Lustru şi balsam

Colbul se formează
din interior
dar şi din
afară când
obiectele încetează
să mai fie folosite.
Nici un unguent
nu poate atenua
rugina
abandonului.
Cine mai ştie
lustrul
şi balsamul din
simpla trecere
a unei fiinţe
printre propriile lucruri?
Noi ştim că ea
le-a iubit
dar nu şi ce
înseamnă iubirea.

poezie de Kay Ryan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să te concentrezi asupra unui gând, asupra unei fiinţe, asupra câtorva dimineţi înseamnă să sustragi viaţa din efemer şi fericirea din simpla trecere. Dacă o durere concentrată în focarul ei devine mai suportabilă pentru că e mai locală, o fericire concentrată în obiectul ei devine mai intensă şi tocmai de aceea mai vastă. Concentraţia dă expansiune.

Constantin Noica în Jurnalul de idei
Adăugat de ranymed
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţă fără muzică (Că ne iubim ştie lumea toată)

Că ne iubim - şi-o ştie lumea toată -
E-adevărat ;
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu ştim,
Nici lumea nu va şti...
Şi nu va şti-o, poate, niciodată...
......................
Ne-am cunoscut în ţara-n care-alt'dată
Manon Lescaut iubi pe Des Grieux,
Într-un amurg de toamnă, orchestrată
În violet,
În alb,
În roz
Şi-n bleu.

Şi ne-am iubit întâia oară-n parcul
În care Nimfele de marmură privesc,
Cu ochii-ntrebători, către peluza
Pe care-un Zeu îşi pregăteşte arcul,
Să-şi bată joc de cei ce-l ocolesc...

Şi ne-am iubit!...
Ţi-aduci aminte?...
Bluza -
Ah!... Bluza ta pe sânu-ţi decoltat
Părea un peplum de mătase, sfâşiat
Pe sânul unei Venere ce moare!...

Şi ne-am iubit cu-atâta nebunie,
Că statuile albe ne-au privit
Cu ochi geloşi,
Iar zeul a-mpietrit
În mână cu-o săgeată-otrăvitoare!...
Şi ne-am iubit,
Şi-azi toată lumea ştie
Că ne iubim...
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu ştim,
Nici lumea nu va şti!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Romanţe pentru mai târziu (1908)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii au suflet de înger

Copiii au suflet de înger,
Când dorm în patul lor
Somn dulce şi uşor.
Când se roagă lui Dumnezeu
Să fie sănătoşi şi pacea să dăinuiască pe pământ mereu.
Copiii au suflet de înger când spun o poezie,
Despre un ghiocel, despre un puf de păpădie
Copiii au suflet de înger, noi asta bine o ştim,
Mai ales când ne cer iubirea şi noi nu putem s-o dăruim.
Copiii au suflet de înger când cerşesc pe stradă o bucată de pâine,
Dar noi trecem pe lângă ei fără să ne gândim la ziua de mâine!
Copiii au suflet de înger, dar poate şi îngerii au suflet de copii.
Cine ştie asta, poate tu, Doamne, ştii?

poezie de Vladimir Potlog (21 ianuarie 2024)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunătatea vine din interior, 6655321. Bunătatea e ceva ce alegi. Când un om nu mai poate alege, atunci el încetează să mai fie om.

Anthony Burgess în Portocala mecanică
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescarul

Pescarul se scoală cu noaptea-n cap,
Când toţi ai casei mai dorm în patul cald,
Şi-şi scoate pâinea cea de toate zilele
Din adâncul mării vălurite, de smarald.

Stranie viaţă are, o jumătate pe pământ,
Iar cealaltă plutind pe apele saline –
El nu-i nici peşte, dar nici chiar om nu este,
Aşa ca dumneavoastră sau ca mine.

Pescarul are ochii cumva altfel;
Ei te privesc ciudat şi parcă de departe,
Ca şi cum ar fi văzut atâtea lucruri
Înfricoşătoare şi de mirare foarte.

Ei sunt ca marea în zilele cu ceaţă –
Nici gri-oţel, dar nici albaştri peste poate;
Sunt ca incredibilele-i poveşti pe care ni le spune,
Nu chiar, dar – cine ştie – poate-adevărate.

Cunoaşte-atâtea despre nave şi curenţi,
Despre nori şi vânt, ghinioane şi deochi!
Dar când îi vorbesc despre lucruri din oraş,
Strâmbă din nas şi-mi face semn din ochi...

poezie de Abbie Farwell Brown, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, nici în vis nu-i chip să ne desprindem

Am adormit cu gândul dus spre tine
În inimă arzând un foc nestins,
Din vraja amăgirii, te-ai desprins,
Ca să revii, din nou, în vis, la mine.

