Voinicul nu zise nici cârc! ci, aducând toroipanul, mai iute decât fulgerul, păli pe unul la dreapta, pe altul la stânga, de nu ştiură de unde le veni trăsnetul, şi îi culcă la pământ. Şi nici că se mai mişcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde. Al treilea zmeu, văzând cum merge treaba, pieri dinaintea lui ca o nălucă, şi se duse de se ascunse în pivniţă. Văzu el că nu poate da piept cu un asemenea viteaz, şi se hotărî a-i purta sâmbetele. Voinicul de românaş, în dârdora luptei, nu băgă de seamă ce se făcu al treilea zmeu. Aşteptă ce aşteptă şi daca văzu că nu mai vine nimeni, el se întoarse, luă pe mumă-sa, o duse în acele palaturi şi se aşeză acolo.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voinicul făcu precum îl învăţase zâna. Săpă un şanţ adânc până ce ajunse sub culcuşul scroafei. Intră acolo şi aşteptă până ce veni scroafa să se culce. Purceii erau toţi în păr la ugerul scroafei şi sugeau. Mai-nainte de a răsări luceafărul porcilor, cânt toţi porcii se deşteaptă, adormiţi fiind purceii cu ţâţa în gură, voinicul băgă mâna binişor şi apucă un purcel, dar aşa de binişor îl apucă şi aşa de uşor îl trase, încât scăpă ţâţa din gură fără să simţă. îl apucă numaidecât de bot ca să nu guiţe, şi p-aici ţi-e drumul. Scroafa se deşteptă şi văzu că un purcel îi lipseşte. Se luă după voinic. Şi cu toate că telegarul voinicului era un zmeu de cal, scroafa îl ajunse. Când văzu că are să-l înhaţe cu colţii ei, voinicul aruncă săpunul. Atunci unde se făcu un noroi cleios şi puturos, de ţi se scutura carnea de pe tine. Calul fugea de da cu burta de pământ.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voinicul din când în când mergea la vânătoare, şi da şi câte o raită pe la zâna. Nu trecu mult şi băgă de seamă că mă-sa nu se îndreptează, ci găinează şi se topeşte de pe picioare. Se întrista în inima lui când vedea că nu-i dă înde bine şi că nu-i poate da nici un ajutor. Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frământă cu firea pentru sănătatea mă-sii, se apropie de dânsul într-o zi şi-i mai zise într-o doară; căci se temea spurcatul a-l mai îndemna. Teama lui era să nu se deştepte voinicul şi să-i ghicească cugetele lui cele viclene.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce se duse fata împăratului cu dădacă-sa, îşi căută şi el mielele şi se duse şi el într-ale sale. Până aci, cântase el nu cântase; dară după asta îşi puse şi el puterile şi zicea din fluier nişte doine de te adormea. Văzând dădaca că fetei îi plăcea prea mult să asculte la fluier, nu zise nimănui nimic, dară se feri de a mai veni cu fata pe acolo. Ciobănaşul, un flăcăiandru chipeş şi tras ca pân inel, daca văzu că nu mai vine fata pe acolo, îşi luă şi el lumea în cap, şi se duse în altă parte, la un oraş, de se băgă argat la vite. Împăratul şi împărăteasa se topea după fata lor, văzând-o că de ce merge se face mai frumoasă şi mai cu minte.

