Scrisoarea III - Parodia imigrantului

Imigranţi, copii de suflet ai lui ăla cu A mare
Nu puţini, milioane, după ultima estimare,
Răspândindu-se în roiuri întind corturi uriaşe
Şi ascunzându-se în ele fac planuri ucigaşe.

Iată vine-un imigrant ce părea mai descurcăreţ
Johannis privind la dânsul îl întreabă cu dispreţ:
- Was ist das?
- Was? Şi de mai ştii şi româneşte
Domnul nostru vrea să-ţi spună ceva ce te priveşte.

La un semn deschisă-i calea şi se-apropie de Cotroceni
Un imigrant atât de simplu că se pierdu printre bucureşteni.
- Tu eşti Johannis?
- Da imigrante!
- Am venit să-ţi cer să ne primeşti,
România e frumoasă, e o ţară ca-n poveşti.
- Orice gând ai imigrante şi cu orice planuri vei fi sosit
Cât suntem încă la pace eu îţi zic du-te de unde-ai venit.
Despre partea cu primitul, noi şi-aşa suntem săraci
Iar în România nu prea ai nici ce să faci.
Mai bine fă întoarsă de pe-acum a ta cale
După cum te văd nu prea ai nici parale.
De-o fi una, de-o fi alta... Nu am centre pentru voi
Nu vă pot îndeplini nici cele mai simple nevoi.
- Cum? Când Schengen e aproape, să-mi închipui crezi că pot
Să trimit toţi imigranţii înapoi pe feribot?
O, tu nici visezi Johannis, câţi au vrut să mă întoarcă
Grecii, sârbii, ungurii au vrut să mă pună în barcă,
Preşedinţi de ţară, miniştrii, generali, toţi fără folos se-adună
Să de-a piept cu imigranţii ce au tricouri cu semilună.
Adu-ţi aminte cum a fost demult cu cavalerii-n zale lucii
I-am prins pe toţi şi i-am pus frumos la umbra crucii.
Acum iar vă strângeţi împotriva imigranţilor care
Doar vin râzând de peste tot, dinspre pământ şi mare.
Mi-e destul pe Facebook doar un simplu semn a face
Şi-ntreg Apusul îşi trimite toate neamurile-ncoace.
Doar în Siria văzut-ai câte forţe s-au aliat
Am cu toate ţările o listă în mod detaliat.
Când văzui atâtea avioane, câtă frunză câtă iarbă
Le-am zis la ai mei să fugă dacă ţin la a lor barbă.
După toate acestea să mă împiedic de-un preşedinte?
Şi să mă-ntorc înapoi ascultând de-ale lui cuvinte?
- Un preşedinte, da, căci şeful ţării ce-l priveşti
Nu e român de rând, el are origini nemţeşti.
Nu ţi-aş dori vreodată ca într-o zi să ajungi să ne cunoşti,
Nu ştiu cum ne vezi de-afară, dar nu suntem nişte proşti.
De dincolo au venit mulţi de-au vrut să ia pământ şi apă
Dar majoritatea nu au luat altceva decât ţeapă.
Eu? Poate-ai crede că sunt pus aici de formă
Am câştigat alegerile jurând să fac reformă,
Dar cum? În ţara asta nimica nu se schimbă
Unul munceşte şi zece pe lângă el se plimbă.
N-avem nici măcar autostrăzi, nu circuli ca-n occident
Vei conduce numai pe naţionale şi vei muri în accident.

Şi abia plecă imigrantul... şi se urcă în a lui Pasat
În graba lui spre răzbunare acceleraţia călcând apăsat,
Pe DN1 era aglomerat şi depăşi riscant două maşini
Cu gândul de-a invada mai repede această ţară de creştini.
Drum în lucru..., ce mai frâne, derapare, izbitură
Un carambol se făcu înainte de Ploieşti, la cotitură.
Pe Facebook Johanis urmăreşte cu atenţie evenimentul
Imigranţilor, aşa-i la noi, acesta a fost avertismentul.

parodie de Rozsnai Zsolt, după Mihai Eminescu
Adăugat de Rozsnai Zsolt
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe o rază de lună mi-am scrântit inima

într-o zi de treisprezece fix
cum naiba să nu urăsc tâmpenia asta de superstiţie
am deja cinci vieţi de când nu mai scuip în sân
nici nu mai fac trei paşi înapoi când îmi trec pisicile calea
oricum racii merg aşa înainte
pe toţi viermii
care abia aşteaptă să-mi pierd sufletul
pe toate stelele pitice sau pe toate supernovele
pe toţi dumnezeii si de ce nu pe toti dracii
viaţa asta am început-o pe treisprezece fix
într-o dimineaţă de cuptor cu un ţipăt de trei margarete cel puţin
uite-aşa ca să văd lumea cu susul în jos
era să-mi scape cuvântul cur dar noroc cu backspace-ul
apropo acum tasta asta e "mama proştilor ca mine"
apoi ca şi când aş fi vrut să văd cum e sub pământ
m-am făcut miner şi încă sap de nebun după lumină
sau poate că am aranjat asta cu şeful cel mare
că mă cam săturasem de nori şi verdeaţă
dealtfel ultima dată l-am rugat să mă lase o nemurire
în raiul musulmanilor
cu nu mai ştiu câte fecioare pe cap
că la urma urmei tot el e şi acolo şef
i-am promis că mă fac băiat cuminte
şi nu mai pun botul la toate poveştile cu zâne şi
mai ştiu eu câte o mie şi una de nopţi
dar entorsa asta mă face să înjur de toate apocalipsele
care nu au mai venit

