Voinicul din când în când mergea la vânătoare, şi da şi câte o raită pe la zâna. Nu trecu mult şi băgă de seamă că mă-sa nu se îndreptează, ci găinează şi se topeşte de pe picioare. Se întrista în inima lui când vedea că nu-i dă înde bine şi că nu-i poate da nici un ajutor. Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frământă cu firea pentru sănătatea mă-sii, se apropie de dânsul într-o zi şi-i mai zise într-o doară; căci se temea spurcatul a-l mai îndemna. Teama lui era să nu se deştepte voinicul şi să-i ghicească cugetele lui cele viclene.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voinicul, văzând că sănătatea mă-sei tânjeşte, nu ştia ce să-i mai facă spre a o mai înveseli. Iară dracul de zmeu atât de harnic se arăta în ale slujbei, încât n-apuca să iasă bine vorba din gura voinicului, şi el o ghicea; apoi se făcea luntre şi punte, ca să-i îndeplinească voile. Voinicul băgă el de seamă tragerea de inimă ce avea sluga spre a-i sluji cu credinţă, şi nu se căia de loc că l-a priimit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voinicul nu zise nici cârc! ci, aducând toroipanul, mai iute decât fulgerul, păli pe unul la dreapta, pe altul la stânga, de nu ştiură de unde le veni trăsnetul, şi îi culcă la pământ. Şi nici că se mai mişcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde. Al treilea zmeu, văzând cum merge treaba, pieri dinaintea lui ca o nălucă, şi se duse de se ascunse în pivniţă. Văzu el că nu poate da piept cu un asemenea viteaz, şi se hotărî a-i purta sâmbetele. Voinicul de românaş, în dârdora luptei, nu băgă de seamă ce se făcu al treilea zmeu. Aşteptă ce aşteptă şi daca văzu că nu mai vine nimeni, el se întoarse, luă pe mumă-sa, o duse în acele palaturi şi se aşeză acolo.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se întoarse acasă, dete iarăşi pe la zâna. Ea, ca şi de la rând, îl rugă să se dea niţel odihnei; şi în acel timp îi schimbă apa, puindu-i alta în locul celei ce adusese el. Sculându-se după somn, luă borcanele cu apă şi veni acasă. Atâta îi fuse mă-sii, ca să-l vază. Nu ştia ce mai făcea de bucurie. Îl săruta şi p-o parte şi pe alta. Apoi după ce bău din apa ce-i aduse, ei îi păru că mai prinse niţel suflet. Vorbă să fie! Ea nu băga de seamă, vezi, că bucuria pentru vederea fiului său o face să fie oarecum mai sprintenă. Zmeul se da de ceasul morţii când îl văzu că s-a întors cu isprava făcută. El (îşi) bătuse capul mult şi bine să dea în cap pe fata împăratului, în lipsa fiului său, dară toate mrejele lui rămăseseră de râs; căci ea nu dete în clapca în care o împingea spurcatul. Ea nu-şi putea da seamă de ce tot umblă el pe lângă dânsa cu şoşele, cu momele. Nici că visa despre ce avea de gând procletul de zmeu. Pasămite zmeului îi era frică să se ia la luptă pe faţă cu voinicul. Ci voia să-l piarză prin viclenie, şi apoi să-şi bată joc şi de mă-sa, ca să-şi izbândească pentru moartea fraţilor săi. Dară nu-i ajută Dumnezeu.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scroafa făcu ce făcu, se zvârcoli prin ăl noroi şi se tărbăci de nu o mai cunoşteai, scroafă e, ori ce dracu e. Scăpă din nomol şi se luă după voinic. Într-o clipă îl ajunse. Când văzu zorul, voinicul aruncă pieptenele. Şi unde se făcu un zid nalt, nalt, d-a curmezişul drumului ei, de nu fu cu putinţă să-l sară. Atunci scroafa se puse cu colţii săi şi sparse zidul, făcând o gaură numai cât putea ea să treacă. Şi să te ţii după dânsul. Daca văzu voinicul că scroafa iară s-a apropiat, aruncă şi peria. Deodată se făcu o pădure naltă şi deasă, de nu se putea strecura nici pui de pasăre. Cum văzu una ca asta, scroafa se puse şi roase, şi roase la copaci, până ce-şi făcu drum, şi după dânsul! până ce, când fu a-l ajunge, voinicul intrase în curte la zâna. Aceasta ieşi numaidecât.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când îi auzi glasul, scroafa rămase încremenită şi plină de ruşine se întoarse. Mergea şi se tot uita îndărăt; pare că tot nu-i venea a crede ceea ce văzuse şi auzise. Se culcă şi de astă dată niţel voinicul, ca să se odihnească, iară zâna îi schimbă purcelul, puindu-i altul în locul lui. După ce se deşteptă, se întorcea la mă-sa cu voie-bună, de isprava ce făcuse. Venea, nene, cu căciula într-o parte, cu purcelul în braţe şi cântând din frunză. Când iată că se întâlneşte cu trei inşi. Pasămite era Vântul, Căldura şi Gerul.