Ce-i veni lui în gând, că numai o luă rara, rara, către o pădure ce era p-acolo p-aproape, ca să-şi petreacă ziua cu vânatul, şi mai către seară să se întoarcă acasă. Şi aşa, mergând el prin pădurea aceea, îl apucă gândurile. El cugetă, ca ce să fie pricina de le-a zis tată-său să-i păzească mormântul în trei seri d-a rândul. Şi mergând aşa, fără să ştie nici el unde merge, şi cu gândurile duse, se pomeni că pierde poteca şi nu mai ştie unde merge. Dă în sus, dă în jos, drumul nu-l mai găsea. Mai se întoarse în dreapta, mai la stânga, aşi! în loc să iasă la lumină, el să rătăcea şi mai mult. Dibuind prin codru, şi cercetând să dea peste potecă, ieşi la un luminiş, şi acolo în mijlocul luminişului zăreşte un foc mare şi pe foc o crăcătiţă, din care ieşea un fel de glas, dară fără să ştie el ca ce să fie. Stete locului, şi mai ascultă. Auzi ca şi întâi. Se mai uită o dată, dară nu văzu pe nimeni.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu ştie cât a rămas el acolo, până s-a dezmeticit din ameţeala ce-i veni căzând. Când se pomeni, el era tot cu cartea în mână. Mulţumi Domnului că l-a scos din mâna duhurilor rele şi că este viu; dară alt necaz acum! nu ştia unde se află. Se scoală el d-acolo, şi o porneşte la drum. Şi aide, şi aide până ce d-abia ieşi din prăpastie. Apoi o luă într-acolo unde mila Domnului l-o duce. Şi apucând spre soare-scapătă, se duse, se duse, zi de vară până-n seară, fără să dea de vrun sat şi fără să vază pui de om; şi mai mergând ce mai merse, dete de un copaci şi mase acolo. Nemâncat şi nebăut nu putea să doarmă. Şi luptându-se cu foamea, cu setea şi cu nesomnul, se socotea unde s-ar duce, ca să iasă la lume. A doua zi o apucă iarăşi spre soare-scapătă, după cum plănuia el, până ce dete peste nişte grămezi de căpăţâni şi oase de oameni.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portarul, dacă văzu că nu este chip să-l oprească de a merge, îl duse la fata împăratului. Ei, cum se văzură, se şi plăcură. Se vede că ei erau făcuţi unul pentru altul. Şi de unde să nu fie aşa! Biata fata împăratului ar fi dorit să rămâie în noaptea aceea băiatul în cămara ei; dară îi era milă de tinereţele lui, cum de să se prăpădească o aşa bunătate de june. Şi împreună cu portarul mai cercară încă o dată să-l facă a nu rămânea. Dară fu peste poate; căci Făt-Frumos era de aceia cari, când îşi pune în gând să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap. Şi aşa, cum veni seara, el se duse cu cărticica lui în mână şi stătu în priveghere. Ce făcu el, ce nu făcu, că văzu albul zilei. A doua zi îl găsiră tot cu cartea în mână şi searbăd, şi galben ca turta de ceară, de pare că muncise cine ştie la ce lucruri grele, şi cine ştie câte nopţi, nemâncat şi nebăut.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Merse, merse, prin câmpii cu inima plină de foc pentru măiastra lui, trecu prin păduri, şi nu se putea împăca cu gândul că n-o să-şi mai poată vedea odorul. În cele din urmă, căzu de obidă şi de mâhnire. Stând el aşa şi zbătându-se cu gândurile, băgă de seamă că p-acolo p-aproape curgea o apă. Se duse să se scalde ca să se mai răcorească. Tot scăldându-se, văzu de ceea parte a râului nişte smochini. Îşi aduse aminte că nu mâncase de două zile şi se duse să facă o gustărică cu niţele smochine. Mâncă ce mâncă, dară începu a simţi că din ce în ce se schimbă. Unde din om ce era, se pomeni deodată măgar. Altă nevoie acum. Cum să se întoarcă în cetate? Pe lângă celelalte toate, acum are să fie şi prigonit. Umblând