Taina vieţii noastre, esenţa ei, se află în transferul conştiinţei de sine ca fiinţă separată spre conştiinţa de sine ca Întreg, fiinţă indivizibilă, unica, liberă, atotputernică, Dumnezeu. Viaţa ni se pare o eliberare treptată a conştiinţei divine în noi. Viaţa e asta, numai asta. Cei care încă mai cred în vechiul concept al lui Dumnezeu, pot spune că Dumnezeu a dat oamenilor binele de a-L cunoaşte în sinea lor. Dar e o ipoteza arbitrară. Există şi este corect numai faptul că viaţa omului este eliberare în sine (a principiului imaterial, imobil, nonspaţial şi atemporal) din starea de delimitare şi condiţiile ei ineluctabile. Condiţiile delimitării sunt materia în spaţiu şi mişcarea în timp.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăim aici viaţa noastră separată şi viaţa unei alte fiinţe, mult mai cuprinzătoare, care include fiinţările noastre separate aşa cum corpul nostru include toate celulele separate care îl alcătuiesc. Şi de aceea activitatea noastră spre binele acelui Întreg nu se iroseşte, aşa cum nu se iroseşte activitatea celulelor pentru întregul organism. Poate de aceea moartea este doar un transfer al conştiinţei dintr-o persoană separată într-o fiinţă mai cuprinzătoare, care include persoanele separate. Şi asta probabil fiindcă întreaga viaţă omenească este numai sporirea continuă a conştiinţei.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu e iubire, aşa este. Îl cunoaştem numai pentru că iubim. Dar ce e Dumnezeu în sine ţine de un raţionament adesea de prisos, ba chiar dăunător. Dacă sunt întrebat: dar Dumnezeu în sine există?, trebuie să spun şi voi spune: da, după toate posibilităţile, numai că eu nu înţeleg nimic despre El, despre acest Dumnezeu în sine. Dar Dumnezeu-iubirea este altceva. Pe El îl înţeleg cu siguranţă. El este totul pentru mine, explicaţia şi rostul vieţii mele.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu este o fiinţă. Dumnezeu este o fiinţă separată de univers. Dumnzeu este o entitate separată de noi, dar ne cunoaşte toate gândurile. Nu-ţi imagina că Dumnezeu vrea să-i purtăm vreo credinţă şi că vrea să ne sacrificăm viaţa pentru el. Dumnezeu este o fiinţă avansată, nu vrea să stăm în genunchi în faţa lui. Dumnezeu nu vrea să ne simţim datori faţă de el că ne-a creat — de aceea nici nu apare şi nu ne spune nimic. Dumnezeu nu vrea să stăm să ne gândim la el şi să spunem că viaţă este un păcat în faţa lui.

Iustinian Cruceanu în Mintea condcue lumea (iulie 2013)
Adăugat de Iustinian Cruceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea nu e Dumnezeu, dar lumea e manifestarea lui Dumnezeu. În sine mea am conştiinţa lui Dumnezeu, pot să-l recunosc şi în oameni şi chiar în animale; am pe jumătate conştiinţa, înţelegrea lui Dumnezeu în plante. Însă în nisip, în particulele microscopice de materie şi în stele nu am conştiinţa Lui şi nu-l înţeleg pe Dumnezeu, dar nu pot să nu presupun că El se arată şi acolo fiinţelor mai sensibile şi mai înţelepte decât mine.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E greşit să credem că scopul vieţii este slujirea lui Dumnezeu. Rostul vieţii este binele. Dar, din moment ce Dumnezeu a dorit să dăruiască binele oamenilor, atunci oamenii, ajungând la binele lor, fac ce doreşte Dumnezeu de la ei, împlinesc voia Lui.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul e manifestarea divinităţii, dar la început i se pare că este o fiinţă deosebită, "eu". Lui i se pare că este "eu", separat, că este om; dar el este Dumnezeu, manifestarea lui. Nu ştiu cum sunt animalele, dar omul nu doar poate, ci trebuie să cunoască asta. Şi cunoscând, omul nu poate să nu presupună viaţa sa în relaţie cu tot, adică în iubire. Pentru om, consecinţa acestui fapt este binele.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Activitatea vieţii se manifestă prin iubire. Omul nu poate spori iubirea din sine, pentru că iubirea este esenţa vieţii înseşi. Omul poate numai să distrugă piedicile din calea manifestării iubirii. În asta constă viaţa omului, iar eforturile lui trebuie îndreptate în această direcţie.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te irită, te supără egoismul oamenilor. Dar gândeşte-te numai, şi vei vedea că sunt de compătimit. Sunt lipsiţi de binele cel mai mare, care nu se compară cu nimic, binele conştiinţei de sine a ceea ce e mereu liber, mereu bucuros, mereu în afara timpului şi constrângerilor materiei.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, toate sau aproape toate nefericirile oamenilor vin din faptul că sunt preocupaţi de alţii, nu de sine. Dacă oamenii s-ar preocupa numai de sine, de adevăratul lor bine, fiecare ar fi (sau ar trebui să fie) mulţumit de viaţa lui, nu i-ar face pe alţii să sufere şi nici n-ar suferi din pricina lor.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