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O adunătură jenantă ( După "O aventură galantă" de Ion Pribeagu )

Într-o zi, mai pe la patru,
Nici la film, dar nici la teatru,
M-aşezai pe un fotoliu,
Nici prea vesel, nici ca-n doliu,
Să văd la televizor,
Nici alb-negru, nici color,
Ce mai e prin Parlament,
Nici adept, nici oponent,
Doar problema s-o descos,
Nici pe faţă, nici pe dos.
Ca tot omul vreau să ştiu,
Nici devreme, nici târziu,
Noi pe cine am ales,
Nici prea rar, dar nici prea des
În vremuri de aspră criză,
Nici tsunami, dar nici briză.
Cine, ţara noatră toată,
Nici săracă, nici bogată,
O ia veşnic în răspăr,
Nici minciuni, nici adevăr.
Câţi dintre aceşti ciocoi
Nici prea vechi, dar nici prea noi,
Cu obrazul de toval,
Nici de om, nici de-animal,
Îşi ţin speech-ul la bufet
Nici prea tare, nici încet.
Prea mulţi stau în parlament
Nici rataţi, nici cu talent.
Joacă-acelaşi circ banal,
Nici linişte, nici scandal.
Te fac mâinile să-ţi frângi,
Nici sâ razi, dar nici să plângi
Şi-ncotro să te îndrepţi,
Nici cu proşti, dar nici deştepti,
Că aleşii ne-au condus
Nici spre Est, nici spre Apus
Şi cu birul pus pe noi,
Nici îmbrăcaţi, dar nici goi,
Vedem zilnic altă lege,
Nici s-aprobe, nici să nege.
Parlamentari de pripas,
Nici nu-s muţi, dar nici n-au glas.
Toţi vor un ciolan de ros,
Nici subţire, nici prea gros.
De o teapă, doar lingăi,
Nici buldogi, dar nici potăi,
Cu comportament diform
Nici nu-s treji, dar nici nu dorm
Şi cum ne arată fapta,
Nici de stânga, nici de dreapta.
Schimbă taberele des
Nici nu intră, că şi ies.
Cu averi ca de nababi,
Nici prea graşi, dar nici prea slabi,
Cu conturi în banci străine,
Nici prea goale, nici prea pline,
DNA-ul să îi frece,
Nici la cald, mai mult la rece,
Să mi-i pună la popreală,
Nici cu duş, nici cu haleală,
Până toţi banii furaţi,
Nici în cont, nici deşertaţi,
N-or ajunge-n visterie,
Nici milion, dar nici mie.
Ţara-i lovită-n destin,
Nici în plex, dar nici în plin.
Ce să mai zic de chenzină,
Nici de-un foc, nici de benzină.
Banii pentru sănătate,
Nici pe toţi, dar nici în rate.
Şi cum să mai dorm fârtate,
Nici pe burtă, nici pe spate,
Tot gândind că ţara mea,
Nici prea bună, dar nici rea,
E condusă de o clică,
Nici prea mare, nici prea mică
Şi dacă iau câte-o şpagă,
Nici nu-i leagă, nici dezleagă,
Chiar de-au vile, limuzine,
Nici prea multe, nici puţine.
Guvernul dă ordonanţe,
Nici la sport, nici la finanţe.
Miniştri cu doctorate
Nici pe bune, nici furate,
Nu te spală de ocară,
Nici în ţară, nici afară.
......................................
Parcă am fost traşi la sorţi,
Nici prea vii, dar nici prea morţi.
Vai de biet popor român,
Nici prea slugă, nici stăpân!
Şi nu ne-ajută nimica,
Nici curajul, dar nici frica...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă iartă, Doamne, că blestem!

