare pe-asin, blândul Rege Slăvit
Cunoaşte mulţimea, El ştie şi ura...
Pe cei ce-L vor pierde, pe Domnul iubit...

Priveşte de-asemeni... priveşte copiii
Şi-un zâmbet pe buze-nfloreşte frumos;
Osana ei cântă, o Rege-al Măririi,
Slăvit fii de-a pururi, Iubite Hristos!

Stăpân fi-ne Doamne, acum şi-n vecie,
Tresalte tot cerul şi-ntregul pământ;
Osana, Isuse, Ţi-aducem doar Ţie,
Ne binecuvântă, o Doamne Preasfânt!

Amin!

poezie de Toma Simona Magdalena (27 martie 2018)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul VIII

Trăiesc, mă sting; ard toată şi mă-nec.
Îndur îngheţ, când flăcări mă frământă
Mi-e şi prea dulce viaţa şi prea cruntă;
Prin bucurie, chinuri se petrec.

Deodată râs şi lacrimă încerc,
Şi desfătarea mari dureri împlântă;
Ce am se pierde şi-n vecie cântă;
Deodată mă usuc şi-n floare trec.

Astfel mă mână Amor necurmat;
Şi-atunci când cred că sufăr cel mai tare,
Pe negândite totu-i alinat.

Apoi când bucuria-i mai adâncă
Şi mi-o închipui fără de-ncetare,
În suferinţa cea dintâi m-aruncă.

sonet de Louise Labe (1556), traducere de Maria Banuş
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurea gonită

Drumul ce duce la pădure
este mai lung.
Cândva era la doi paşi.

Nici nu ştiam
când ajungeam
la inima copacilor
ascultându-i tic-tacul
sevei ce pulsa în trup.

Acum maşina ce goneşte
mă poartă
spre marginea pădurii.
Oraşul a gonit
pădurea
din mine.

poezie de Sorin George Vidoe din Hohotul Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai stai un ecou

mai stai un adio
un sunet de corn
mai stai o veghere de apus
mai stai cu mine o furtună de oameni
sau de nisip

te aşteptam în inima unei insule
necunoscută încă de tine
nedescoperită încă de nebuni
nelocuită de paşi
neumblată de scarabei

mai stai o taină de orizont
mai stai o eclipsă de cometă
mai stai un crepuscul
un naufragiu
un miraj

te priveam
prin ocheanul unei corăbii
prin prisma unei piramide
te strigam într-o limbă barbară
nescrisă demult

mai stai o umbră de obelisc
mai stai un muson
o legănare de catarg
un soare cu dinţi
un amurg de om

te strigam într-o limbă uitată
care străbătea cândva continente
şi vechiul ocean

mai stai o urmă de cearcăn

ţipam primitiv dintr-o piatră
dintr-o cenuşă
din inima unui şarpe
într-o limbă necunoscută pe care
nu o mai înţelegeam nici eu

mai stai un destin

te strigam ca un descreierat
înjunghiat de dor
într-o limbă moartă demult
în iluzia unui ţărm

mai stai un blestem
mai stai un adio
un ecou

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru scena răstignirii, am trecut prin momente foarte grele. Am stat ore întregi pe cruce. Am filmat acea scenă în trei zile. A fost de-a dreptul chinuitor. La un moment dat, în timp ce mă aflam pe cruce, mă uitam în jurul meu, la toţi oamenii care lucrau, şi, pentru o secundă, mi-am văzut toată viaţa trecând prin faţa ochilor. E un sentiment foarte puternic când înţelegi ce rol joci şi ce personaj important reprezinţi.

citat din Diogo Morgado
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem sincerităţii

Nu pot să te uit!
în inima mea doar vânt
şi tu esti departe
Poate că plouă sau ninge în calendar, şoaptele tale sunt vii, nu sunt moarte
la noapte în tren va ciopli călătorul în mâinile tale
un zid prin care zborul dragostei mele îşi va ciopli un copil
copilul de aur, visând la stele în căutarea ochilor tăi
nu pot să te uit!
ai crescut în trupul meu ca un copac, cu aripi de flăcări
şi cât ai fi de departe, blestemul iubirii mă naşte în altă piatră
găsesc cuvintele şi ţi le şoptesc la noapte
în inima mea luna ochilor tăi va sclipi copilul din mine, se va închina în mâinile tale alb-azurii.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Osman-paşa

Acum te cutremuri! Cunoşti
Că drumul ţi-e-n marginea gropii.
Degeaba te-azvârli şi te-apropii
Cu vuiet şi tropot de oşti.

În frunte, pe calul tău murg,
Pornit-ai urgia pieririi,
Strivit-ai în şanţ grenadirii
Dar iată, că ranele-ţi curg,

Se sperie murgul de puşti,
Şi-ţi scapă din scară piciorul,
Turbat e-mprejuru-ţi omorul,
Cu dinţii tu gura ţi-o muşti.