Balsamul dragostei ce-avea să-aline
Un dor înfrigurat, de mult aprins,
În jocul întâmplării noi ne-am prins
Şi-am dat uitării noastre, vechi suspine.

Încet, încet, se mişcă-al vieţii ceas,
Dar neîntrerupt şi noi cu el ne prindem,
Că niciodată noi nu am făcut popas

Şi nici în vis nu-i chip să ne desprindem
În marea trecere ne-om lua rămas
Când unul, de-altul, nu-o să mai depindem!

sonet de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Punct

E în mijlocul cărţilor
Pe care le-a iubit -
Pentru ultima oară.
Dar nu le mai priveşte
Deşi nu s-a săturat de ele.

Fruntea frumoasă a femeii iubite
Un ecran...
Şi romanul unei vieţi
Se deapănă din frânturi amestecate.
Pentru ultima oară e alături
Dar el nu ştie.

Vladimir e şi mai tras prin inel,
Poartă cravată neagră
Pe care tatăl i-a dat-o din timp.
Atunci nu ştia,
Acum ştie...
Vin câţiva prieteni,
Îi studiază profilul atent:
"El e
Totuşi nu mai e el"
Pentru că nu le mai zâmbeşte ca de-obicei.

Se retrag cu pas de baletistă.
Alţii îl aşteaptă dincolo.
El nu i-a uitat nici o clipă.
Şi dacă se va întâlni cu ei,
Nu se va plictisi toată moartea...

poezie de Saşa Pană din Culoarea timpului (5 iunie 1962)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străina din mine

Străina din mine
nu vrea să spună de unde mă ştie,
dar, uneori, îmi lunecă prin suflet
cu paşi foşnitori ca un grafit ascuţit
pe luciul unei coli
de hârtie.

Tăcută ca umbra,
de parcă ascunde o vină
în fiecare noapte o aud cum suspină;
întotdeauna se trezeşte în zori,
scutură cerul de nori şi zâmbeşte
nefiresc de senină.

Străina din mine
nu vrea să spună de unde mă ştie,
dar cunoaşte bine arta umbrelor
şi, seară de seară, dansează pe toţi pereţii
la fel ca mâinile bunicului
în copilăriei.

Poate ne ştim
dintr-o altă viaţă
când un deceniu fost-am castan;
poate-am împărţit acelaşi colţ de cer
pe vremea când avut-am aripi de vultur,
mai bine de-un an.

Străina din mine
nu vrea să spună de unde mă ştie,
dar, din când în când, se strecoară afară
şi plânge; plânge cu lacrimi albastre
ca un bătrân albatros
într-o colivie.

Pe de-a-ntregul,
chipul şi-l arată doar vara, câteodată;
cu degete de aer să-mi fie răcoare, ca o boare
mă mângâie pe creştet de parcă-ar vrea să spună:
"nu-ţi fă griji! când se va scurge secunda din urmă
vom pleca împreună".

poezie de Elena Victoria Glodean (2016)
Adăugat de EliGlodean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jackie Chiles: Te-ai dat cu unguent? Cine ţi-a zis să te dai cu unguent? Eu nu ţi-am zis să te dai cu unguent. De ce te-ai da cu unguent? Nici măcar nu ai fost la doctor. Dacă tot te dai cu unguent, măcar lasă-l pe doctor să o facă.

replică din filmul serial Seinfeld
Adăugat de Alina-Olimpia Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contează acum

Te iubesc de ieri şi te-am iubit şi-n noapte
Astăzi nu mai ştiu, sau, cine ştie.. poate
Mai lasă-mă puţin, lasă-mă pe-o parte
În patul tău comod, să te ţin în braţe

Ţi-s ochii fără fund, au lumina verde
N-au nici un val ascuns, valul de-a te pierde
Ştim amândoi ce-a fost, prin razelele plăpânde
Luna cu ele-n jos, le-a lăsat oriunde

Lasă-mă, te rog, sub pătura lânoasă,
Mai inspir din noi şi te mai simt pufoasă
Miroase părul tău, ca iarba lăţoasă
Acum din nou îmi eşti, pofta cea trupească

Te iubesc de ieri, poate şi azi şi mâine
Nu-mi cere să jur, să te iubesc poimâine
Contează ce-i acum, orele cu tine
Hai! Întinde-te!.. lipeşte-te de mine

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intrus în propriile simţuri

Nu vreau să mă hazardez
nici să cred în himere,
desenez în cuvinte conturul,
îi adaug în interior înţelesul dorit
în fiecare zi.