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dară când se despărţiră? Plângea şi lemnele şi pietrele de jalea unchiaşului şi a babei. Vezi că pricepură ei că n-are să se mai vază. Poate că în cer, dar aci pe pământ, de leac! Şi se duse, şi se duse Făt-Frumos cale lungă depărtată, care de aci înainte se găteşte, basmu mai frumos grăieşte, se duse până ajunse la o poiană frumoasă, de marginea căreia curgea un râuleţ. Aci îşi căută el loc de popas. Fie, că-l şi găsise, căci era o frumuseţe de nu te îndurai să te depărtezi de dânsa. Licheaua de stăpân al moşiei, nici una nici alta, voia cu dinadinsul să aibă pentru dânsul inelul lui Făt-Frumos şi mai multe nu. Se luă după dânsul, şi cugeta că, mai cu marghiolii, mai cu şoalda, mai cu prefăcătorii, să înşele pe Făt-Frumos şi să-i dea pui de giol la inel. Daca văzu Făt-Frumos că vrea să poposească, se opri şi el mai cât colea, după un mărăciniş, şi aşteptă până să adoarmă. Făt-Frumos, nici că se gândea la nişte astfel de mişelii, el întinse pe pajişte nişte scoarţe scumpe ce le avea, se aşeză pe dânsele, mâncă şi se culcă. Vizitiul lui cel credincios stătu de pază o bună bucată de timp, şi daca văzu că nici apele nu se mai mişcă, şi fiind şi ajuns de osteneala drumului, puse şi el capul jos şi-l fură somnul.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scroafa făcu ce făcu, se zvârcoli prin ăl noroi şi se tărbăci de nu o mai cunoşteai, scroafă e, ori ce dracu e. Scăpă din nomol şi se luă după voinic. Într-o clipă îl ajunse. Când văzu zorul, voinicul aruncă pieptenele. Şi unde se făcu un zid nalt, nalt, d-a curmezişul drumului ei, de nu fu cu putinţă să-l sară. Atunci scroafa se puse cu colţii săi şi sparse zidul, făcând o gaură numai cât putea ea să treacă. Şi să te ţii după dânsul. Daca văzu voinicul că scroafa iară s-a apropiat, aruncă şi peria. Deodată se făcu o pădure naltă şi deasă, de nu se putea strecura nici pui de pasăre. Cum văzu una ca asta, scroafa se puse şi roase, şi roase la copaci, până ce-şi făcu drum, şi după dânsul! până ce, când fu a-l ajunge, voinicul intrase în curte la zâna. Aceasta ieşi numaidecât.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voinicul, văzând că sănătatea mă-sei tânjeşte, nu ştia ce să-i mai facă spre a o mai înveseli. Iară dracul de zmeu atât de harnic se arăta în ale slujbei, încât n-apuca să iasă bine vorba din gura voinicului, şi el o ghicea; apoi se făcea luntre şi punte, ca să-i îndeplinească voile. Voinicul băgă el de seamă tragerea de inimă ce avea sluga spre a-i sluji cu credinţă, şi nu se căia de loc că l-a priimit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici aşa nu izbândi; căci capra nici nu voia să se uite la strachina lui cu tărâţe, ci tot înainte trăgea să se ducă. Pustnicul se luă după dânsa, d-a minune, să vază unde se duce. Capra, nici una, nici alta, merse drept, ca pe ciripie, la stuful cu flori, unde era copilul, şi se puse lângă dânsul, dându-i să sugă. Călugărul intră după dânsa şi, când o văzu, stătu locului, temându-se să nu fie vreo nălucă. Se închină, făcu rugăciunea ca să-l apere Dumnezeu de rele şi să piară năluca dinaintea lui. Aşi! unde? ce nălucă să piară? Căci ceea ce vedea el era aievea un copil frumos ca un îngeraş. După ce se încredinţă că nu era ceva necurat, ba încă un copil botezat, de milă către omenire îl luă, îl duse la chilioara lui şi-l puse în pătuceanul său. Capra sări şi ea şi se aşeză lângă copilaş.

Petre Ispirescu în George cel viteaz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-i veni lui în gând, că numai o luă rara, rara, către o pădure ce era p-acolo p-aproape, ca să-şi petreacă ziua cu vânatul, şi mai către seară să se întoarcă acasă. Şi aşa, mergând el prin pădurea aceea, îl apucă gândurile. El cugetă, ca ce să fie pricina de le-a zis tată-său să-i păzească mormântul în trei seri d-a rândul. Şi mergând aşa, fără să ştie nici el unde merge, şi cu gândurile duse, se pomeni că pierde poteca şi nu mai ştie unde merge. Dă în sus, dă în jos, drumul nu-l mai găsea. Mai se întoarse în dreapta, mai la stânga, aşi! în loc să iasă la lumină, el să rătăcea şi mai mult. Dibuind prin codru, şi cercetând să dea peste potecă, ieşi la un luminiş, şi acolo în mijlocul luminişului zăreşte un foc mare şi pe foc o crăcătiţă, din care ieşea un fel de glas, dară fără să ştie el ca ce să fie. Stete locului, şi mai ascultă. Auzi ca şi întâi. Se mai uită o dată, dară nu văzu pe nimeni.