Cincizeci de ani de când împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul şi lăsase de moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi vrajba de sânge. Cincizeci de ani, şi numai împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrânit, slăbit de lupte şi suferinţe — împărat, ce-n viaţa lui nu râsese niciodată, care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului, nici la surâsul plin de amor al soţiei lui tinere, nici la poveştile bătrâne şi glumeţe ale ostaşilor înălbiţi în bătălie şi nevoi. Se simţea slab, se simţea murind şi n-avea cui să lese moştenirea urii lui. Trist se scula din patul împărătesc, de lângă împărăteasa tânără — pat aurit, însă pustiu şi nebinecuvântat, — trist mergea la război cu inima neîmblânzită, — şi împărăteasa sa, rămasă singură, plângea cu lacrimi de văduvie singurătatea ei. Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sânii ei albi şi rotunzi, — şi din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor, şi vine albastre se trăgeau pe faţa ei albă ca o marmură vie.

Mihai Eminescu în Făt-Frumos din lacrimă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Merse ce mai merse şi se coborâră la scara palatului împărăţiei sale. Aci daca ajunse, împărăteasa şi toţi boierii şi toată oastea ieşiră întru întâmpinarea lui. După ce-şi dară bun-găsit şi bun-venit, îi povestiră cum împăratul vecin s-a sculat cu război asupra lor, cum oastea lui a spart oastea împărăţiei lui de două ori, şi cum se gătesc pentru a treia lovire. Apoi împărăteasa îi spuse că ea a făcut acele meşteşuguri cu lăutarii, ca să-l aducă mai curând, că ştie cum a pierdut inelele şi ce-a păţit. Pe când vorbeau încă, iacă un curier că se înfăţişează înaintea lor şi dă împărătesei inelele cu pricina şi împăratului căciula ce-i căzuse din cap. Ea îi spuse că doi din acei lăutari ce a văzut el în pădure a avut porunca: unul să-l aducă pe dânsul, şi altul inelele. Împăratul se veseli o toană; dară era supărat foarte cum de să îndrăznească vecinul lor împărat să se scoale cu război asupra împărăţiei sale.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sculată din patul ei, împărăteasa se aruncă pe treptele de piatră a unei bolte în zid, în care veghea, deasupra unei candele fumegânde, icoana îmbrăcată în argint a Maicii durerilor. Înduplecată de rugăciunile împărătesei îngenuncheate, pleoapele icoanei reci se umeziră şi o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Împărăteasa se ridică în toată măreaţa ei statură, atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece şi o supse în adâncul sufletului său. Din momentul acela ea purcese îngreunată. Trecu o lună, trecură două, trecură nouă, şi împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii. Împăratul surâse, soarele surâse şi el în înfocata lui împărăţie, chiar stătu pe loc, încât trei zile n-a fost noapte, ci numai senin şi veselie, — vinul curgea din butii sparte şi chiotele despicau bolta cerului.

Mihai Eminescu în Făt-Frumos din lacrimă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat, un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte. Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte de a fi auzit din bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi, din care unii erau şi mai mari şi mai puternici, iară alţii mai mici şi mai slabi decât dânsul. Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea şi ţara, cum că cu ochiul cel de-a dreapta tot râde, iară cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat. În zadar se întreba ţara, că oare ce lucru să fie acela, că ochii împăratului nu se pot împăca unul cu altul. Dacă mergeau voinicii la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde şi nu le zicea nimic. Aşa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare despre care nu ştia nimeni nimic, afară de împăratul.

