Se uită Dumnezeu la noi...

Ne mor copii, ce trist... a câta oară
Tot punem lacrimi peste vieţi pierdute?
De sub durerea lor, parcă tăcute,
Cuvintele... nu ştiu nici să mai doară.

Ii plângem azi, iertăm... ş-apoi tăcerea
S-aşterne peste noi ca un blestem;
O letargie, din care nu putem
Să mai ieşim, să ne-alungăm durerea.

Şi lângă noi... o moarte blestemată,
Răsare, precum pirul, peste tot.
Nemernici, o hrănesc atât cât pot,
Cu lăcomia lor.. nemăsurată.

Se uită Dumnezeu... şi nu-nţelege,
Ce s-a-ntâmplat? Sub care legământ,
Robiţi durerii, îi ducem în mormânt
Intr-o tăcere mută? Care lege...

Dă dreptul să luăm vieţi nevinovate?
Să ne hrănim cu ele, neputinţa...
Sfidăndu-ne şi teama şi conştiinţa,
Că vom plăti, odată, pentru toate.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lacrima lumii...

În lacrima lumii, se-aude durerea,
Cu care se-adapă într-una tăcerea.
Pieirea mai pune un pas peste noi
Şi tot mai adânc coborâm în noroi.

Distrugem speranţe şi gânduri tăcute.
Am pus raţiunea să nu mai asculte.
Şi robi lăcomiei, de noi inventate,
Clădim inutile şi sumbre palate.

Robiţi de maşini şi luxoase vacanţe,
Mirajul din drog... privaţi de speranţe,
Urmăm neclintiţi ce ne da lăcomia
Şi creştem cu grijă şi-n tihnă robia.

Orbiţi de plăceri şi de lucruri deşarte,
Privirea din noi nu mai vede departe.
Şi-n timp ce greşim, dar nimic nu ne miră,
Pământul sub noi de-abia mai respiră...

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă respectul nostru de români...

Ne-au sărăcit, ca peste tot în lume,
Un neam de trădători şi de hapsâni.
Ne-au murdărit, ca naţie şi nume,
Din tot ce-am fost odată, ca români.

Dar nu ei sunt români adevăraţi.
Nu ei se ţin ca ţara să nu piară.
Noi stăm aici de griji împovăraţi
Şi suferim şi ură şi ocară.

Să ducem veşnicia de români
Şi plaiul mioritic să nu moară.
Ei doar în mintea lor se cred stăpâni,
Dar nu mai au nici inimă nici ţară.

Nu ne-am vândut copii şi nici părinţi,
Să căpătăm arginţii, precum Iuda.
Când te-om primi, sunt sigur, ai să simţi
Că-n palma noastră, odihneşte truda.

Şi chiar dacă acum suntem stăpâni
Doar peste sărăcia din hambare,
Lângă respectul nostru de români,
Te vom primi cu pâine şi cu sare.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am chef

N-am chef să mor cât pomii sunt în floare
Şi răspândesc lumină peste tot!
De ce m-aş duce-n întuneric, oare,
Cât pot iubi lumina... şi mai pot?

N-am chef să mor când biruie căldura
Şi sunt femei frumoase peste tot!
De ce să nu îi urlu Morţii ura,
Cât pot iubi Femeia... şi mai pot?

N-am chef să mor când este plin de roade
Şi-aromele mă-mbie peste tot!
De ce-aş lăsa belşugul, cumsecade,
Când pot gusta din toate... şi mai pot?

N-am chef să mor nici – pe de altă parte -
Când albul pur se-ntinde peste tot!
De ce-aş aluneca, docil, în moarte,
Cât pot schia pe dealuri... şi mai pot?

Mai merg –arar- la doctori, la spitale,
Să-i strig, scrâşnind, durerii, anatema...
N-am chef să mor, ce mai la deal, la vale!
... Şi nici nu ştiu de ce mi-am pus problema!

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai las o amintire peste flori

Am şi uitat, a curs atâta vreme,
Cum arăta pe chipul tău, blândeţea.
Prin amintiri, de-aş răscoli, m-aş teme,
Şi n-am să-mi iert dac-aş găsi tristeţea.

Ai luat cu tine, mamă, neuitarea,
Ca un înscris făcut sub legământ.
Ramâne tot, când ne-a venit plecarea,
Doar ea putea să-ncapă în mormânt.

Azi vin aici... să mai aduc o floare
Şi un regret, nechibzuinţei mele.
E prea târziu, şi prea târziul doare...
Tu iartă-mă, de-acolo, dintre stele.

Doar bietul timp, durerea ne-o mai stinge,
Prin rătăciri de gânduri şi simţire,
Azi nu mai plâng... dar lacrima tot curge
Să pună peste flori o amintire.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?!