A crea, indiferent ce (fiinţe, lucruri, emoţii), este un act religios în sine. Asta este esenţa universului. Asta este esenţa lumii. Asta este esenţa omului. În ultimă instanţă, asta este esenţa lui Dumnezeu, care este şi creatorul, şi creaţia sa, şi actul creaţiei.

Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix, În loc de prefaţă (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doresc cu patimă un singur lucru: să-i implor pe oameni, de la Nicolae al II-lea până la ultimul tâlhar, să se cruţe pe sine, să uite tot, toate cugetările despre Dumnezeu, despre viaţa viitoare, nu mai vorbesc de stat, familie, propriul trup, şi să-şi îndrepte toată atenţia, toate puterile asupura unui singur lucru, singurul care este fără de tăgada, viaţa lor, şi să n-o dea nici pentru patrie, nici pentru glorie, nici pentru bogăţie, nici pentru Dumnezeu, ci să trăiască pentru sine, pentru binele lor, să se folosească de binele vieţii care e în puterea noastră. Binele ăsta care nu ni se poate lua, care atârnă mai greu decât orice altceva, care distruge tot ce poate fi greu în viaţa noastră. Binele ăsta e iubirea, iubirea faţă de tot ce e însufleţit, şi chiar neînsufleţit, ba chiar şi iubirea faţă de sine, faţă de sufletul nostru. E starea aceea a duhului în care totul e bine. Mă chinuie, mă aţâţă, mă torturează, mă bat, iar mie mi-e milă de cei care fac asta, îi iubesc şi mă simt cu atât mai bine cu cât ei sunt mai răi cu mine. Sădeşte în suflet sentimentul ăsta, căci e cu putinţă, şi totul va fi bine, tot ce e considerat nenorocire, inclusiv moartea, totul se va transforma în bine.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu ca fiinţă separată sunt o iluzie. Eu sunt unul dintre organele infinit mici ale Întregului infinit mare, inaccesibil mie. Rolul meu e să slujesc acestui întreg, aşa cum slujeşte corpului fiecare celulă, fiecare părticică. E culmea nebuniei să-mi închipui că sunt o fiinţă separată, independentă. Sunt numai un organ. Nu există nici un "eu". Există numai obligaţia şi posibilitatea de a sluji Întregului, având conştiinţa bucuriei acestei slujiri. Slujirea e posibilă numai dacă organul e unit cu Întregul. Unirea cu întregul se înfăptuieşte prin iubire. Deci iubirea nu e scopul Întregului (Dumnezeu nu este iubire), ci doar condiţia în care organul, ceea ce mi se prezintă ca fiind "eu", se contopeşte cu Întregul. Scopul Întregului nu-mi e însă accesibil, deşi ştiu că slujesc lui.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există conştiinţa de sine a esenţei spirituale şi conştiinţa limitelor, care la începutul vieţii este privită ca "eu". Această a doua conştiinţă, a limitelor, îngrădeşte, ascunde prima conştiinţă, cea a spiritualităţii. Pare că această conştiinţă a limitelor este conştiinţa de sine. Întreaga viaţă e limpezirea conştiinţei esenţei spirituale, eliberarea de înşelăciunea recunoaşterii limitelor. Pentru cel care are conştiinţa deplină a esenţei sale spirituale, moartea e eliberarea de limitele care o constrâng.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ai conştiinţa lui Dumnezeu în sinea ta este una, şi poţi ajunge la ea cu uşurinţă în singurătate. Dar să ai conştiinţa Lui nu numai în sinea ta, ci şi în alţii, când te întâlneşti cu ei, e mult mai greu. Şi trebuie să înveţi lucrul ăsta. Învăţ. Ajută-mă, Doamne.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E uşor de zis: nu trebuie să-i urăşti pe oamenii răi, ci dimpotrivă, să-i compătimeşti şi să-i iubeşti. Aşa este. Dar pentru a face sincer acest lucru, există numai o singură cale: a-L vedea, a-L simţi şi a-L iubi în ei pe acel Dumnezeu care se află şi în tine şi în ei. Pentru a fi in stare de asta, trebuie să devii conştient că Dumnezeu e în tine şi să-L iubeşti. Şi de aceea totul, totul depinde de asta.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa nu e în mişcare, ci palpitantă, freamătă în fiecare fiinţă. Faptul că mie mi se pare că viaţa se deplasează în timp este o iluzie. Viaţa doar se manifestă tot mai mult şi mai mult în timp. Soarele nu se deplasează în timp ce norii care îl acopereau îl descoperă din nou.