începutul de la Zâna Zorilor de Ioan Slavici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fraţii lui Ţugulea adunase pe toţi megiaşii, zicând că a intrat ursul în sat. Când veniră şi văzură pe Ţugulea, rămaseră ca bătuţi de Dumnezeu. Calul lui Ţugulea sări şi-i omorî pe amândoi cu picioarele, apoi veni lângă stăpânul lui cel adevărat, lăcrimă şi îi linse mâinile. Când auziră megiaşii faptele cele proclete ale fraţilor lui, ziseră că urgia lui Dumnezeu a căzut peste dânşii, omorându-i calul. Tocmai istorisea părinţilor lui tot ce păţise în pribegia lui Ţugulea, când deodată se auzi un zgomot în curte. Ieşiră să vază ce este. Ce gândiţi că mi-au văzut? O ceată de ostaşi. Căpetenia ostaşilor descălecă, se apropie şi-i dădu nişte cărţi împărăteşti. Împăratul stririlor murise. Această carte ce-i aduse era adiata împăratului. Căci bolnav fiind pe patul morţii, l-a fost întrebat sfetnicii şi gloatele pe cine lasă împărat, pentru că n-avea alţi copii. Împăratul le-a fost răspuns că mai vrednic nu cunoaşte pe nimeni decât pe Ţugulea. Atunci s-a scris adiata, s-a iscălit de împărat şi de toată obştea.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi mai trecând câtânică vreme la mijloc, se pomeni împăratul cu veste de la un alt împărat să iasă la război. Împăratul chemă în ajutor pe ginerii săi, feciorii de împăraţi, carii şi veniră şi se lăudau cu isprăvile ce au să facă. Când veni vremea a merge la război, iată că se înfăţişe la împăratul şi argatul, ginere al său, şi ceru să-l ia şi pe dânsul la război, că poate va tăia şi el vrun vrăjmaş. Împăratul şi ginerii cei mari îl înfruntară, zicând să-i lase în pace, să nu-i mai poarte şi lui grija p-acolo. El stărui şi împăratul se înduplecă şi porunci să-i dea şi lui o mârţoagă de cal şi o rugină de paloş. Argatul încălecă voios şi porni înaintea oştilor. Când ajunse la o lăcovişte pe unde trebuia să treacă, el înnomoli calul şi începu să-l bată ca să iasă de acolo, dară în deşert. Ajungându-l împăratul cu ginerii cei mari şi cu toată oastea, trecu pe lângă dânsul clătinând din cap, iară ostaşii îşi dedeau coate şi râdeau.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când auziră boierii de una ca asta, se temură să nu le fi jucat iarăşi vrun renghi, şi de unde să nu fie aşa, se sculară, şi când văzură cum i-a poticălit ciobănaşul, se luară cu mâinile de păr. N-avură ce zice. Cu toate, unul din ei, care era şi mai semeţ, se otărî să se ţie de capul ciobănaşului, să nu-l lase să se sfinţească. Ciobănaşul însă îşi scoase calul din nomol şi, în învălmăşeală se strecură binişor, şi pe ici ţi-e drumul; plecă şi îi lăsă cu buzele umflate, cu braţele încrucişate şi fluierând a pagubă. Boierul cel semeţ şi neruşinat se luă după dânsul, îl ajunse, şi tot cu şoşele cu momele îmbla pe lângă el. După ce sosi la cetatea împărătească, ciobanul se înfăţişe şi el la împăratul ca să ghicească semnele fetei; dară boierul nu se dezlipea de lângă dânsul, nici cât ai da în cremene. Împăratul daca văzu pe cioban, dichisit, spălăţel, cu ţoalele curate pe dânsul şi cu mustăcioara mijindă, îi plăcu şi lui; mai ales că era şi mândru şi sta înfipt înaintea lui şi cu coraj, îl priimi deci să vie să ghicească. Înfăţişându-se înaintea sfatului împărătesc, unde se afla şi împăratul cu împărăteasa şi cu fata lor...

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost anunţat

în timpul orei de biologie că fratele lui
murise în război ca toţi soldaţii
care se respectă şi mulţi colegi
au păţit la fel cu fraţii lor
nu-i mai scoteau de la ore
primea un bilet scris pe hârtia albastră
a instructorului de învăţământ politic
şi ţi se preciza că poţi părăsi clasa
dacă simţi nevoia. nici cel mai slab
coleg de înger n-ar fi recunoscut
în ruptul capului o astfel de slăbiciune
rămânea în clasă chiar dacă simţea
că e călcat de tren şi profesorul
îşi vedea de lecţie lui. iar colegii făceau
orice altceva
dar nu se uitau la tine. la început
nu avea lacrimi şi era în transă
rezista până noaptea. dar noaptea
plângea şi toţi din jurul lui plângeau
clase întregi de elevi plângeau în întuneric
după fraţii lor care erau morţi

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii, ştii bine că nici o virtute nu este egală cu răbdarea, ea mai cu seamă este împărăteasa virtuţilor, temelia faptelor bune, limanul cel neînvălurat, pacea în războaie, liniştea în furtună, întărirea în mijlocul uneltirilor. Răbdarea te face mai tare ca diamantul. Răbdarea nu poate fi biruită nici cu arme, nici de oşti, nici de maşini de război, nici de săgeţi, nici de lănci, nici de oştirile demonilor, nici de falangele înfricoşătoare ale puterilor potrivnice, nici chiar de diavolul, cu toată oştirea şi iscusinţa lui.