Pe voi ce ţineţi soarta-n mâini
Şi ne trataţi ca şi pe câini,
Azi, vă blestem, ca-n buzunare,
Să n-aveţi bani de-o lumânare.
Lui Dumnezeu trimit misivă,
Să n-aveţi bani pentru colivă,
Nici morţii să vi-i pomeniţi,
Săraci lipiţi, în veci să fiţi!
Cât de-mbuibaţi sunteţi acum,
Dea Domnul să cerşiţi în drum!
Un colţ de pâine din gunoi,
Să fie hrană pentru voi,
Ca să simţiţi şi voi osânda,
Cum simte ţara mea, flămânda.
Voi huzuriţi pe munţi de bani
Şi ne catalogaţi golani,
De îndrăznim să cerem pâine
Nu pentru azi, ci pentru mâine.
Azi, ni-e tărâţa-ndestulată
Vă dăm şi vouă, ca dovadă
Că din puţinul ce-l avem,
Ştim să-mpărţim, cât mai putem.
Dar, voi cu burţile pe-afară,
Sfidaţi, ciocoi, întreaga ţară.
Şi nu vă pasă de flămânzi
Şi de copiii muribunzi.
Şi nici de lacrima de sânge,
Ce-n fiecare zi ne frânge
Orice speranţă de mai bine.
Şi vă blestem, ca de ruşine,
Să-ngenuncheaţi umili ca noi
De-atâtea griji şi de nevoi...
Atâţia ani de libertate,
Purtăm aresturile-n spate.
Cum, să te mişti, când n-ai un ban?
Halal, aşa european!
Nu cer averi şi nici palate,
Ci doar să mă îndrept de spate,
Să pot, să-mi pomenesc părinţii,
Bărbatul şi pe toţi cuminţii,
Ce nu mai văd orgia lumii,
Nici cum se sinuicid păunii...
Săraca ţară, ce frumoasă!
Acum orfană şi de casă,
Orfană şi de neam şi fii-
Fă-ţi, Doamne, timp, ca să ne-nvii!
.................-..................................
Să nu fii supărat, bărbate,
Că n-am colivă şi bucate,
Să-ţi fac pomană cum se cade!
Doar lacrimi am în reci cascade...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbet învelit într-o lacrimă de mamă

Auzi mama
deseori stau aşa cu tâmpla
sprijinită de cele două degete
pe care ni-le ridicam
în semn de jurământ
atunci când
mă întrebai dacă am minţit
sau nu când mai inventam
câte o scuză
la gesturile mimate
pe care ştiu că
nu îţi erau pe plac

ştiu că tu mă priveşti
de acolo de sus şi mai ştiu că
uneori spartura cerului
e mult prea mică
pentru a mă vedea
aşa cum sunt
ştiu că au trecut
mulţi ani de când
te-ai întâlnit cu Dumnezeu
şi de venit înapoi
n- ai mai venit şi
nici semne
nu mi-ai mai dat
deşi ştiai că am nevoie
doar de tine şi nu de bani
şi de alte lucruri pe care
tu le ai iar eu nu...

acolo tu ai de toate mama
şi eu doar câteceva pe aici deşi inflaţia mi-a înghiţit şi
ultimul bănuţ pe care
l-am strâns pentru cadoul
de ziua ta
să ştii că nu pot să ţi-l mai dau şi
ce rost ar mai avea dacă tu
nu eşti niciodată lângă mine...

iartă-mă mama
nu nu asta am vrut ca să-ţi spun...
am vrut doar să te invit de ziua mea care va fi
pe aprilie 4...

spune-i Dumnezeului tău
că ţi-ai lăsat un copil pe pământ şi că
ai vrea
să-i trimiţi un zâmbet
învelit într-o lacrimă de mamă
şi nimic mai mult...

da mama
ştiu că poate ar fi mai bine
să nu îţi spun despre
lipsurile mele de aici şi
să îţi spun doar că
te iubesc
şi că
am îmbătrânit de când
te tot aştept...

nu nu îţi face griji
dacă Dumnezeul tău ar fi cinstit cu mine
te-ar lăsa să-mi trimiţi
cadoul promis chiar dacă
nu va ajunge pe 4 anul ăsta
pentru gest i-aş mulţumi
sau mi-aş împreuna
cele două degete şi
l-aş întreba
când m-a minţit ultima oară...

iartă-mă mama
gestul meu ar fi
unul de dragoste...

poezie de Teodor Dume (4 noiembrie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când privesc din/ca ubicuitate divină noi toţi suntem Casa lui Acasă. Când privesc în/ca şi gând nici cea mai smerită dintre minţi nu poate găsi calea către Acasă. Căci toate minţile acestei lumi puse la un loc nu valorează mai mult decât un gram de deşertăciune. Cât priveşte Calea care ne-ar aduce Aici, Preaiubitul spune: "Necunoscute sunt căile Domnului!" şi aşa vor rămâne în veci pentru că nu contează ce minte umană. Inima noastră este deja Acasă, doar gândul speră să găsească o cale pentru a ajunge la ea. Dar după ani de căutări de frământări de urmat o cale sau alta, abandonăm gândul şi odată cu el şi căutarea şi atunci descoperim că dintotdeauna suntem Isihia, nu putem găsi Pacea Necreată a Inimii după cum nu o putem pierde, putem doar să nu o mai tulburăm cu gândul. E atât de simplu!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici nu ştiu de-a fost un om...