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci îi spuse cine era duşmanul care voise să-l răpuie. Şi ca să se încredinţeze de adevărul celor spuse de dânsa, îi dete putere să se facă porumbel şi să se ducă să vază cum zmeul chinuieşte şi pe mă-sa. Voinicul se făcu porumbel şi ajunse într-un suflet la casele unde şedea mumă-sa. Când colo, ce să vază? Se frecă la ochi ca să se încredinţeze de sunt aievea cele ce i se înfăţişa, sau năluciri. Zmeul, carele cu şoşele, cu momele nu putuse da în cap pe muma voinicului şi a se planisi lui, acum o pusese la chinuri. O legase cu o frânghie de mătase roşie, o ţinea nemâncată şi cu ochii în soare. El voia să o omoare tocmai când voinicul ajunse în chip de porumbel. Se dete de trei ori peste cap, cum îl învăţase zâna, şi se făcu om cu sabia goală în mână. Şi cât ai zice mei, făcu mici fărâme pe necuratul de zmeu, bala dracului. Scăpă pe mumă-sa de la chinuri, şi, viind zâna, îi dete de bău niţică apă vie. Cum bău, văzu că se însufleţeşte şi se simte voioasă ca un om plin de sănătate. Apoi voinicul se însoţi cu zâna, şi trăiră câte trei un trai plin de fericire şi de îngăduinţă până la adânci bătrâneţe.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voinicul făcu precum îl învăţase zâna. Săpă un şanţ adânc până ce ajunse sub culcuşul scroafei. Intră acolo şi aşteptă până ce veni scroafa să se culce. Purceii erau toţi în păr la ugerul scroafei şi sugeau. Mai-nainte de a răsări luceafărul porcilor, cânt toţi porcii se deşteaptă, adormiţi fiind purceii cu ţâţa în gură, voinicul băgă mâna binişor şi apucă un purcel, dar aşa de binişor îl apucă şi aşa de uşor îl trase, încât scăpă ţâţa din gură fără să simţă. îl apucă numaidecât de bot ca să nu guiţe, şi p-aici ţi-e drumul. Scroafa se deşteptă şi văzu că un purcel îi lipseşte. Se luă după voinic. Şi cu toate că telegarul voinicului era un zmeu de cal, scroafa îl ajunse. Când văzu că are să-l înhaţe cu colţii ei, voinicul aruncă săpunul. Atunci unde se făcu un noroi cleios şi puturos, de ţi se scutura carnea de pe tine. Calul fugea de da cu burta de pământ.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi încet, încet, ajunse acasă. Când îl văzu alde mă-sa şi auzi peste câte prăpăstii a dat, muri şi învie de bucurie că-l mai văzu o dată în carne şi oase. Îi dete de mâncă purcelul; dară ea mărturisi că nu vede nici o uşurare. Să înnebunească zmeul de ciudă! Văzu el că nu poate altfel să răpuie pe voinic, decât prin viclenie. Căta deci vreme cu prilej ca să-şi puie în lucrare cugetul său cel nelegiuit. Într-o zi când voinicul se întorsese de la vânat şi era ostenit peste măsură, se culcă în grădină la umbra unor trandafiri. Zmeul dete peste dânsul şi-l făcu bucăţi, bucăţi, cu paloşul pe care îl purta totdauna ascuns la dânsul. Şi ca să nu bage de seamă mă-sa, puse toate bucăţelele în dăsagi, le aşeză pe cal şi, dând câteva bice calului, îl dete pe poartă afară.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul îl crezu, văzându-i şi paloşul, şi începuseră a pune la cale cele spre cununie. Pe când se pregătea la curte, pentru nuntirea fiicei împăratului cu voinicul cel mincinos ce zicea că a scos soarele şi luna de la zmei, vine şi fratele Greuceanului cu vestea că Greuceanu are să sosească în curând. Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la împăratul şi zise că acela este un amăgitor şi trebuie pus la închisoare. Împăratul îl ascultă. Iară sfetnicul umbla d-a-ncâtelea, zorind să se facă mai curând nunta, cu gând că, dacă se va cununa odată cu fata împăratului, apoi poate să vină o sută de Greuceni, că n-are ce-i mai face, lucru fiind sfârşit. Împăratului însă nu-i prea plăcu zorul ce da sfetnicul pentru nuntă, şi mai tărăgăi lucrurile. Nu trecu mult şi iată că soseşte şi Greuceanu şi, înfăţişându-se la împăratul, acesta nu ştia între care să aleagă. Credea că acesta să fie Greuceanu, dară nu-şi putea da seamă de cum paloşul lui Greuceanu se află în mâna sfetnicului. Atunci băgă de seamă şi Greuceanu că-i lipseşte paloşul şi tocmai acum îi veni în minte pentru ce nu văzuse el stana de piatră decât după ce-şi găsise cuiul de la osie şi se întorcea la căruţă cu dânsul. Pricepu el că nu e lucru curat.