Sfântul Ioan Gură de Aur în Scrisoarea XIII către diaconiţa Olimpiada a sfântului Ioan Gură de Aur din exil (405)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Însă în această noapte credinciosul împăratului, simţind ce s-a petrecut şi făcându-i-se milă de nenorocita de străină, ş-a pus în gând să descopere vicleşugul babei. Şi cum s-a sculat împăratul şi s-a pornit la vânătoare, credinciosul i-a spus cu de-amănuntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopţi din urmă. Şi împăratul, cum a auzit aceste, pe loc a tresărit, de parcă i-a dat inima dintr-însul. Apoi a plecat ochii în jos şi a început a lăcrima. Şi pe când din ochii lui Făt-Frumos se scurgeau şiroaie de lacrimi, la fântâna ştiută, urgisita şi zbuciumata lui soţie scosese acum pe tipsie şi cloşca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde! Şi cum sta ea în preajma fântânii, numai ce iaca pe slujnica ştiută iarăşi o aduce Dumnezeu la fântână, şi când mai vede şi această mare minunăţie, nici mai aşteaptă să ia apă, ci fuga la stăpână-sa...

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărăteasa se mulţumi cu atâta. Paltinii fură tăiaţi, şi nici nu se înnoptă bine până ce paturile erau făcute şi puse în casa împăratului. Când feciorul de împărat se culcă în patul nou, îi părea că se simte de o sută de ori mai greu decât până acuma şi totuşi află odihnă cum n-a mai aflat; iară împărăteasa i se părea că zace culcată pe spini şi mărăcini, încât toată noaptea nu putu dormi. După ce împăratul adormi, paturile începură să scârţâie. Şi de aceste scârţâituri împărăteasa scotea un înţeles cunoscut; i se părea că aude vorbe pe care nimeni nu le pricepea decât numai dânsa.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se îmbrăţişară de bucurie şi se făgăduiră ca amândoi să uite necazurile trecute. A doua zi de dimineaţă se sculară şi porniră amândoi mai întâi la împăratul, tatăl lui. Când se auzi de venirea lui şi a soţiei sale, toată lumea plângea de bucurie că îi vedea. Iară tatăl şi muma lui îi îmbrăţişe strâns, şi ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi. Apoi merse şi la împăratul, tatăl femeii lui. El cât p-aci era să-şi iasă din minţi de bucurie, când îi văzu. Ascultă povestindu-i-se întâmplările lor; fiindcă era şi bătrân, şi moştenitori n-avea, se coborî din scaunul împărăţiei sale şi îi puse pe dânşii. Iară ei domniră cum se domneşte când împăraţii trec prin fel de fel de ispite, necazuri şi nevoi.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată ca niciodată... A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Zece ani au vieţuit ei în căsătorie şi nu putură face şi ei măcar o stârpitură de copil. În cele de pe urmă, împăratul porunci împărătesei soţiei lui, că dacă într-un an de zile de aci nainte nu-i va face un copil, să ştie că pâine şi sare pe un taler cu dânsul nu va mai mânca. Daca auzi aşa împărăteasa, mult se mâhni în sufletul ei, căci trăiau bine.

Petre Ispirescu în George cel viteaz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea gărilor ce plâng

Tristeţea gărilor ce plâng
un tren cu şuierul prelung,
e doar pustiu şi rece gol,
viaţa dată rostogol,
şi disperărilor obol
de dor nătâng.

Tu ştii, iubito? gara mea
era un tren care plângea
cu ochiul trist
de ametist,
copilul cel nevinovat
ce mâna lui şi-a fluturat
şi îmi zâmbea.

Erai şi tu,
nici nu mai ştiu,
acum mi-i sufletul morţiu
de tren
în gară şuierând,
scrâşnind din roţi,
încet murind
şi cer în mine prăvălind
către pustiu...