fel de fel de poezii s-au tot scris sau recitit,
fel de fel de poezii au pierit şi-au înflorit,
dar nici una nu-i în vers mai ritmată, mai lumină,
cum ne-a scris în timpul său Eminescu, stea divină
şi acum ca şi atunci, în iubirea-i neclintită,
ţara a cântat în rând, dragostea şi-a lui iubită

răsfoiesc acum pe rând poeziile-i alese,
câtă patimă a pus pe acest pământ de zestre,
câtă dragoste din el se revărsă şi ne cheamă,
când suntem mai abătuţi, când iubim, când timpu-i dramă
şi cum el a aranjat spaţiul, cerul şi natura,
de-l citesc mă simt înalt, mi se încleştează gura

nici nu ştiu de-a fost un om, cred c-a fost un Sfânt din mare,
cred c-a fost rană şi pom sau Luceafăr sau chiar Soare,
cred că ne-a fost dăruit să trezească din morminte,
pe cei mulţi şi prigoniţi, astăzi rupţi de cele sfinte
şi atunci ca şi acum versul său ascunde doruri
şi de ţară şi de crâng şi de flori şi păsări stoluri

trece timpul peste noi şi înghite nemurirea,
rând pe rând ne trecem goi în morminte cu iubirea,
numai el rămâne Sfânt şi veghează şi îndrumă,
mii lăstari ce au crescut, peste văi, prin munţi, sub lună
şi de sus, din infinit, raza lui încet coboară,
luminează peste timp, ea rămâne să ne doară

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avem din toate

Avem un preşedinte, avem şi prim ministru,
Avem guvern, avem şi sute de parlamentari,
Deşi nici unul dintre ei, nu este un ilustru,
Dar de îi iei la număr, suntem cei mai tari.

În toată lumea eu nu cred că mai există,
Încă o ţară, cu aşa de mulţi
conducători,
De–aceea toată România, e aşa de tristă,
Noi ne plătim cinci şefi, la trei locuitori.

Ce este şi mai rău e că–i plătim degeaba,
Nu fac nimic cât timp le ţine lor mandatul,
Abia–n finalul celor patru ani i – apucă treaba,
Şi ne promit orice doar să mai prindă altul.

Avem necazuri multe, avem lipsuri la toate,
Pe–acest pământ nimeni, nu ne doreşte,
Avem boli, ce peste tot au fost
eradicate,
Exodul Românilor spre–aiurea se- nteţeşte.

Avem doar plus opt grade în apartamente,
Avem benzina, mai scumpă ca în Occident,
Avem din Europa cele mai scumpe alimente,
Avem cele mai multe taxe de pe continent.

Avem salarii alocaţii şi pensii de tot râsul,
Transportul e mai scump decât o putem duce,
De vrei medicamente te cam apucă plânsu,
Cât despre cultură, de mult i s–a pus cruce.

Avem în ţară cohorte de hoţi şi criminali,
Poliţia chiar şi când vrea ne le mai face faţă,
Hoţii neprinşi au ajuns astăzi mari miliardari,
Şi–i cumpără pe toţi cu multă nonşalanţă.

Avem din toate, dar absolut nimic de bine,
Pentru că ne lipsesc conducătorii-adevăraţi,
Chiar de–aş putea, eu nu mai ies în lume,
Oriunde merg românii, sunt foarte rău trataţi.

poezie de Paul Constantin (aprilie 2008)
Adăugat de Paul Constantin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conversaţie-n trei

De mult doream să stăm la masă,
Doar noi trei, încuiaţi în casă,
Nu vreau să fim cumva deranjaţi,
Vă atenţionez că o să plecăm bulversaţi!

Suntem ca oglinzile ce se privesc cu dor,
Tu trecut, prezent şi necunoscutul viitor,
Vorbim pe rând, avem ce să ne arătăm,
Suntem impulsivi, nu vreau să ne certăm!

Trecutule, noi nu prea avem ce povestii,
Mă bucur totuşi că ne-am putut reîntâlni,
Vreau să îţi cer scuze, dacă se poate,
Ai avut vise şi eu le-am spart pe toate.

-Nu de la mine trebuie să îţi ceri scuze,
Doar viitorul are dreptul să ne acuze,
Cât despre vise, rău nu prea îmi pare,
Ai luptat mult, nu te credeam în stare...

-Totuşi cam mulţi oameni parcă ai rănit...
Şi pe toţi eu chiar i-am iubit,
Poate îmi explici tu de ce ai procedat aşa,
Pentru că vina cred că este doar a ta...

Aici o să te contrazic, şi îţi explic de ce,
Multe învelişuri calde cu interior rece,
O să încerci să le repari pe toate chiar,
Şi o să te răceşti, că nu lucrezi după tipar.

Am în schimb o mică rugăminte,
Nu mai crede nesincere cuvinte,
O să te rănească, rând pe rând,
Şi-o să ai doar amintiri în gând.

O să dai de vremuri negre câteodată,
O să înveţi cum să faci din ele artă,
O să te consumi ca cerneala din stilou,
Şi o să dai negrul într-un alb cadou.

Vreau doar să te mai întreb ceva,
Când pleci definitiv din mintea mea?
Te-am tot pus în versuri şi pe foi,
Dar mereu cumva te întorci înapoi.

-Mă faci să rănd, la fel de comic ai rămas,
Plec mereu, odată cu secunda de la ceas,
Ăsta e blestemul, nu mă întorc vreodată!
Şi doar tu crezi că nu plec niciodată.

Tu viitor ce faci? sper că eşti bine!
Sper să merite la câte fac pentru tine,
Noi doi nu ne-am văzut până acum,
Spune, talpa tot singură calcă pe drum?