în sus şi în jos pe marginea pădurei, îi era frică să intre înăuntru pădurei, ca să nu-l apuce vro fiară sălbatecă; se temea iară să iasă mai la lumină, ca să nu-l prinză vrun om, să-l puie la vro muncă ce n-ar putea-o duce. Ce să facă? Se căina şi se văicărea, de-i plângeai de milă. Toată ziua umblă rătăcind cu inima cât un purice de frică. Flămânzi iară. Căutând câte ceva de mâncare, dete peste nişte roşcove. Se apucă să mănânce, căci era lihnit de foame. Cât p-aci era să moară de bucurie când văzu că încet, încet, se schimbă şi se făcu iară om. Stătu în loc şi se cruci şi el de astă minune.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mare se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune, luă oaste cu dânsul şi bănet de ajuns. Mergând spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat care avea o fată, singură la părinţi. O peţi de la tatăl ei, împăratul, şi învoiala se şi făcu. Asemenea şi cel mijlociu, după ce se dichisi şi el cum ştiu mai bine, plecă şi el înspre apus. Ajunse şi el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, şi iute, iute, se logodi şi el cu dânsa. Pe fiul cel mai mic, însă, nu-l trăgea inima a pleca în peţit. Dară n-avu ce-şi face capului, căci tată-său îl trimitea întruna să caute a se căpătui şi el. Luă şi dânsul nişte haine, numai să nu zică nescine că nu s-a gătit, şi de cheltuială ce pe apă nu curge, şi plecă şi el, ştii, cam în dorul lelii. Dară unde să se ducă? Nici el, iacă, nu ştia. Mişca şi el picioarele a lene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă, apucă pe o cărare ce întâlni în cale, şi merse pe ea, fără să-şi dea seama unde se duce. Când, ce să vezi d-ta? Poteca pe care apucase, îl scoase drept la un eleşteu mare. În cale văzu o nuia lungă de alun pe care o luă, aşa de florile mărului, fără să ştie ce are să facă cu dânsa.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum se auzi cocoşul, duhul pieri ca o nălucă, dară şi băiatul căzu jos de ostenit. De mai ţinea lupta, numai cât ai aţâţa un foc, s-ar fi muiat, şi cine ştie ce se întâmpla. Cum căzu fiul de împărat pe mormântul tătâne-său, acolo şi adormi. Atât era de rupt de oboseală. Când se deşteptă, ce să vedeţi d-voastră? Soarele răsărise de mult şi se urcase ca de trei suliţe. Ce să facă el? Să se întoarcă acasă ziua-n amiaza mare, să treacă prin oraş aşa înarmat de sus până jos, îi era ruşine; să rămâie acolo, nu se putea.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiii acestui împărat, pasămite că-i simţiră gândul căci veniră înaintea lui şi-l rugară să-i lase a pândi şi ei. Mare fu bucuria împăratului când auzi din gura fiului său celui mai mare legătura ce făcea de a pune mâna pe hoţ. Le dete, deci, voie, şi ei se puseră pe lucru. Pândi în ziua dintâi fiul cel mare; dară păţi ruşinea ce păţise şi ceilalţi pândari din naintea lui. A doua zi pândi şi cel mijlociu; dară nici el nu fu mai breaz, ci se întoarse la tatăl său cu nasul în jos. Ei spuseră că până la miezul nopţii o duc cum o duc, dară că după aceea nu se pot ţine pe picioare de piroteala ce-i apucă şi cad într-un somn adânc, şi nu mai ştiu nimic. Fiul cel mai mic asculta şi tăcea. Apoi, după ce sfârşi de spus fraţii cei mai mari ce li se întâmplase, se ceru şi el de la tată-său ca să-l lase să pândească şi el. Cât de trist era tată-său pentru că nu se găsea nici un voinic care să-i prinză pe hoţii merelor râse când îl auzi. Iară după multe rugăciuni se înduplecă. Atunci fiul cel mai mic se pregăti de pândă.

Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Găinăreasa se ceru şi ea de la bucătăreasă. Şi căpătând voie se duse, ca şi întâi, îmbrăcându-se în hainele cu mărgăritare. Se prinse în horă, iarăşi lângă fiul împăratului. Până seara nu jucă cu altul, decât numai şi numai cu dânsul. Când dete în amurg, ca şi de la rând, ea pieri. Să se prăpădească fiul împăratului de părere de rău că o pierduse. Nu-l mai încăpea locul. O căuta prin toate părţile, dară ia-o de unde nu e! Se întoarse dară cu inima zdrobită. Un fel de lâncezeală îl coprinse. Găinăreasa, îndată ce se întoarse acasă, iute, iute, se îmbrăcă iarăşi cu pielea de măgar, şi căuta de găini cu voie bună şi tot cântând. Mai trecu ce mai trecu, şi iarăşi fu chemat împăratul la o nuntă a altui împărat. El se duse iarăşi cu fiul său. Se ceru şi găinăreasa în ziua aceea. Dară bucătăreasa nu mai voia să-i dea drumul. Abia, abia, după multe rugăciuni, şi cu făgăduinţa de a nu se mai cere niciodată, se înduplecă bucătăreasa a-i da voie. Se îmbrăcă deci în hainele sale cele cu diamante, şi zicând vorbele cele ce o ascundeau de la ochii oamenilor, ea se duse şi se prinse în horă iarăşi lângă fiul împăratului. Acesta, cum o văzu, îi veni inima la loc, fiindcă fata cam întârziase. Fiul împăratului juca ce juca, şi tot se uita la dânsa, parcă o tot pierdea din ochi. Şi în adevăr avea şi ce vedea.

Petre Ispirescu în Găinăreasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfinţit. Se sculă binişor, fără să-i pese de ceva, şi se duse acasă. A doua zi iarăşi aşa făcu, fără să-i plesnească prin cap ceva, şi fără să-şi mai aducă aminte că plecase în peţit. A treia zi, cum se sculă, plecă iarăşi la marginea eleşteului. Pasămite îl trăgea aţa la ursita lui. Şi cum sta el acolo şi se juca cu nuiaua în apă, iară broasca ţestoasă îi tot sărea pe dinainte şi se uita la dânsul cu dor, îşi aduse aminte, la urma urmelor, că el era plecat în peţit, şi că fraţii lui erau a se întoarce a doua zi cu logodnicele lor. Tocmai când voi să se scoale şi să plece spre a merge să-şi încerce şi el norocul, iată că broasca mai ţâşni o dată, iar el îşi aruncă ochii la dânsa mai cu băgare de seamă. Se uită drept în ochii broaştei, şi simţi un nu ştiu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. Şezu iarăşi jos. Ar fi voit să plece, dară parcă îl pironise cineva locului. Mai voi el să facă ceva cumva, aşa ca să se depărteze, dară în deşert. Picioarele nu se mai mişcară, ca şi când ar fi fost butucite. Se miră de astă lâncezeală. Şi, mai aruncându-şi căutătura la broască, văzu ochii ei, pare că strălucea de un foc ce simţea că îl atinge.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intră în pădure. Nu se uita nici la iarba cea verde şi frumoasă ce-i mângâia picioarele, nu voia să asculte nici la păsărelele ce ciripeau de te asurzea, nu căuta nici la floricelele ce se ascundeau prin desişurile crângurilor, ci mergea dibuind prin pădure. Ea băgase de seamă că aceasta trebuie să fie pădurea în care locuia bărbatul său, după semnele ce-i spusese muma Vântului. Trei zile şi trei nopţi orbăcăi prin pădure şi nu putu afla nimic. Atât de mult era ruptă de osteneală, încât căzu şi rămase acolo o zi ş-o noapte fără să se mişte, fără să bea şi să mănânce ceva. În cele mai de pe urmă, îşi puse toate puterile, se sculă, şi aşa, şovăind, cercă să umble sprijinindu-se în toiagul său, dară îi fu cu neputinţă, căci şi acesta se tocise, încât nu mai era de nici o trebuinţă. Însă de mila copilului, care nu mai găsea lapte la pieptul ei, de dorul bărbatului, pe care îl căuta cu credinţă la Dumnezeu, porni aşa cum putu. Nu mai făcu zece paşi şi zări către un desiş un fel de casă precum îi spusese muma Vântului. Porni într-acolo şi abia, abia ajunse. Acea casă n-avea nici ferestre, nici uşă. Pasămite uşa era pe dasupra. Îi dete ocol. Scară nu era. Ce să facă? Voia să intre.