Se-ncurcă taberele-n drum
Şi-ţi fug călăreţii de-a valma,
Ridică-ţi, puternice, palma
Şi-opreşte-ţi tabiile-acum!

Cuvântul ce-odată fu zid
Când vrut-au nizamii să fugă,
Azi lor li se pare că-i rugă
S-alerge mai iute spre Vid.

Ai aripi, grăbitule vânt,
Tu şoimule,-a cerului cale!
Fă locuri oştirilor tale,
Să intre mai iute-n pământ.

Şi-n sine-ţi tu zis-ai: E rău!
Ca norii ce-ntunecă luna,
Curgeam de pe dealuri întruna
Noi, răii poporului tău.

De-a lungul întinsei câmpii
Aleargă sălbatica spaimă
Şi, plină de geamăt, îngaimă
Şi rugi şi blesteme pustii

Gaziule-Osmane, eşti prins!
Şi toate cetăţile tale
Vor sta-ntunecate de jale,
Că soarele lumii li-e stins.

Dar astfel e soarta, eroi!
Căci soarele care se stinse
La voi, o războinici, s-aprinse
Mai vrednic de viaţă, la noi!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea

Ţara mea în cor de îngeri
Sentimentele ne cheamă
S-avem mersul prin lumină
Peste răni şi peste plângeri
Limpezind suflet de mamă
Clipei ce încă suspină.

Ţara mea bob de sudoare,
Sânge fulgerând sub stele,
Prutul poartă între noi
Rana care încă doare,
Schisma presărată-n grele
Mări de lacrimi şi puroi.

Ţara mea de flori şi muguri
Ce-ai trecut desculţ prin toate
Azi de Ziua Ta mă-nchin
Domnului ca să te bucuri
De virtute şi dreptate,
S-ai în lume-un nou destin!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul III

"Prin mine mergi la cuibul întristării,
prin mine mergi la veşnic plâns fierbinte,
prin mine mergi la neamul dat pierzării.

Justiţia mişca pe-al meu Părinte,
puterea cea divină m-a durat,
iubirea primă şi suprema minte.

Când eu n-am fost, nimic n-a fost creat,
ci veşnic tot şi-n veci voi fi durată,
să lase-orice speranţă cine-a intrat."

Aşa scria-n coloare-ntunecată
deasupra unei porţi. Şi-am zis: – "Ce scrie,
maestre,-aici e vorbă-nfricoşată."

Iar el atunci ca unul care ştie:
– "Se cade-aici să stingi orice prepus,
şi-oricare spaimă moart-aici să fie.

Sosit tu eşti în locul unde-am spus
că duhuri ai să vezi, aici aduse
fiindc-al minţii bun şi l-au răpus."

Şi mâna sa-ntr-a mea apoi o puse
zâmbind voios, iar d-asta mă-ntrămai,
şi-n stări secrete-astfel el mă-ntroduse.

Suspine-aici şi plâns şi groaznic vai
urlau prin aerul lipsit de stele,
aşa că la-nceput eu lăcrimai.

Diverse limbi, cumplite vorbe grele,
voci groase-ori iuţi de furia durerii,
scrâşniri de dinţi, loviri de mâini cu ele

făceau o larmă care-n fundul serii
se tot roteşte-n acel aer stins
ca pulberea-n vârtejurile verii.

Iar eu, ce-aveam de spaimă capu-ncins:
– "Ce-i, Doamne,-am zis, ce-aud? Ce neam să fie
de-a sa durere-atât de mare-nvins?"

– "Aceasta este-acea ticăloşie,
în care plâng nefericiţii-acei
ce nici onoare n-au, nici infamie.

De-a valma stau cu îngerii mişei
cari nici fideli Puterii creatoare,
dar nici rebeli n-au fost, ci-nchişi în ei.

Respinşi de Cer, spre-a nu-l ştirbi-n lucoare,
sunt şi de Iad respinşi, căci ar putea
cei răi din Iad cu ei să-şi fac-onoare."

Şi iarăşi eu: – "Ce cazn-atât de grea
le smulge-urlare atât de desperată?"
Iar el: – "Un scurt răspuns tu vei avea.

Nu pot spera să moară niciodată
şi-n josnica-le-orbie-atât de seci
privesc cu pizmă-oricare soartă dată.

Nici Drept, nici milă pentru ei în veci,
nici unu-n lume nici o faimă n-are.
Prea mult vorbim de ei; tu-i vezi şi treci."

Privind apoi, văzui un steag cu-atare
rotire-n jur că-n graba-i negrăită
părea-n etern nedemn de-orice-alinare.