-Măi băieţi, nu vă mai bateţi pe coroană,
La aceste lucruri deja am fost la pomană,
O să se ducă, mai devreme, mai târziu,
Dar la toate acestea promit că vă scriu!

-Vă ascult cuminte, pe amândoi,
Dar eu sunt victima din acest război!
Oare nu vreţi voi să faceţi pace?
Să fiu şi eu bine, tare mult mi-ar place!

Deci nu sunt bine, nici măcar în viitor,
Asta înţeleg din vorbele ce dor,
Speram ca măcar cu tine să pot relaţiona,
Şi să înţelegi că repar greşelile "altcuiva"...

-Amândoi greşiţi şi eu încă greşesc,
Dar această luptă trebuie să o sfârşesc,
La trecut nu am ce să schimb, e departe,
Dar tu prezentule, tu le poţi face pe toate!

-Ştiu deja unde o sa ajungi, nu îţi spun,
Aş strica drumul bătut până acum,
Ştiu că nu o să renunţi şi nu e defect,
Ăsta este şi motivul pentru care am efect.

Înţeleg, spune-mi doar ce e bine să fac,
La ce să renunţ şi mai ales unde să atac?
Deja ai trecut prin toate cele,
Ce rost are să mă lovesc şi eu de ele?

-Eşti naiv să crezi că ţi-aş spune,
Şi cele rele când o să se adune,
O să-mi facă bine, încă nu ai aflat,
Că sunt suma a tot ce s-a întâmplat.

Te las să pleci, cred că ai multă treabă,
Sper că eşti mândru când cineva întreabă,
O să îmi amintesc zâmbind de mine,
Când o să mă întâlnesc cu tine.

Trecutule, tu oricum eşti plecat,
Mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat,
Cu tine nu o să mă întâlnesc vreodată,
O să te vorbesc frumos cu "a fost odată".

Despre mine, cel prezent, am ce spune?
Sau sunt aievea pe aici prin lume?
Poate nici nu exist şi sunt ca o punte,
Între trecutul grăunte şi viitorul munte.

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (8 octombrie 2020)
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Te rog, Stela, îngăduie-mi măcar mie să-i fac o scurtă vizită, de unul singur şi-ţi promit că nu voi sta mult şi nici nu-l voi deranja cu prezenţa mea. Dacă-mi dai voie...
Stela: Bine, campionule, poţi merge, acceptă ea. Dar numai tu, iar după cum ai promis, să fie o vizită de scurtă durată. Deşi n-ar trebui să-ţi dau voie; consideră însă că-ţi fac o mică favoare.
Mihai: Mulţumesc.
Nistor: De ce el şi eu nu? Ce, e mai cu moţ în frunte?! Eu ce cusur am, de nu mă laşi? Pentru că nu sunt un fost campion mondial? Pentru că-s prea înalt? Sau din ce alt motiv?
Stela: Încearcă: "Pentru că-s prea tont."... Nis, te rog, nu mă obliga să te trimit înapoi în oraşul artificial chiar acum, pentru că vei regreta. Revizuieşte-ţi comportamentul! Stăpâneşte-te!
Nistor: Eşti grozavă! Dar nu te înţeleg deloc...
Stela: Ar trebui să-mi înţelegi atitudinea. Să pricepi că e spre binele şefului tău.
Nistor: Şi de ce consideri că prezenţa mea l-ar deranja mai mult decât a lui Mihai?
Stela: Pentru că aşa consider eu, din anumite motive... Nu, zevzecule, evident că nu fac discriminări de genul ăsta, deci, nu consider că prezenţa ta l-ar deranja mai mult decât a lui Mihai, însă, spre deosebire de tine, campionul m-a rugat foarte frumos şi speram să ne înţelegem omeneşte, în mod civilizat. Dar dacă te deranjează atât de mult faptul că i-am acordat lui Mihai permisiunea de a-l vizita pe şeful tău, atunci, îmi retrag cuvintele. Regret, Mihai, dar cred că ar fi mai bine să rămâi aici, alături de colegii tăi; vezi doar cum reacţionează aceştia.
Nistor: Ah, nu... Nu mă deranjează chestia asta. N-am nimic împotriva lui Mihai. Doar că nu înţeleg, atâta tot. Lasă-l să meargă, măcar pe el, apoi ne va spune ce face şefu'. Eşti liber, asule. Vezi ce face şefu'...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alex: Luci, prietene, nu că sunt eu soţul ei, dar să ştii că de data asta Stela are dreptate. Ai făcut-o prea de tot, cu vârf şi îndesat! Ce-o fi fost oare în mintea ta când ai procedat astfel?! Ai mers prea departe... Nu aşa te cunosc eu.
Lucian: Ştiu. Şi n-am cuvinte prin care să-mi cer iertare. Regret...
Mihai: Chiar ne-ai speriat, pe toţi, rău de tot, serios! Până şi Ly, încă mai tremură...
Maria: Ah, Luci, să nu mai faci aşa ceva, niciodată!
Nistor: Ia nu vă mai luaţi de şeful meu! N-a vrut... Nu-i aşa, şefu'?!
Lucian: Nis...
Nistor: Poate ai greşit, şefu', ba chiar îngrozitor de mult, dar ce să-i faci, se mai poate întâmpla. La urma urmei, eşti doar un om...
Stela: Şi vorbi Nis, înţeleptul... Lasă-l în pace, Nis! Nu mai face pe avocatul lui! E vinovat şi ştie foarte bine acest lucru. Pedeapsă, 72 de ore, frumosule! Nu pentru că aşa aş vrea eu, ci pentru că aşa trebuie, după cum am zis, ca să scapi complet de efectul pastilelor pe care le-ai luat. Şi să vă fie clar, atât vouă, cât şi lui: Dacă închide ochii în această perioadă, fiind încă sub efectul somniferelor pe care le-a luat, o va face pe propria-i răspundere, definitiv! Iar noi nu vom mai putea interveni în favoarea lui din nou, cu nimic, oricât am încerca... Ne-am înţeles?!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec femeiesc