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voinicul nu zise nici cârc! ci, aducând toroipanul, mai iute decât fulgerul, păli pe unul la dreapta, pe altul la stânga, de nu ştiură de unde le veni trăsnetul, şi îi culcă la pământ. Şi nici că se mai mişcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde. Al treilea zmeu, văzând cum merge treaba, pieri dinaintea lui ca o nălucă, şi se duse de se ascunse în pivniţă. Văzu el că nu poate da piept cu un asemenea viteaz, şi se hotărî a-i purta sâmbetele. Voinicul de românaş, în dârdora luptei, nu băgă de seamă ce se făcu al treilea zmeu. Aşteptă ce aşteptă şi daca văzu că nu mai vine nimeni, el se întoarse, luă pe mumă-sa, o duse în acele palaturi şi se aşeză acolo.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum se deşteptă se şi duse acasă fără să bage de seamă că îi lipseşte inelul din deget. Acasă daca ajunse, ia palatul de unde nu e. Pierise ca şi când n-ar fi mai fost, iar în locul lui găsi iarăşi bordeiul părinţilor lui. Se mai căi el o toană de neghiobia ce făcuse, dar acuma prinde orbul, scoate-i ochii, povestea ăluia. Se hotărî dară să se întoarcă la împărăţia lui, să nu se mai întâlnească cu nişte asemenea oameni răi la suflet. El zise şi părinţilor lui să meargă cu dânsul, să trăiască ca în rai. Dară ei se mulţumiră a le rămânea oasele în sătuceanul în care se născuseră, şi poftiră fiului lor o viaţă lină şi fără de supărări diavoleşti. Bietul Făt-Frumos, trist că-şi pierduse inelul, trist că părinţii săi nu voiesc a merge să trăiască cu dânsul, sta cu capul rezemat pe mână şi se gândea cum să facă ca toate să-i iasă înde bine. Când, deodată, se înfăţişează înainte-i vizitiul ce-i dase împărăteasa.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai trecu ce trecu şi iarăşi, într-o sărbătoare mare, împăratul merse la biserică cu toţi sfetnicii săi şi cu toţi curtenii tineri şi bătrâni. Şi de astă dată fata cea mică a împăratului se prefăcu că este bolnavă şi rămase acasă. Între curtenii împăratului cari merseră la biserică era şi grădinarul, fiind bătrân, credincios şi vechi slujbaş al împăratului. Argatul cel cheleş daca se văzu singur, scutură frâul şi-şi chemă calul. De astă dată scoase din găoacea de nucă rândul de haine cel de aur, se găti frumos, înfrână calul ce venise numai înşelat, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă, îşi încurcă calul prin grădină, pe care o strică de tot, şi apoi se duse ca şi de-lalt rând la biserică, merse la mir, se ploconi în dreapta şi în stânga şi ieşi. Întorcându-se acasă, porunci calului de făcu grădina de trei ori mai frumoasă decât era. Fata împăratului îl văzu şi când ieşi, şi când se întoarse, şi ceea ce făcu, dară tăcea. Când se întoarseră de la biserică, împăratul şi toţi cu totul spuseră fetei celei mici a împăratului minunea ce văzuseră.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasămite, aveau zmeii cunoştinţă de vitejia lui Greuceanu. Apoi intrară câteştrele zmeoaicele în casă şi se puseră la sfat. Greuceanu numaidecât se dete iarăşi de trei ori preste cap şi se făcu o muscă şi intră în cămara zmeilor. Acolo se ascunse într-o crăpătură de grindă de la tavanul casei şi ascultă la sfatul lor. După ce luă în cap tot ce auzi, ieşi afară şi se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde şi acolo se ascunse subt un pod. Cum se vede treaba, din cele ce auzise, ştia acum că zmeii se duseseră la vânat în Codru Verde şi aveau să se întoarcă unul de cu seară, altul la miezul nopţii şi tartorul cel mare despre ziuă. Aşteptând Greuceanu acolo, iată măre, că zmeul cel mai mic se întorcea şi, ajungând calul la marginea podului, unde sforăi o dată şi sări înapoi de şapte paşi.