Petre Ispirescu în Greuceanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multele lipsuri, multele necazuri, multa mâhnire ce suferise mama viteazului şi dorul cel mare de ţara ei, iară mai cu seamă suferinţele ei când se gândea la ruşinea ce rămăsese asupra numelui său în casa părinţilor ei, ea fiind nevinovată, o făcu de lâncezea şi se topea d-a-n picioarele. Văzând-o zmeul aşa searbăd şi tot fără voie-bună, se încumetase într-una din zile, pe când voinicul era la vânătoare, să-i vorbească, mai cu sfială.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea, biet, care ştia ce este necazul şi lipsa, îşi plecă urechea la rugăciunile cele viclene ale zmeului şi, făcându-i-se milă de nenorocirile lui, îi făgădui că va vorbi fiului ei de dânsul. Cum veni fiul său de unde era dus, ea îi spuse toată şiretenia nenorocirei omului ce năzuia la mila lor, şi îl rugă să aibă milă de ticăloşia lui, căci, zicea ea, nu ştim cum ne va mai aduce şi pe noi Dumnezeu. Voinicului îi păru bine de astă întâmplare, mai cu seamă, gândea el, că va fi barim o slugă în curte care să ţie de urât mă-sii, în lipsa lui, şi să-i dea ajutor în trebile casei. Nu-l cunoscu că este zmeu, când îl văzu, atât de bine ştiu procletul a se schimba. Îi spuse ce are de făcut şi îl primi să şează la curtea lui.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata de împărat dete apă lui Prâslea de bău şi prinse mai multă putere; atunci strânse pe zmeu în braţe, îl ridică în sus şi, când îl lăsă jos, îl băgă până în genunchi în pământ; se opinti şi zmeul, ridică şi el în sus pe Prâslea şi, lăsându-l jos, îl băgă până în brâu; puindu-şi toate puterile, Prâslea mai strânse o dată pe zmeu de-i pârâi oasele şi, aducându-l, îl trânti aşa de grozav, de îl băgă până în gât în pământ şi-i şi tăie capul; iară fetele, de bucurie, se adunară împregiurul lui.