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte "ele" ce slujesc pe "ei".

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi...

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei

Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în oraşul în care m-am născut
nu ştiam ce rochie să mă îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
şi atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îţi iei sarafanul
cu care te duceai la şcoală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viaţa în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când şi când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
şi mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ţi pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
şi acum"
Apoi a deschis uşile dulapului
şi a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
şi a scos uniforma pe care o purtam
la şcoală
avea chiar şi emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să ştie ce e aia o emblemă
Uite şi banderola, mi-a spus
şi mi-a întins cordeluţa albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără şi frumoasă
şi tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca şi mine
Medeea,
iar eu am luat-o
şi mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâţia ani
eram din nou şcolăriţă
şi când m-am dus la liceu
toţi colegii au rămas încremeniţi
aproape nu le venea să creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm şi noi cu tine?
Puteţi, bineînţeles că puteţi, doar am fost
colegi
am împărţit aceleaşi vise
cât încă mai visam
bineînţeles că puteţi!
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am aşezat fiecare în banca lui
aşa cum stăteam înainte
şi domnul diriginte a început să strige
catalogul
fiecare aştepta cuminte la rând
striga prezent
după care îşi etala realizările
aveam chiar şi un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar şi apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanţa lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
şi dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînţeles
ca unei şcolăriţe timide,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraş mare? Unde-i
localizat?
Aş, i-am răspuns, este un orăşel prăfuit
de lângă Bucureşti, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu şi mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
şi mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i doreşte nimeni
şi atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea şi acum
în acest sarafan,
Bineînţeles că
toţi au început să râdă
chiar şi domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
şi m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată aşa deşteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
şi faci grădini
pentru oameni bogaţi
care plătesc bine
nicidecum că eşti profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac şi acum, i-am răspuns,
dacă înţelegeţi ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteţi primul
care ar trebui să înţeleagă
întrucât lucraţi cu copiii,
doar câ grădinile pe care le fac
de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
şi viu
pentru că s-au născut din pământ arid
şi se luptă ca să supravieţuiască,
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
şi profund
acum înţeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
şi m-am dus aşa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaşte
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitaţi-vă, copiii, a zus el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum şi era de aşteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteţi
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
şi când colo eraţi chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliţi
Dar chiar aşa şi este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
mă primiţi şi pe mine printre voi?
nici nu vă închipuiţi ce drum lung şi anevoios
am străbătut
ca să ajung aici

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-al meu, Klaus W. Johannis

Mi-ntreb poporul meu, încotro vrea, quo vadis,
În ce crede mai mult, la fel ca-n Dumnezeu;
În machiavelic gând, minciunile de ateu?...
Ori în cuvânt ca palma, ce-o strânge-n piept... Johannis?

Îmi mângâi ţara mea şi mi-o feresc de haos,
Prezis de hâd dragon, roşu, din timp trecut
Întunecat, postum, ce mi-a furat avut...
Şi-mi dărui năzuinţe la frate, sincer... Klaus!

Mă vreau plin de respect, român universalis,
Să uit ruşine, stigmă, să înving prejudecăţi.
Să nu mai fiu o ţintă de proprii nedreptăţi...
Să mă ridic cu fruntea, mai sus, cum e... Johannis!

Vreau iar bun simţ, frumos, ca muzica de-un Strauss,
Să mi se recunoască că eu îi ţin pe ei.
Să nu mai mi se spună că-mi dau ei ceva lei...
Născuţii pui din "ponta", clocind "învins" lui... Klaus!