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici rugăciunile gazdei, nici frica de căpiare nu l-a putut opri de a merge să vază pe acea măiastră. Se duse deci, dădu două pungi de bani şi intră în ostrov. Acolo umblă câtva timp, ca un haidamac, pe dinafară, ca doar măiastra va ieşi la fereastra palatului să o vază. Ea ieşi, el o văzu şi apoi se întoarse. A doua zi se duse iară, a treia zi iară şi tot astfel câteva zile d-a rândul. De ce o vedea, d-aia dorea să o mai vază. Măiastra băgă de seamă că el venea într-una de câteva zile. "Trebuie să aibă mulţi bani", se gândi ea.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi încet, încet, ajunse acasă. Când îl văzu alde mă-sa şi auzi peste câte prăpăstii a dat, muri şi învie de bucurie că-l mai văzu o dată în carne şi oase. Îi dete de mâncă purcelul; dară ea mărturisi că nu vede nici o uşurare. Să înnebunească zmeul de ciudă! Văzu el că nu poate altfel să răpuie pe voinic, decât prin viclenie. Căta deci vreme cu prilej ca să-şi puie în lucrare cugetul său cel nelegiuit. Într-o zi când voinicul se întorsese de la vânat şi era ostenit peste măsură, se culcă în grădină la umbra unor trandafiri. Zmeul dete peste dânsul şi-l făcu bucăţi, bucăţi, cu paloşul pe care îl purta totdauna ascuns la dânsul. Şi ca să nu bage de seamă mă-sa, puse toate bucăţelele în dăsagi, le aşeză pe cal şi, dând câteva bice calului, îl dete pe poartă afară.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce se mărea d-aia se făcea mai cu minte şi mai frumos. În toată împărăţia lui şi a vecinilor lui împăraţi, altă vorbă nu era decât de înţelepciunea şi frumuseţea acestui fiu de împărat. N-ajunsese să-şi răsucească mustăcioara şi foile de zestre curgeau de la fel de fel de împăraţi, care voiau să-şi dea fetele după dânsul, dară el nu voia să se însoare aşa de tânăr. Într-una din zile mergând la vânătoare, văzu o turturică, care tot sărea înaintea lui; lui îi fu milă să o vâneze; el căuta vânaturi mari, fiindcă nu se temea de primejdii; era vânător meşter şi viteaz. În cele din urmă, daca văzu şi văzu că tot îi sărea în cale, întinse arcul şi dete cu o săgeată. El se miră prea mult cum de nu o putu omorî el, care era aşa de bun vânător, ci o răni puţin în aripă, care, aşa rănită, se duse de nu o mai văzu. Cum se duse turturica, simţi, nu ştiu cum, nu ştiu de ce, că îi tâcâia inima. După ce se întoarse acasă, era tot cm galeş. Împăratul văzând că tânjeşte fiu-său cu sănătatea, îl întrebă ce are, iară el răspunse că n-are nimic.

Petre Ispirescu în Zâna munţilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi toată silinţa ce puse împăratul a opri pe fiul său de la aceasta, fu în zadar. Daca văzu şi văzu că nu-l poate opri, porunci şi numaidecât i se şi făcu hainele; după ce le luă, fiul împăratului încălecă şi plecă. Un an de zile trecuse de când călătorea; ajunsese prin pustietăţi nelocuite de oameni, şi tot rătăcind în sus şi în jos, două rânduri de haine se rupseră şi le lepădase. Neştiind ce să facă, hotărî a mai merge câtva, şi daca nu va putea descoperi nimic, să se întoarcă. Abia mai făcu câţiva paşi şi iată că zări o colibă. Se repezi într-acolo iute ca săgeata şi îndată şi ajunse.

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portarul, dacă văzu că nu este chip să-l oprească de a merge, îl duse la fata împăratului. Ei, cum se văzură, se şi plăcură. Se vede că ei erau făcuţi unul pentru altul. Şi de unde să nu fie aşa! Biata fata împăratului ar fi dorit să rămâie în noaptea aceea băiatul în cămara ei; dară îi era milă de tinereţele lui, cum de să se prăpădească o aşa bunătate de june. Şi împreună cu portarul mai cercară încă o dată să-l facă a nu rămânea. Dară fu peste poate; căci Făt-Frumos era de aceia cari, când îşi pune în gând să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap. Şi aşa, cum veni seara, el se duse cu cărticica lui în mână şi stătu în priveghere. Ce făcu el, ce nu făcu, că văzu albul zilei. A doua zi îl găsiră tot cu cartea în mână şi searbăd, şi galben ca turta de ceară, de pare că muncise cine ştie la ce lucruri grele, şi cine ştie câte nopţi, nemâncat şi nebăut.