Ascult clipocitul clipelor în trecere
şi-n mă văd în ochiuri de apă,
dar nu mă recunosc.
Sunt un intrus în propriile simţuri,
mă umplu cu sentimente
pe care le dăruiesc.

Seara ador culorile din crepuscul
cu patima trăirii
a celui care cândva moare.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vouă!

Voi muri fără voi, veţi muri fără mine,
Cine ştie de-i rău, cine ştie de-i bine?
Exponat ruginit, rătăcit printre zile,
Nu e loc în muzeu, doar umile azile.

Mă mai mint că nu-i rău, mă mai mint că-i mai bine,
Şi zâmbesc incolor, spre copilul din mine.
Din bilanţ în bilanţ mai întârzii totalul,
Ce-a fost bun, ce-am greşit, unde-i Doamne finalul?

Vă salut şi vă iert, dar iertaţi-mi şi mie,
Eu spre ultima zi, voi spre ce va să vie,
Uneori se-ntâlnesc printre drumuri destine,
Şi aflăm prea târziu, ce e rău, ce e bine.

În lumină pe rând şi pe rând în finaluri,
Singuraticii zei pe-ale vieţilor maluri,
V-am iubit, m-aţi iubit, să ne fie de bine,
Acest ultim nonsens fără noimă ne ţine.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi ştim c-avem un rost pe lume

Noi ştim c-avem un rost pe lume
şi ştim c-avem un veşnic Ţel:
vrem pe Cristos şi-al Lui sfînt Nume
slăvit în cel mai dulce fel.
Slăvit să fie Cristos
de toţi şi sus şi jos
acum şi-n veacul nesfîrşit
să fie El slăvit...

Vrem Evanghelia să fie
vestită celor care pier
şi vrem pămîntul tot să ştie
iubirea Tatălui din cer.

Dar pentru cauza asta dreaptă
avem de suferit nevoi;
răstignitorii Lui ne-aşteaptă
cu cruci destule şi pe noi.

Oricît ar fi de lungă însă
durerea ce-o avem de dus,
cît inima de El ni-e strînsă,
noi vom învinge cu Isus...

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecutul

Uneori subit
nu mai există drum
pentru a ajunge
dintr-o parte
în cealaltă, ca şi cum
trecutul este
un lac îngheţat
a cărui gheaţă tocmai se sparge.
Însă nu de la suprafaţă;
nu pentru că
este mai cald
sus; nu.
Ci, pentru neştiute motive,
din interior –
poate o anumită căldură
surpată în ea însăşi
vreme îndelungată
reînvie anotimpuri.

poezie de Kay Ryan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-fericiţii

ne-am împrietenit demult
nu mai ştim
cine pe cine a încurajat...
cine este bărbatul cine femeia
cine e pur şi simplu blocat
(?!)
nu mai ştim nici
numele tastelor de apel, vezi, la numărul coastelor
din care cândva... pe
ne-răsuflate iară se
făcea că încă o dată ne va
re-crea-re-crea de
fel unul ori una ca noi: ne
fericiţii

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umanitate, încotro

Ne pierdem printre rânduri,
Nu ne găsim începutul,
Nici sfârşitul,
Alunecăm de-a valma paginilor încărcate,
Dar goale de esenţă,
Ne scufundăm într-o vidă aglomeraţie,
Ne agăţam de colacul de salvare, atenţie.
Se distruge şi ce a mai rămas uman în noi,
Codificăm până şi mersul în doi.
Nu am dat update la ultimul script,
Scanăm datele din cont, nu de pe chip.

Existăm după coduri şi programe,
Când întâlnim viitorul,
Ne dă la soft, eroare.
Suntem atraşi de noţiunea de upgrade,
dar nu ştim ce preţ plătim,
Dezvoltăm exteriorul, iar pe interior murim.
Născuţi să iubim,
În definitiv, ajungem să programăm
şi ceea ce simţim.
Pierduţi printre rânduri,
Ne îndepărtăm de noi.
Înotăm în oceanul tehnologiei,
Căutăm să găsim, ce-am pierdut din noi.
La ţărm e totul lin,
Epicentrul e ca un ciclon,
Agaţă tot printr-o apăsare de buton.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar mai ales şi mai presus de toate, cine din Biblie, în afară de Iisus, mai ştia - ştia cu adevărat - că purtăm Împărăţia Cerurilor în noi, înlăuntrul nostru, unde, din cauză că suntem cu toţii prea proşti şi sentimentali şi lipsiţi de imaginaţie, nu ştim să o căutăm? Ca să ştii aşa ceva, trebuie să fii într-adevăr fiul lui Dumnezeu. De ce nu te gândeşti la lucrurile astea?