Petre Ispirescu în Greuceanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi scoase pungile cu bani, i le puse în mână, luă oul şi plecă. Bietul om rămase înlemnit în loc, uitându-se după neguţător cum se ducea. Nici că-i venea măcar să crează ochilor. Şi apoi unde se mai auzise ca un ou să se vânză cu două pungi de bani. Când se deşteptă din zăpăceala lui, pipăi pungile să vază nu e vrun vis; apoi vru să alerge după neguţător să-l întrebe de n-a făcut vro greşeală. Dară ia pe neguţător de unde nu e. El îşi căutase de drum vesel că cumpărase aşa ou. Daca văzu şi văzu, deschise şi el pungile, se uită în ele, dară odată îl luară de ochi banii ce era acolo. Apoi le strânse la loc, le băgă în sân şi plecă să-şi cumpere merinde. Umplu un sac cu de cele de trebuinţe şi o luă către casă. Se tot temea şi se tot uita în toate părţile să nu care cumva să vie cineva să-i ia pungile.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce se duse fata împăratului cu dădacă-sa, îşi căută şi el mielele şi se duse şi el într-ale sale. Până aci, cântase el nu cântase; dară după asta îşi puse şi el puterile şi zicea din fluier nişte doine de te adormea. Văzând dădaca că fetei îi plăcea prea mult să asculte la fluier, nu zise nimănui nimic, dară se feri de a mai veni cu fata pe acolo. Ciobănaşul, un flăcăiandru chipeş şi tras ca pân inel, daca văzu că nu mai vine fata pe acolo, îşi luă şi el lumea în cap, şi se duse în altă parte, la un oraş, de se băgă argat la vite. Împăratul şi împărăteasa se topea după fata lor, văzând-o că de ce merge se face mai frumoasă şi mai cu minte.

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când era la adăpatul vacilor, fetele care de care se întrecea să-i dea pricină de vorbă; dară el nu băga pe nimeni în seamă; se făcea ca nu pricepe ce vor ele. Pentru aceasta ele ca să arate că nu le pasă de nebăgarea lui de seamă, între ele, îl porocleau cu numele de Făt-Frumos al satului. Şi de unde să nu fie aşa! El nu se uita nici în dreapta, nici în stânga, mergea cu vitele la păşune şi treaba ieşea din mâna lui mai cu asupra decât din ale celorlalţi argaţi. Nu ştiu ce făcea el, ce dregea, că vacile pe cari le păştea el erau mai frumoase decât ale celorlalţi argaţi. Ele dădeau mai mult lapte decât cele ale altor argaţi, fiindcă pe unde le ducea el păşunea era mai cu gust şi mai îndestulătoare. Pe unde călca piciorul lui se cunoştea, fiindcă şi ierburile se înveseleau. Pasămite se născuse în ceas bun şi era ursit să ajungă ceva. Dară el nici habar n-avea de asta şi nici gând n-avea să se mândrească, fiindă nu ştia ce-i este ascuns în cursul vremilor. Ci smerit, precum îl lăsase pe el Dumnezeu, îşi vedea de ale sale, fără să se atingă cu cuvântul sau în oricareva fel, de alţii sau de al altora. Şi tocmai pentru aceasta flăcăii şi ceilalţi argaţi îl ponosluia.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vezi că el pricepuse că beţia aia d-atuncea nu fusese lucru curat; dară n-avusese ce-şi face capului, d-aia şi tăcuse din gură. Unde mi se repeziră, neiculene, ăi arapi, ca nişte zmei şi ca nişte lei paralei, de nu-i puteai ajunge cu praştia! Într-o clipă fură acolo, şi unul apucă caii de dârlogi şi mi ţi-i opri ca pe ei, şi altul apucă pe pizmătareţul de stăpân al moşiei de piept, şi cât te-ai şterge la ochi, fu şi dat jos; şi unde mi ţi-l începură a-l răsuci şi a-l buchisi înfundat, de-ţi era mai mare mila de dânsul. Dacă îi cerură arapii inelul, el tăgăduia ca un nemernic. Se pusese diavolul călare pe inima lui şi nu-l lăsa nicidecum să scoaţă inelul la iveală. Dară ce credeţi că arapii mi-l lăsară numai aşa, cu una, două? Nici să vă gândiţi. Îl luară din nou la tărbăceală. Umbla prin mâinile lor, de la unul la altul, ca o minge. Îl mai făţuiră, îl mai trudiră, îl luară din nou la rapanghele, şi-l mai dară căţeaua, de credeai că se pierde prin mâinile lor, şi, ca să spuie, nici cât.