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci îi spuse cine era duşmanul care voise să-l răpuie. Şi ca să se încredinţeze de adevărul celor spuse de dânsa, îi dete putere să se facă porumbel şi să se ducă să vază cum zmeul chinuieşte şi pe mă-sa. Voinicul se făcu porumbel şi ajunse într-un suflet la casele unde şedea mumă-sa. Când colo, ce să vază? Se frecă la ochi ca să se încredinţeze de sunt aievea cele ce i se înfăţişa, sau năluciri. Zmeul, carele cu şoşele, cu momele nu putuse da în cap pe muma voinicului şi a se planisi lui, acum o pusese la chinuri. O legase cu o frânghie de mătase roşie, o ţinea nemâncată şi cu ochii în soare. El voia să o omoare tocmai când voinicul ajunse în chip de porumbel. Se dete de trei ori peste cap, cum îl învăţase zâna, şi se făcu om cu sabia goală în mână. Şi cât ai zice mei, făcu mici fărâme pe necuratul de zmeu, bala dracului. Scăpă pe mumă-sa de la chinuri, şi, viind zâna, îi dete de bău niţică apă vie. Cum bău, văzu că se însufleţeşte şi se simte voioasă ca un om plin de sănătate. Apoi voinicul se însoţi cu zâna, şi trăiră câte trei un trai plin de fericire şi de îngăduinţă până la adânci bătrâneţe.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când tăia bradul, la care toată lumea se uita cu jind, o bătrână cerşetoare se opri şi ea să privească lângă cealaltă lume, şi când vru să plece, luă cu dânsa o surcea ce căzuse de la o ţandără a bradului şi o duse acasă. Băgă însă de seamă că era un ac înfipt în surcea; ea îl scoase; şi fiindcă surceaua era oarecum măricică şi lată o făcu capac la oala care o avea şi ea după sufletul ei. A doua zi plecă în prosteală ca totdauna; dară când se întoarse acasă, rămase încremenită văzând coliba măturată şi deretecată de-ţi era dragă inima să priveşti. Nu înţelegea baba ce minune să fie asta, adică cine să fi venit să-i facă ei astfel de bine. Câteva zile urmă tot astfel; în sfârşit hotărî să pândească, doară va da peste cel ce-i deretecă şi-i pune toate alea la rânduiala lor pân colibă şi aşa şi făcu. Într-o zi după ce plecă, ea se ascunse şi, uitându-se pe furiş, pe crăpătura uşii, văzu cum din capacul oalei sări o fată mai albă decât neaua şi cu părul de aur.

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa şi făcură. Toată ziua într-o veselie o duseră. A doua zi, se sculă de dimineaţă, se găti şi plecă la muncă. Nu ştiu însă cum făcu el, nu ştiu cum drese, că se pomeni iarăşi în pădure. Nici el nu ştia cum venise acolo; ştia numai că el la muncă plecase. Daca văzu aşa, cătă copaciul, se sui în el şi mai găsi un ou. Se duse cu el în târg şi mai luă încă două pungi cu bani tot de la acel negustor. Pasămite oule astea erau de diamant, care făceau de zece ori atât cât îi da lui pe ele negustorul. El însă era bun bucuros că lua şi atât; căci scăpă de sărăcie el şi cu toţi ai lui. Cumpără de astă dată haine pentru copii, căci erau goi. Mai luă nişte unelte şi dichisuri de ale lui pentru muncă şi pentru casă, căci nu credea că o să fie în toate zilele Paşte, să tot găsească la ouă d-astea scumpele. Câteva zile d-a rândul se mai duse el în pădure şi tot găsea câte un ou. Se făcu însă mai năzuros în târg, ţinu mai la preţ şi cu mirare văzu că scoate câte patru pungi de bani în loc de două.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi după ce-i tăie uscăturile şi îi luă omizile, culese trei merişoare ca cele din rai şi se întoarse înapoi. Ajungând în pădure, dete pe la zâna. Aceasta cum îl văzu, îl priimii cu bucurie, îl puse într-o cămară să se odihnească niţel, şi până una, alta, îi schimbă merele şi îi puse altele în locul lor. Când se sculă voinicul, se grăbi a se întoarce la mă-sa cu slujba făcută. Luă deci merele şi porni. În vremea aceasta, procletul de zmeu se linguşea pe lângă mama băiatului şi, cu ispite şi cu marghiolii, umbla să o dea în cap să se planisească lui. Ea, biet, nu ştia unde bate diavolul de zmeu. Nu cunoştea la sufletul ei ce sunt ispitele şi cursele dragostei, şi prin urmare nu da nas spurcatului să se întinză. Ea ştia una şi bună: se topea de dor după fiul său, după părinţii ei şi după ţara în care se născuse. Când o căutai, era cu ochii scăldaţi în lacrămi. Cum văzu pe fiu-său, săltă de bucurie. I se păru a înviora olecuţă. Mâncă din merişoarele ce-i aduse, şi i se păru bune. După ce mai trecu, ea căzu iarăşi în piroteala de mai-nainte.