J.D. Salinger în Franny şi Zooey, Zooey (1957)
Adăugat de D.V
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiu, neasumarea este o variantă obscură a trădării. Din afară nu se vede dacă cineva se leapădă de celălalt sau doar păstrează discreţie, menajează, evită unele chestiuni penibile sau neplăcute. Dar cel ce nu-şi asumă o stare de lucruri o ştie cu precizie. Iar unei legături i se ia pământul de sub picioare prin simpla neasumare, în egală măsură ca şi prin variantele spectaculoase ale trădării.

Bernhardt Schlink în Cititorul
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar cine-a ucis?

Dar cine-a ucis primăvara din noi,
De nu mai surâdem unui pom înflorit
Şi mergem pe stradă ca nişte strigoi,
Izolaţi în tăcere, cu pasul grăbit?

Dar cine-a ucis bucuria din noi
Când râsul ne este doar tristă povară,
Iar lacrima cade în searbăd noroi
Pe geana zdrobită de tristeţea amară?

Dar cine-a ucis copilul din noi
Ce nu mai ştie prin parcuri s-alerge,
Dorindu-şi ca râsul să i-l dăm înapoi,
Ne-nţelegând a dezastrului lege?

Dar cine-a ucis bătrânul din noi
Aşteptând ca un suflet să-i bată în poartă,
Nepricepând absurdul război
La care-l condamnă inumana lui soartă?

Dar cine-a ucis iubirea din noi,
Lăsând loc speranţei să mai pâlpâie blând,
Şoptind că va-nvinge furtună şi ploi
Dar tot se va-ntoarce la tine curând?

Dar cine-a ucis frumosul din noi,
Răbdarea, credinţa în ziua de mâine,
Că am ajuns, dominaţi de nevoi,
Să ne urâm pentru colţul de pâine?

Cine-a greşit şi cine plăteşte
Naturii distruse cu patima crudă?
Călău a fost Omul, dar tot el pătimeşte,
Cu dobândă plătind răutatea absurdă.

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

In Memoriam A. H. H

O, Fiu Divin, noi te iubim,
Deşi-al tău chip nu l-am văzut,
Şi în iubire am crezut,
Când n-am putut s-o dovedim.

Lumină, beznă, ai creat;
Şi pe fiinţe vii le faci;
Făcut-ai Moartea; şi-apoi calci
Pe orice craniu ce-ai durat.

De tină o să ne salvezi:
Tu ne-ai făcut, de ce, nu ştim,
Dar noi nu credem că murim,
Căci tu eşti drept: Cel ce creezi.

Divin şi-uman, tu pari aşa,
Şi sfânt şi paşnic te vedem.
Cum de voinţă noi avem
Nu ştim, dar ţie ţi-o vom da.

Tot ce-a urcat, a coborât;
Şi orice lucru s-a sfârşit:
Din tine toate au ieşit,
Dar tu eşti mult mai mult de-atât.

Avem credinţă, dar nu ştim;
Cunoaştem doar ce-am observat
Şi totuşi credem că ne-ai dat
O rază-n beznă: s-o primim!

Să ştim din ce în ce mai mult,
Dar tot mai sfinţi să devenim;
Iar duh şi minte să unim
În muzică, nu în tumult.

Noi suntem proşti şi tu ne vezi;
Şi te bârfim adeseori:
Dar tu pe proşti să nu-i dobori;
Şi orice lumi să luminezi.

Să ierţi păcatul meu cel rău;
Şi ce-am făcut să strălucesc;
Virtuţile în om trăiesc,
Dar meritul e doar al tău.

Mi-e dor de cel care-a pierit,
Ce m-a vrăjit – opera ta.
Da-n tine ştiu că el va sta,
Mai vrednic de a fi iubit.

Mă iartă, poate sunt nedrept
Şi rătăcit, şi tulburat;
Iar dacă rău m-am înşelat,
Ca tine fă-mă de-nţelept.

poezie de Alfred, Lord Tennyson, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!