Şi-atât de-adânc-o gloată-ngrămădită
pe urma lui, că n-am crezut vrodată
că moartea poate-atât de mult să-nghită.

Şi-aici pe mulţi îi cunoscui şi iată
privind văzut-am bine... umbra cui
fugi, de laş, de marea slujbă dată.

Şi-atunci am înţeles şi sigur fui
că-s răii-acei pe cari-i are-n ură
şi Cel Etern şi şi duşmanii Lui.

Aceşti ce viaţă nici trăind n-avură
sunt goi de tot, ai lumii ticăloşi,
iar viespi şi mari tăuni cu-nţepătură,

le scurg pe-obraji de sânge valuri roşi
pe care-amestecat cu plâns fierbinte
li-l sug de sub picioare viermi scârboşi.

Văzui apoi privind şi mai nainte
pe malul unui mare râu popor,
şi-am zis atunci: – "O, fă, te rog, părinte,

să ştiu de-aceştia cine-s? Ce zor
de-a trece-i face-aşa de iuţi să pară,
cum văd prin negru-amurg, din graba lor?"

Răspunse el: – "De cei ce s-adunară
vei şti la Aheron în vremea când
vei sta şi tu pe marginea-i amară."

Şi iată ochii ruşinat plecând,
de teamă să nu-ntreb şi neplăcute
cercai până la râu să merg tăcând.

Şi-atunci spre noi în luntrea lui cea iute
văzui venind cărunt un corăbier,
strigând: – "Vai vouă, suflete pierdute

şi-n veci de-acum lipsiţilor de cer!
Eu vin ca să vă trec de ceea parte
în noaptea cea de veci şi-n foc şi-n ger!

Dar tu, cel viu, ce vrei? Tu te desparte
de-aceşti ce-s morţi!" Şi-apoi de-a doua oară
mi-a zis, văzând că stau şi mai departe:

– "Printr-alte porţi, pe-alt drum tu te scoboară
la alt liman! Nu poţi pe-aici intra,
căci ai să treci c-o luntre mai uşoară."

Virgil atunci: – "O, Caron, nu zbiera!
În cerul cel ce bate păcătoşii
aşa se vrea şi curmă vorba ta."

Cu-acest cuvânt şi-a potolit bărboşii
obraji luntraşul bălţii-acei cumplite,
ai cărui ochi au cerc de flacări roşii.

Dar sufletele goale şi trudite
schimbară feţe, clănţănind cu dinţii,
când vorbe-atât de-amare-au fost rostite.

Şi-umanul neam şi cerul şi părinţii
şi locu-l blăstemau şi ceasu-n care
născuţi au fost, săminţă a săminţii.

Şi toate-un stol s-au strâns cu plânset mare
pe-amarul mal ce-aşteaptă cu răsplata
pe câţi în ura Celui Veşnic stau.

Iar Caron cel cu ochi de foc stă gata
de drum, dă semn şi-n luntre-i bag-apoi,
pe cei târzii lovindu-i cu lopata.

Şi-aşa cum toamna veştedele foi
cad rând pe rând şi toat-a sa mândrie
şi-o dă ţărânii pomul înapoi;

cad rând pe rând din reaua-ţi săminţie,
Adame,-astfel, la singur semnul dat
ca pasărea la glasul care-l ştie.

Astfel se duc pe râu-ntunecat,
şi-abia dincolo-apucă să scoboare,
şi-n mal dincoace-alt stol e adunat.

Şi-a zis maestrul meu: – "Oricine moare
respins de cer şi făr' de pocăinţă,
toţi vin aici, de-oriunde de subt soare.

Şi cer să treacă-n trista locuinţă,
căci bold Justiţia-ntr-înşii-atâta pune,
că frica lor se schimbă-ntr-o dorinţă.

Nicicând pe-aici nu pasă duhuri bune,
deci bine vezi pe-acest luntraş ce vru:
tu poate-acum să ştii ce-a vrut a spune."

De-abia sfârşi şi-un tremur se făcu
pe tristul câmp, astfel că-nspăimîntată
mă scaldă mintea-n reci sudori şi-acu.

Un vânt stârnit-a ţara-nlăcrimată,
urmat de-un fulger ca de sânge-aprins,
şi, stins având oricare simţ, deodată

căzui cum cade-un om de somn învins.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet

E-o noapte udă, grea, te-neci afară.
Prin ceaţă – obosite, roşii, fără zare –
Ard, afumate, triste felinare
Ca într-o crâşmă umedă, murdară.

Prin măhălăli mai neagră noaptea pare,
Şivoaie-n case triste inundară,
Ş-auzi tuşind – o tusă-n sec, amară –
Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare.

Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă
Ori ca Verlaine topit de băutură –
Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.

Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură,
Prin întuneric bâjbâiesc prin casă,
Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură.

sonet de George Bacovia
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!