Petre Ispirescu în Prâslea cel voinic şi merele de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voinicul şi prinţesa

Dinspre miazăzi apare
Un voinic grăbit, călare,
La castelul din pădure
A lui prinţesă s-o fure.

Un castel mare, păzit
De dragonul cel mâhnit...
Stă voinicul, se gândeşte
Cum dragonul păcăleşte.

Dragonu' avea pumnal de foc
Şi vreo şapte alte arme,
Dar cu puţin de noroc
Atunci când acesta doarme,
Voinicul viteaz din fire
Le va lua într-o clipire.
- Şi atunci dragonul mare
Va rămâne mic sub soare!

Armele, ca prin magie,
Îl fac mare ca să fie,
Fără ele e mic, mic,
N-are putere nici-un pic.

Un voinic cum nu e altul
Într-o clipă face saltul,
Pe dragon să-l păcălească,
Cu prinţesa lui să se unească.

Dă ocol castelului,
Ia armele dragonului,
Ş-apoi fără pic de teamă
Pe prinţesa lui o cheamă.

- Dulce floare de cireş
La balcon te rog să ieşi,
Într-a mele braţe sari
Să fugim ca doi hoinari.

Astfel, cum zise voinicul,
Sare fără a ştii bunicul,
Rege ce-mpărţea teroare
În ţinutul 'cela mare.

Şi-amândoi gonesc la vale,
Nimic nu le stă în cale,
Plecară spre miazăzi,
De unde voinicul veni.

Se bucură natura toată,
Voinicul reuşi să scoată,
Pe prinţesă din castel
Să fie mereu cu el.

Cei doi îşi trăiesc iubirea,
Vor afla ce-i nemurirea,
Voinicul şi prinţesa lui,
Dragostea Universului.

poezie de Răzvan Isac (19 martie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi după ce-i tăie uscăturile şi îi luă omizile, culese trei merişoare ca cele din rai şi se întoarse înapoi. Ajungând în pădure, dete pe la zâna. Aceasta cum îl văzu, îl priimii cu bucurie, îl puse într-o cămară să se odihnească niţel, şi până una, alta, îi schimbă merele şi îi puse altele în locul lor. Când se sculă voinicul, se grăbi a se întoarce la mă-sa cu slujba făcută. Luă deci merele şi porni. În vremea aceasta, procletul de zmeu se linguşea pe lângă mama băiatului şi, cu ispite şi cu marghiolii, umbla să o dea în cap să se planisească lui. Ea, biet, nu ştia unde bate diavolul de zmeu. Nu cunoştea la sufletul ei ce sunt ispitele şi cursele dragostei, şi prin urmare nu da nas spurcatului să se întinză. Ea ştia una şi bună: se topea de dor după fiul său, după părinţii ei şi după ţara în care se născuse. Când o căutai, era cu ochii scăldaţi în lacrămi. Cum văzu pe fiu-său, săltă de bucurie. I se păru a înviora olecuţă. Mâncă din merişoarele ce-i aduse, şi i se păru bune. După ce mai trecu, ea căzu iarăşi în piroteala de mai-nainte.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata babei luă lada şi plecă. Când se întoarse pe la cuptor, văzu azime calde, se cercă să ia şi nu putu; ea nu mai putea răbda de foame. Pe la puţ trecu cu jind, că nu-i dete măcar o picătură de apă, ca să se răcorească; iară când trecu pe la grădină, îi lăsa gura apă şi nu putu nici să se umbrească puţin de arşiţa soarelui. Ajungând acasă obidată de osteneală şi flămândă, n-avu răbdare, ci chemă pe mumă-sa la o parte şi-i zise să facă pe unchiaş şi pe fie-sa să iasă afară. Cum rămase singurele, deschise lada; dar ce ieşi d-acolo? balauri, şerpi, şi câte lighioni toate, cărora le arsese gâtlejurile când le dase de mâncare; şi îndată le sfâşiară şi le mâncară. Tot satul se spăimântă de întâmplarea asta; şi fiecare om băgă de seamă că asta vine de la răsplătirea dumnezeiască. Fata moşneagului însă se căsători cu un flăcău din cei mai frumoşi ai satului, care o ceru de la tată-său şi o luă de soţie. Mare veselie se făcu în sat la nunta lor, şi trăiesc în fericire până în ziua de azi.