citat celebru din Lev Tolstoi
Adăugat de eu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice ţi-ai închipui în spaţiu şi timp e a / ∞, adică nimic. Prin urmare există, există cu adevărat numai ce este în afara spaţiului şi timpului, conştiinţa mea spirituală, una cu conştiinţa tuturor oamenilor, una şi indivizibilă, care poate fi cunoscută de mine în momentul prezent din afara spaţiului şi timpului.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate căile omului îi sunt poruncite, în afară de una, cea a desăvârşirii, a sporirii forţei spirituale, a eliberării de trup şi a apropierii de Dumnezeu. Aceasta e singura faptă înţeleaptă din viaţă şi se săvârşeşte numai în momentulul prezentului. Trecutul nu există, el este, ca şi toate raporturile cu lumea, doar material pentru desăvârşire. Nu stabili însă viitorul ca scop al activităţii tale ( este cel mai important lucru pe care l-am înţeles până acum ). Viitorul, imaginea a ceea ce va fi, nu trebuie să existe pentru omul care trăieşte cu înţelepciune. Există numai prezentul, în care pot să înfăptuiesc lucrarea vieţii mele care mie proprie. Ce va ieşi din asta nu mi-e dat să ştiu. Nu mi-e dat să ştiu ce va ieşi pentru lume ( iar oamenii îşi închipuie că pot să ştie asta şi sunt călăuziţi de asta; aici se află principala cauză a vieţii rele a oamenilor ), nu mi-e dat să ştiu ce va ieşi pentru sufletul meu. Aşa că nu trebuie să devenim mai buni sau să trăim o viaţă mai bună aşteptându-ne la răsplată. Şi cât de bine e. Simţi adevărata bucurie a binelui numai dacă nu primeşti nimic în schimb.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai datorită timpului, mişcării e posibilă condamnarea de sine, căinţa, şi prin urmare bucuria sporirii în duh. Numai datorită spaţiului şi separării e posibilă iubirea şi bucuria ei. Pentru făptura care nu se mişcă şi nu e separată, pentru Dumnezeu, nu există nici bucuria sporirii în duh, nici binele iubirii.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu se relevă El Însuşi sufletului conform esenţei acelui suflet, care este atât fizic cât şi spiritual. Apoi, sufletul devine conştient că îl vede pe Dumnezeu, dar prin El şi nu prin sine sufletul îl iubeşte numai pe El, nu prin sine însuşi, dar în aşa fel încât este El care se iubeşte pe El Însuşi nu sufletul este cel care îl iubeşte pe El, sufletul îl contemplă pe Dumnezeu în fiecare fiinţă, dar graţie unei priviri ce este însăşi privirea divină.

citat din Ibn al-\'Arabi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!