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarse fiul împăratului ochii în toate părţile să vază apă; dară geaba, apă nu era, iară fata căzu şi muri; p-aci era să cază şi el, dară se ţinu. Tot mergând el, nu putu să ţie până să nu guste dintr-o rodie şi scoase cuţitaşul de tăie încă una; deodată, iese şi dintr-însa o fată ca o zână, şi moare ca şi cea dintâi, fiindcă n-avu apă să-i dea. Mâhnit de ciudata întâmplare, mergea către împărăţia tatălui său cu rodia care îi mai rămăsese, şi se uita la dânsa ca la un cireş copt; şi merse până ajunse la o câmpie frumoasă pe unde începu a cunoaşte urme de oameni. Aici îi mai veni inima la loc, şi se puse jos să se odihnească niţel. Gândul lui nu se lua de la rodii şi de la fetele cele frumoase ce muriseră; şi tot gândindu-se se aprinse în el dorinţa de a gusta din rodia pe care o mai avea, încât nemaiputându-se ţine, otărî să o taie şi pe aceasta, dară temându-se să nu i se întâmple ca şi cu celelalte, căută o fântână, luă apă în căciulă, şi acolo, la umbra unui copaci mare, tăie şi rodia care îi mai rămăsese, când ce să vezi? unde ieşi o fată ca soarele de frumoasă, şi cu părul de aur. El îi dete de bău şi o stropi cu apă, şi aşa scăpă fata cu viaţă. Fiul împăratului îi da târcoale, şi se tot minuna de frumuseţea şi de gingăşia ei.

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul socru rămase înmărmurit când văzu atâta vrednicie. După fuga vrăjmaşului, el stătu locului şi mulţumi lui Dumnezeu că le-a trimes pe îngerul său de i-a scăpat din mâna duşmanului, care vrea să-i piarză, şi mai multe nu. Argatul, ginerele împăratului, după ce-l mântui, se întoarse înaintea lui, dete drumul calului său, încălecă iară pe mârţoaga ce-i dase împăratul şi se chinuia a ieşi din nomol. Împăratul se întorcea cu voie bună de la oaste şi dând peste dânsul înnomolit încă în noroi, porunci la vro doi ostaşi de-l scoase d-acolo. Şi ajungând acasă, ginerele împăratului cel cheleş spuse neveste-sei ce făcu. Ea se bucura din toată inima. Toată oastea vorbea de îngerul Domnului care le dăduse atâta ajutor şi-l semuia cu străinul care venise la biserică. Însuşi împăratul bănuia aceasta, şi ar fi dorit ca să-l mai întâlnească o dată, să-i mulţumească. Dară ia-l de unde nu e.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dascălul, care stătuse ca pe ghimpi la biserică, cum ieşi, veni numaidecât să se puie la masă. Numai gândindu-se la găină, îi lăsa gura apă. Dară se supără cât un lucru mare când văzu că i se aduse găina fără cap, fără pipotă şi fără inimă. Se cătrăni de ciudă şi de necaz dascălul, încât p-aci, p-aci era să'nebunească. Atunci răcni ca un leu la bucătăreasă, întrebând-o cum a făcut de i-a călcat porunca. Biata bucătăreasă spuse lucrul cum se întâmplase, zicându-i că nu credea să se facă atâta tevatură pentru nimicul ăsta de măruntaie. Văzu că nu mai are încotro şi se stăpâni, gustă câte ceva din masă, se sculă foarte amărât şi se hotărî să poarte sâmbetele copiilor. Femeia, de unde se aştepta să vază pe dascăl mulţumit pentru că se jertfise să-i facă plăcerea, rămase uimită auzindu-l că este atâta de mâhnit. Se duse dară pe lângă dânsul şi cu fel de fel de vorbe dulci voi să-l înveselească.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!