Tristeţea gărilor ce plâng
cu ochiul drept,
cu ochiul stâng,
sădită-n mine e mereu:
că gara, trenul,
sunt chiar eu
în dor nătâng.

poezie de Leonid Iacob din Bântuit de furtuni
Adăugat de Leonid Iacob
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu înţelegea ce dorea să spună cu aceste cuvinte. "Dao... Deo..." Ce însemnau, oare?! Habar n-avea! Şi nici nu exista vreun interpret, să-i traducă. Tăcu. Femeia se opri drept în faţa lui, privindu-l, nu cu teamă, nici cu ură, nici cu agresivitate; doar plină de curiozitate, ca un copil ce descoperă pentru prima oară ceva nou, inedit; o jucărie pe care n-o mai văzuse până atunci. Dădea însă dovadă de un curaj ieşit din comun, sau poate doar curiozitatea excesivă îi alimenta acest sentiment de curaj. Părea chiar mai îndrăzneaţă decât el. Însă Lucian nu se intimidă; o privi şi el fix în ochii galbeni, ca de felină; iar el, privirea lui de vultur, de pasăre de pradă... Oare acum avea acelaşi efect, de intimidare, asupra celei din faţa lui?! Sau nu?! Oare cum se simţea ea, în prezenţa lui?!

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi mergând împăratul la un război, luă şi pe fiul său cu dânsul, ca să se deprinză cu ale războaielor. Acolo, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că numai ce îl aduseră acasă rănit. Să fi văzut pe mă-sa jăliri şi plânsete. Nopţile le făcea zile privindu-l la boală. Iar dacă o ajunse oboseala de nu mai putea sta în picioare, împărăteasa puse pe fata ei din casă, ca pe un om de credinţă, să îngrijăască de dânsul, şi apoi, când una, când alta, erau nelipsite de lângă patul rănitului. Cuvintele cele blânde şi înţelepte ale fetei, mângâierile ei cele dulci şi neprefăcute, smerenia ei deşteptară în inima bolnavului o simţire ce nu o avusese până atunci, iar mai mult decât toate, cum ştia ea să umble de binişor când îi primenea rănile, făcu pe fiul de împărat să o iubească ca pe o soră, căci pare că-i alina durerile când punea ea mâna pe rănile lui.

Petre Ispirescu în Sarea în bucate
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărăteasa băgă de seamă întristarea lui, şi ca unul ce-i era drag foarte, nu voia, vezi, să-l vadă nici o clipă de ochi măcar fără chef. Prinse a-l întreba. Iară dacă îi spuse, ea îl îndemnă să se ducă să-şi aducă părinţii, şi să trăiască cu toţii la un loc ca în sânul mă-sii. Făt-Frumos asta şi voia. Şi totuşi nu se îndura să-şi lase soţia singură. Ştia el, biet, ce va să zică singurătatea. Dară înteţindu-l şi încingându-l dorul de părinţi, hotărî să se ducă. Înainte însă de a pleca, împărăteasa, soţia lui, îi dete un inel, ce zicea că îl are de la moşi, de la strămoşi, şi îi spuse că are puterea, când îl scoate din deget, se uită la dânsul şi doreşte, să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. Îi dete şi pe vizitiul curţii, om vechi, credincios şi iute la slujbă, care să nu se dezlipească de stăpânul său, nici cât ai da în amnar. Aşa căpuit şi pregătit de drum, plecă spre satul unde trăiau părinţii lui, după ce-şi luă ziua bună de la împărăteasa, de la boieri şi de la ostaşi. Drumul îi era să treacă pe la împărăţia lui Sefer împărat, pe la ţara zânelor şi Dumnezeu mai ştie pe unde.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un împărat şi o împărăteasă. În căsătoria lor ei au trăit ca fraţii, şi numai o fată au fost făcut. Ca şi mumă-sa, această fată, din naştere, era cu o stea în frunte. Murind împărăteasa, a lăsat cu sufletul la ceasul morţii ei şi cu jurământ ca împăratul, soţul ei, să nu văduvească, ci să ia de soţie pe aceea la care se va potrivi condurul ei. Împăratul o iubea, nevoie mare. Şi nici în ruptul capului nu voia să se însoare de a doua oară. Un an întreg, întreguleţ o plânse după înmormântarea ei. Sfatul împărăţiei, ştiind hotărârea împărătesei, lăsată cu grai de moarte, se tot ţinea de câra împăratului ca să se însoare, şi mai multe nu. El se tot împotrivea cu fel de fel de cuvinte. Daca văzu şi văzu că scăpare nu este, se lăsă şi el după sfatul mai-marilor împărăţiei. Dete condurul răposatei împărătese şi doi trimişi ai Sfatului împărătesc răzbătu ţări şi cetăţi, căutând la cine s-ar potrivi condurul. Nu trecu mult şi se întoarseră precum se duseră, fără nici o ispravă. Pasămite, condurul nu se potrivi la nici o fată de împărat, la nici o cucoană, la nici o jupâneasă, la nici o ţărancă, ba chiar la nici o roabă. Împăratul nu mai putea de bucurie de această întâmplare. Condurul sta d-a pururea pe masă în cămara împăratului. Oricine voia să-l încerce avea toată voia.