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Găinăreasa se ceru şi ea de la bucătăreasă. Şi căpătând voie se duse, ca şi întâi, îmbrăcându-se în hainele cu mărgăritare. Se prinse în horă, iarăşi lângă fiul împăratului. Până seara nu jucă cu altul, decât numai şi numai cu dânsul. Când dete în amurg, ca şi de la rând, ea pieri. Să se prăpădească fiul împăratului de părere de rău că o pierduse. Nu-l mai încăpea locul. O căuta prin toate părţile, dară ia-o de unde nu e! Se întoarse dară cu inima zdrobită. Un fel de lâncezeală îl coprinse. Găinăreasa, îndată ce se întoarse acasă, iute, iute, se îmbrăcă iarăşi cu pielea de măgar, şi căuta de găini cu voie bună şi tot cântând. Mai trecu ce mai trecu, şi iarăşi fu chemat împăratul la o nuntă a altui împărat. El se duse iarăşi cu fiul său. Se ceru şi găinăreasa în ziua aceea. Dară bucătăreasa nu mai voia să-i dea drumul. Abia, abia, după multe rugăciuni, şi cu făgăduinţa de a nu se mai cere niciodată, se înduplecă bucătăreasa a-i da voie. Se îmbrăcă deci în hainele sale cele cu diamante, şi zicând vorbele cele ce o ascundeau de la ochii oamenilor, ea se duse şi se prinse în horă iarăşi lângă fiul împăratului. Acesta, cum o văzu, îi veni inima la loc, fiindcă fata cam întârziase. Fiul împăratului juca ce juca, şi tot se uita la dânsa, parcă o tot pierdea din ochi. Şi în adevăr avea şi ce vedea.

Petre Ispirescu în Găinăreasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i fu destul că nu-şi aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul că făcuse atâta cale în deşert, se mai pomeni, când vru să plece de lângă copaci, că se agaţă de spinarea lui o bufniţă. Hâţ în sus, hâţ în jos, bufniţa să se ducă din spinarea lui, ba. Îl înhăţase, drăcoaica, cu ghiarele, ca o gaiţă spurcată, şi nu-l slăbea nici cât ai da în cremene. Mai se suci, mai se învârti să scape de pacoste, şi nu fu nici un chip. Daca văzu şi văzu, se hotărî şi el a se duce acasă cu saxanaua în spinare şi o luă la drum. În cale, băgă de seamă că alte şase bufniţe se ţineau după dânsul. Merse el, biet, cu alaiul după dânsul, şi potrivi ca să ajungă acasă noaptea, spre a nu se face de râsul dracilor de copii. Cum intră în cămara unde locuia dânsul în palaturile tătâne-său, cele şase bufniţe se aşezară careşi pe unde; iar cea d-a şaptea bufniţă, care se încleştase de spinarea lui, se aşeză în pat. Mai stătu, bietul flăcău, se mai socoti, se mai gândi, mai plănui, şi în cele din urmă găsi cu cale să le lase în pace, să vază unde are să iasă această întâmplare. Mai cu seamă că acum se cotorosise de saxanaua din spinare. Şi cum era şi rupt de osteneală de atâta călătorie şi de atâta tevatură ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parcă l-ai fi lovit cu mechea în cap.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ajungând şi la urechile stăpânului moşiei acest zvon, se duse şi el de văzu palaturile şi rămase cu ochii zgâiţi. Acest om era pizmătareţ şi zăcaş la inimă. Nu voia, vezi, nici în ruptul capului, să-l întreacă alţii, nici în bogăţie, nici în procopseală. Se duse, deci, acolo, să se încredinţeze prin sine însuşi de această minune, şi daca văzu pe Făt-Frumos, ar fi poftit dumnealui să-l ginerească, fiindcă avea trei fete. Pofti pe Făt-Frumos, ca să vie şi el pe la dânsul p-acasă, ca să lege prietenie. Făt-Frumos, cu inima curată şi fără nici o vinovăţie într-însul, se duse, de! de datorie. Acolo, daca îl văzură, stăpânul moşiei aduse vorba de căsătorie, şi-i spuse că ar fi bun bucuros să-i dea pe oricare va voi el să ia din fetele lui. Făt-Frumos le spuse curat că el este însurat, şi că are de gând să se întoarcă la nevastă peste puţin. Ba încă le spuse şi cu ce putere făcuse palaturile alea frumoasele daca îl întrebară. Pizmătareţul de stăpân al moşiei plănui atunci cu fetele sale, cum să facă să fure inelul din degetul lui Făt-Frumos. Pentru aceasta, nu trecu multe zile, şi poftiră pe Făt-Frumos la masă la dânşii ca să se chefuiască şi să petreacă împreună, căci, ziceau ei, mai avea-vor zile să se mai vază au ba?

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!