Mi-ndrept gând bun şi rugi la cei oneşti, humanis,
Să fie toţi mesii, din ţara toată un naos;
Să facă o credinţă, să creadă-n OMUL... Klaus...
Aşa, simplu cuvânt, mai mult faptă... Johannis!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 noiembrie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, eşti numai un lucrător al gospodăriei lui Dumnezeu şi ştii negreşit doar că ai fost trimis aici ca să faci munca pe care El ţi-a hărăzit-o. N-are rost să ne gândim dacă e bună sau rea condiţia asta, aşa este şi nu se va schimba. La un singur lucru putem şi trebuie să ne gândim: cum să trăim mai bine. Putem trăi mai bine, evident, numai dacă vom face acea munca ce ni s-a încredinţat. Vei afla că faci munca ce ţi s-a încredinţat dacă o faci cu cea mai mare uşurinţă, dar şi cu bucurie. De când cercetăm viaţa oamenilor, cei mai înţelepţi au căutat să definească această muncă şi au indicat-o. Toate adevăratele religii şi învăţături morale au indicat-o, iar ea este mereu aceeiaşi: unirea cu toţi şi toate şi participarea la unirea cu toţi şi toate, dragostea. Însă, dacă stăpânul ne va răsplăti după moarte pentru buna îndeplinire a muncii, putem doar ghici şi crede. Dar e cu atât mai puţin necesar să ghicim cu cât ne îndeplinim munca mai bine şi mai mult. Îndeplinirea dăruieşte binele, bine în prezent, care exclude orice interes faţă de viitor.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către ţară ( Dupa "Scrisoarea III" de Mihai Eminescu)

Un actor dintre aceia ce nu mai încap pe scenă,
Care de o vreme-ncoace, e de-al casei, la Antenă,
Simte că, din ceruri parcă, o idee-ncet coboară;
Că doar el are accesul, sus, pe scara socială.
Şi de ce, la o adică, n-ar fi primul preşedinte,
Ce conduce naţiunea ca un brav şi bun părinte?!
Are o reţetă nouă şi îl recomandă haina
De succes, ce a-mbrăcat-o un confrate din Ucraina.
Cum câţiva ciumeţi l-ajută cu logistică şi planuri,
Vizite electorale, benere şi-alte sloganuri,
El independent rămâne, nu încape nicio vorbă,
Că doar n-or sorbi-mpreună din acelaşi blid cu ciorbă.
Cu românii nu-i de şagă; nu-i mai vezi să pună botul,
Chibzuind pe îndelete cine le-ar merita votul.
Pleacă-n ţară să expună proiecte de legi, programe,
Ce vor face să prospere insul, nemurind de foame.

Până mitingul se-ncheie, până soarele apune,
Scrie ţării o scrisoare, cu o sfântă-nchinăciune.

"Grăiesc ţară către tine,
Că eu sunt un om de bine.
Un om, de bine de rău,
Ce-a căzut pe capul tău.
Îţi scriu pe genunchi scrisoare,
Că rămân cu ochii-n soare"

Cum avea, în multe roluri, acel strop de vino-ncoace,
El părea stăpân pe sine şi extrem de perspicace.
Dar taman când da să-ncheie într-un târg pelerinajul,
Vede un zdrahon ce vine şi îi cam piere curajul.
‘Naintează pe-ndelete, în mână cu făcăleţul,
Având şi el o-ntrebare, dă să facă pe isteţul:

- Ce vrei tu?
- Eu, bună pace şi câte-un vot de căciulă,
Că aşa cum ştiţi cu toţii, sunt şi-am fost o mare sculă.

- Tu eşti, Mircea?
- Da, bărbate!
- Ai venit pentru Călini,
Victoraşi şi-alte pricini?
- Orice gânduri ai fraţie, doar tu ştii de ce-ai venit.
Până-n prezidentiale, poate nu mai eşti scârbit...
Cât despre alegeri, frate, te-aş ruga ca să ne ierţi.
Candidaţi avem atâţia, că suntem cu toţii fierţi.
N-ai mai vrea tot la Bruxelles ca să faci întoarsă cale,
Că dormeai atât de bine, pe aşa multe parale?!
Nu-nteleg ce-atâta grabă; ţi s-a pus pata pe noi?!
Ţi-a picat cu tronc puterea şi n-o mai dai înapoi?!
Cum zicea şi Caramitru, "Mircea, fă-te că lucrezi!"
Te întreb şi eu pe tine: "Mircea, dragă, ce fumezi?! "
- La aşa candidatură, să renunţ gândeşti că pot,
Să mă râdă tot votantul cum c-aş fi un idiot?!
Habar n-ai, de bună seamă, câte roluri am jucat!
Voi juca şi rolul vieţii, s-jung primul om în stat.
Şi-apoi, tu nu vezi, frăţică, cine-n cale mi s-a pus?!
Nici doi bani nu dau pe dânşii; să mă-nvingă e exclus.
Are Ioha de la Donald, ditai şapca cu mesaj,
Care precum văd îl ţine pe un prim loc în sondaj,
Dar cum orice chestiune o prezintă prea succint,
Sunt avantajat desigur, că eu mă pricep să mint.
Despre Veo ce pot spune?! Încă şefă la guvern...
Când citeşte după foaie, zici că intră în infern.
Eu care de-a lungul vieţii învăţat-am pe de rost
Roluri cu nemiluita, n-oi pica chiar eu de prost.
De Dan Barna nicio vorbă, c-a spus-o el singurel:
Totul mergea Zeiss în ţară, de-ăl mai mare era el.
De ceilalţi mi se cam rupe; o să-i iau pe toţi la snop
Până în a doua rundă, când avem acelaşi scop.
Pentru că nu pot concepe că nu voi fi finalist;
De ce nu câştigătorul, c-aşa sunt eu, masochist.
V-am spus ieri, puţin în grabă, că nu stau la Cotroceni.
Cum nu-s de stirpe regală, stau în cucla de coceni...

poezie de Mihaela Banu din Te rătăcesc în gânduri, ca să te regăsesc (2020)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar o iluzie...