Petre Ispirescu în Găinăreasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul qin

scrie poezii pe boabe
de orez sănătoase tun
a
semănătoare cu cel din material plastic
orez făcut în la
(b)orator
bătrânul qin face rogojini
din paie de orez când recoltează o(re)z
apoi pictează rogojini
le face ornamente chinezul
cel bătrân cel perfecţionist
cel migălos poate sculpta chipuri
de femei pe boabe de orez
numai feţe de femei modela
pe boabe de orez şi numai de orez
bătrânul qin nu era împărat
nici rege nici demnitar nici
general nu văzuse niciodată
în satul lui pescăresc
de trei mii de ani de muncă
îndârjită contra
cronometru nu avea
nici măcar ceas nu măsura timpul
nu ştia câţi ani avea nu cunoştea
decât orezul şi peştele din lacul
care se întindea lângă satul lui pescăresc

într-o zi a vrut să citească
o poezie de du fu
sau
li bai era şi el pe placul lui
boabele de orez - cărţi
au fost mâncate de gărgăriţe
un raft întreg de poeme
şi câteva mii de chipuri de femei devorate

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vestea despre vrednicia şi smerenia ajutoarei de chelăreasă ajunse numaidecât şi la urechile împărătesei. Ea dori s-o vază. Iar dacă se înfăţişă împărătesei, fata de împărat ştiu să se arate şi să vorbească din inimă curată, fără prefăcătorie şi fără multă îndrăzneală. Împărăteasa prinse a o îndrăgi. Ea bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de neam prost. Şi aşa cum vă spusei, împărăteasa luă pe fată, ajutoarea cheiăresei, pe lângă dânsa. Unde se ducea împărăteasa, mergea şi ea; când se punea împărăteasa la lucru, lucra şi ca. Apoi, lucrul ce ieşea din mâna ei era mărgăritar, nu altceva. Din toate cuvintele cele înţelepte ce ieşeau din gura ei plăcu împărătesei mai mult decât orice. Ce să întindem vorbă multă? Ajunsese să fie nedespărţită de împărăteasă. O iubea împărăteasa ca pe copilul ei. Se mira şi împăratul de atâta alipire a împărătesei către această fată. Acest împărat avea un fecior singur la părinţi. Tată-său şi mumă-sa se uitau la dânsul ca la soare. Îl pierdeau de drag ce le era.

Petre Ispirescu în Sarea în bucate
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe atunci se botezau copiii într-o fântână sub un munte. Şi fiindcă de câtva timp se ivise nişte tâlhari pe acel munte, cari pândeau pe cei ce veneau să-şi boteze copiii şi-i omora, straşnică poruncă dete împăratul ca să puie oaste împrejurul fântânei, să păzească şi să apere pruncul, când va fi să se ivească tălharii. Nu se mulţumi cu atât, ci mai porunci împăratul de scrise pe nişte pietre scumpe câte o slovă; după aceea înşiră pietrele şi alcătui numele copilului. Acest şir de pietre nestemate îl legă de gâtul copilului. Astfel pregătiţi, plecă împăratul cu împărăteasa să-şi boteze copilul, luând cu dânşii şi mai mulţi ostaşi călăreţi şi înarmaţi. Ajungând la poalele muntelui, le ieşiră înainte tâlharii, şi nici una, nici alta, începură a da vârtos. Împăratul trimise pe împărăteasa să boteze pruncul, căci el va sta să dea piept cu tălharii, până se va întoarce ea. Împărăteasa se supuse poruncei şi plecă. Când să se întoarcă de la botez, veni până la un loc; aci, stând şi nemaiauzind zăngănitul armelor şi zgomotul luptei, îi dete un fier ars în inimă. Atunci, nemaicutezând să meargă înainte, se întoarse înapoi şi ascunse copilul după fântână, într-un stuf de flori. Pasămite tâlharii răzbise oastea împărătească şi o răpusese pe dânsa.

Petre Ispirescu în George cel viteaz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!