Petre Ispirescu în Fata moşului cea cuminte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum se făcu ziuă şi zmeul se duse la vânat, iată ci vine şi fiul de împărat să cerceteze despre cele ce aflase fata de la zmeu, căci dorul de a-şi vedea cu un ceas mai nainte logodnica acasă, nu-i da răgaz să zăbovească mai mult. Fata îi spuse tot ce află, din fir până în aţă; iară el plecă numaidecât. De milă de silă, luă el şi niţele merinde ce-i dase fata; dară lui nu-i ardea de mâncare. Merse, merse, şi iară merse. Merindele se sfârşi. El merse voiniceşte până ce înde seară ajunse lihnit de foame, şi setos, de să ferească Dumnezeu, într-un codru, unde dete de o colibă. Intră înăuntru şi găsi un om orb ce-şi mânca mămăliguţă cu lapte dulce. Se apropie şi el binişor: fără să prinză de veste orbul, şi mâncă până ce-şi momi foamea oarecum. Orbul băgă de seamă că prea se sfârşeşte curând leguma de pe masă. Se miră. El ştia că de altădată îi era de-ajuns mâncarea; de astădată însă nu se săturase. Înţelese el că trebuie să se joace vreo drăcie la mijloc.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă îi spuse că trebuie să fie îmbrăcat, fiindcă ceilalţi oameni nu îmblă aşa goi, băiatul rămase cam pe gânduri; şi calul îi zise să bage mâna în urechea lui cea stângă şi după ce băgă mâna scoase nişte haine pe care le îmbrăcă, ciudindu-se că nu ştia cum să le întrebuinţeze; calul îl învăţă, şi apoi copilul încălecă pe dânsul şi porni. După ce ajunse în oraşul cel mai de aproape şi se văzu întru mulţimea aia de oameni, furnicând în sus şi în jos, se cam spăimântă copilul de atâta zgomot, şi îmbla tot cu frică, mirându-se de frumuseţea caselor şi de tot ce vedea; băgă însă de seamă că fiecare lucru-şi are rânduiala sa.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cu părul de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţugulea înghiţi ruşinea, plecă capul în jos şi tăcu. Muma, tot mumă. Se duse la frate-său şi ceru doi cai pentru fraţii cei mari şi o iapă pentru Ţugulea. Frate-său îi dete bucuros, mai cu seamă de milă pentru Ţugulea, ca să poată umbla şi el. Nu mai putură de bucurie fraţii când le aduse mă-sa caii. Ţugulea nu se putea mângâia pentru că era olog şi nu ştia cum să facă să se înzdrăvenească. După câteva zile Ţugulea zise că ar dori să meargă şi el cu fraţii lui la vânătoare. Râseră fraţii de el. Apoi daca se rugă şi mă-sa de ei, îl luară şi pe dânsul. Se gătiră şi plecară. În pădure se mirau fraţii cum face Ţugulea de nimereşte aşa de bine vânatul pe care punea el ochii. Nici o săgeată nu se ducea în vânt degeaba. Toate intrau în carne. Trei zile şi trei nopţi zăboviră la vânătoare.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai putea de bucurie fiul cel mic al împăratului. Îi venea să dea fuga, ca un dezmetic, să ia copilaşul să-l sărute. Dară îşi luă seama, nu care cumva să se sperie. Pe dânsul nu-l vedea nimeni, căci era cu căciula în cap. Începu a da înde seară, şi el nu ştia cum să se arate. În cele din urmă auzind că pofteşte la masă pe zâna, se duse şi el şi se aşeză între dânsa şi între copilaşul lor. Aduseră bucate. El mânca ca un lup flămând, căci nu mai ţinea minte de când nu mâncase el legumă fiartă. Zâna se mira cum de se sfârşeşte bucatele aşa de iute. Porunci de mai aduse. Dară şi acele se fituiră într-o clipă.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul băgă de seamă că fie-sa cea mică din ce în ce slăbea şi se posomora. Îndată îi trecu un fier ars prin inimă, gândindu-se că poate i-au călcat porunca. Şi de unde să nu fie aşa?! Ca să se încredinţeze, îşi chemă fetele, le întrebă, poruncindu-le să-i spuie drept. Ele mărturisiră. Se feriră însă d-a spune care din ele fusese îndemnătoarea. Cum auzi împăratul una ca aceasta se tânguia în sine cu amar, şi cât p-aci era să-l biruie mâhnirea. Îşi ţinu însă firea şi căuta a-şi mângâia fata care vedea că se pierde. Ce s-a făcut, s-a făcut; văzu el că o mie de vorbe un ban nu face. Începuse a se cam uita întâmplarea aceasta, când, într-o zi, se înfăţişe la împăratul fiul unui împărat de la răsărit şi-i ceru de soţie pe fata cea mai mare. Împăratul i-o dete cu mulţumire. Făcură nuntă înfricoşată şi peste trei zile o petrecu cu cinste mare până la otar. Peste puţin, aşa făcu şi cu fata cea mijlocie, pe care o ceruse un fiu de împărat de la apus.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!