De când ne naştem şi până dispărem, trăim o viaţă
de iluzii
Suntem tentaţi de multe ori să ne complăcem în confuzii
Avem în noi o genă anume, de la strămoşi e moştenită
Şi încercăm, să evadăm dintr-o perioadă deja trăită

Am vrea să fim artişti de cinema sau poate sportivi
de performanţă
Trăim o veşnică iluzie, fără să vrem, cu multă nonşalanţă
Privim şi admirăm un mare pianist, şi ne visăm
cântând cu sala plină
E o iluzie ca multe altele ce am trăit, doar noi suntem
de vina

Ne facem planuri despre cum averi s-acumulăm,
trăim o stare de adicţie
Suntem orbiţi, suntem confuzi, nu ne mai pasă nici
de dicţie
Ne îmbrăcăm ca nişte clovni, cu haine în care parcă
suntem goi
Suntem in ton cu moda, o altă stare de iluzie,
ne îmbrăcăm de la gunoi

Ne facem planuri, acumulăm averi pentru nepoţi
Cu toate că ce-avem acum, e suficient pentru noi toţi
Şi am adus în astă lume tot mai puţină hrană spirituală
Suntem preocupaţi în mod curent prea mult de
partea materială
 
Dacă am fost săraci, acum cu disperare vrem să fim
bogaţi
Dacă în foame şi întuneric am trăit, acum părinţi şi fraţi
Suntem înverşunaţi să-i depăşim pe toţi, trăim o altă
stare de confuzie
Nu vreau eu sfaturi să vă dau, dar credeţi-mă,
e o iluzie

Tot ce-ai construit, ai disperat, clipe de stres tu ai
acumulat, ai fost neliniştit
Căzut pe gânduri, nici nu mai ştii ce a fost bine sau
unde ai greşit
Ai existat ca o clipită ce se zbate între eternităţi,
fără să ai mai multe vieţi
Acum în faţa voastră recunosc, că am trăit
Doar o iluzie...
 

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi pare rău

Îmi pare rău că Dumnezeu pe toţi,
Ne ia drept nişte spărgători şi hoţi
Şi nişte haimanale,
Crezînd că tot umblăm după parale
Şi după giuvaierele Mariei - Sale.

Le leagă noduri, le chiteşte într-ascuns,
Că să ne minţă, cu lumină el le-a uns
Şi le arată doar pe dinafară,
Că înlăuntrul lor e noapte chioară,
În care ţine totul să îngroape.
Îl supără să le vedem mai de aproape.

Că nici n-ajunge mînă la zăvoare
Şi se zgîrceşte şi te doare.
Pe toate celea scrisă-i fără carte,
Pedapsa lui - " Primejdie de moarte ",
Pe om, pe bobul mic şi pe gîndac,
Pîn' la sămînţa cît un vîrf de ac.
Nu mai vorbesc de cele mari detot;
Pînă la ele să ajung nu pot.

De cum atingi ceva, ori moare aia,
Ori tu, că peste tot văpaia
Lui umblă ca un fulger orb, şi trece,
Şi arde, şi ucide, nevăzută, molcomă şi rece.

Nu zic şi eu sunt tot o haimana,
Dar drag îmi eşti, Sfinţia -Ta,
Şi pot să mă -ncumet să jur
Că umblu, nu să fur,

Dar ispitit, să văd, şi cuvios,
Cum drămuieşti tu bezna de frumos,
De-ai pus-o pretutindeni cîte-un pic,
Nu zic că-i rău, nici bine vreau să zic,
Nici nu mă bag în meşteşugul tău.

Dar, vezi, că de părerea ta îmi pare rău.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoţate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteală. La o parte, aşa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoşul — paşa, cum îi zic toţi ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ştrengăreşte, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par nişte burdufuri, când sunt seci ca nişte gogoşi; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă şi fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al răţoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănaţi; şi chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumuseţile firii, şi, fără părere de rău, îşi rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum priveşte, pe când toţi ai casei dorm.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cocoşul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice pas până la Adevăr este minciuna. Căci Adevărul este tărâmul fără paşi şi fără căi. Când păşim către el, plecăm din casa Adevărului, spre Devenire. "Stai aici" spunea cineva", unde tot pleci?". Stai aici ca Adevăr. Adevărul este A-Fi-ul pe care toţi îl suntem. De aceea orice încercare de a-l căpăta este sortită pierii. Cum să capeţi ceva, să ajungi la acel ceva, când deja îl suntem? Mai bine să observăm de unde Gândul/Credinţa ca noi şi Adevărul nu suntem acelaşi lucru? Cine crede asta? De ce? Înainte de a pleca spre Adevăr, cine ne îndeamnă? Care e natura lui? După ce descoperim toate acestea, a dispărut şi "dorul de ducă" după un aşa închipuit Adevăr, ce este de fapt o imagine despre Adevăr.

citat din Laura Averchi
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!