De ce să-i lăsăm pe părinţi să ne moară?!
Cu ce drept să ucidem?! Căci odată cu ei
Vom muri jumătate, vom muri-ntâia oară
Vom simţi paşii lor ca pe-o dulce povară -
Paşi pierduţi în neant, lacrimi grele sub geană.
Vânt de vieţi răvăşite, paşii singuri şi grei.
Ei vor fi doar o umbră, noi o stea căzătoare,
Noi vom fi doar iluzii, tot iluzii şi ei.

Cu ce drept să lăsăm noi părinţii să plângă?!
Ei au plâns viaţa toată şi-n genunchi au luptat,
La copii, tot ce au, înc-o zi să le-ajungă,
Dintr-un prunc să se facă puiul mamei bărbat.
Cu ce drept judecata?! Ce-a greşit un părinte?
Ce-a greşit mama, tata? Vă aduceţi aminte?!
Cu ce drept, pentr-o palmă, doar durere să laşi
Şi să pleci la cafea şi ţigări în oraş?!

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la tristeţe?
Au făcut sacrificii şi de ei au uitat...
Cu ce drept le semnaţi condamnarea la moarte?
Ei de mult dintre voi, ca un vis au plecat.
Că sunt trişti sau sunt singuri, nici chiar lor nu le pasă,
Nu le pasă că n-au ce să pună la masă...
Luminează, căci au drumul vieţii-nainte
Şi durere şi plâns, dar şi griji de părinte.

Nu le pasă de ei, pe ce drumuri apucă,
Nici nu ştiu ce poveri au sau pot să mai ducă,
Doar de voi le mai pasă, cât rămâneţi copii,
Cât aveţi un părinte, până-n ultima zi.
Cât e Soare pe cer şi în ei Dumnezeu,
Vor lupta pentru voi şi vor plânge mereu,
Vor trudi în genunchi, vor muri repetat,
Vor muri zi de zi, că aşa le e dat.

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la uitare?!
Da, ne sunt o povară, paranoici sau răi,
Ei au râs când pe voi a uitat să vă doară
Şi-au vegheat zi şi noapte printre sute de ploi.
Cu speranţe şi rugă s-au lăsat în uitare,
Dar pe voi nici acum de părinţi nu vă doare.
Un blestem repetabil cu părinţi şi copii,
Lacrimi, suflete goale, până-n ultima zi...

P. S.
Deci cu ce drept vă condamnaţi părinţii,
Când chiar şi ei, pe ei s-au condamnat?!
Rugaţi mai bine îngerii şi sfinţii
Să le lumine drumul întinat!
Întindeţi-le mâna cu iubire
Şi daţi putere! Paşii obosiţi,
Să îşi găsească forţă-n paşii voştri.
Doar asta îi va face fericiţi.
Părinţii-s doar o lacrimă de-a voastră
În care ca-n oglindă se privesc,
Ei vor rămâne veşnic pronie cerească...
Şi dincolo de moarte vă iubesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

plouă peste planetă
cum n-am mai văzut
de peste o mie de ani
cu lacrimi de sânge alb
ne plouă frigul din noi
de parcă ceru-şi despică
sternul în multiplu de doi
între nori
luna mătură furioasă
cioburi de lacrimi şi vise pierdute
în ploaia ce cade şi curge
atât de târziu pentru noi

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerii zboară peste tot

ce şi cât ştiu eu despre lumea din care m-am născut
ştiu tot atât cât ştiu despre cea în care trăiesc
ce ştiu stelele despre cerurile gri
ce ştiu îngerii despre zborul lor

în întunericul nopţii o dată am zărit două aripi
albe-albe erau şi mi-au părut după formă perdele
fâlfâind în afară două iluzii la geamul spart în bucăţi
ori erau două aripi care zburau mai uşor fără înger

ce ştiu eu despre locul în care se nasc îngeri
cine să mai fi văzut lumea în care se nasc şi mor stelele
Cel Ce a văzut-o a venit şi neîntrebat a povestit
iar eu mă mulţumesc să cred că în toamnă
îngerii zboară peste tot

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În toamnă îngerii zboară peste tot

ce şi cât ştiu eu despre lumea din care m-am născut
ştiu tot atât cât ştiu despre cea în care trăiesc
mai puţin decât ştiu stelele despre cerurile gri
şi mai puţin decât ştiu îngerii despre zborul lor

în întunericul nopţii o dată am auzit un foşnet
alb-alb era ceva şi mi-a părut după formă
un fluture enorm fâlfâindu-şi aripile iluzie la geamul spart în bucăţi
ori era o singură aripă care plutea mai uşor fără înger

ce ştii tu despre lumea în care se nasc îngeri
ai văzut cumva locul în care se nasc şi mor stelele?
Cel Ce a văzut-o a venit şi neîntrebat a povestit
iar eu mă mulţumesc să cred că în toamnă îngerii zboară peste tot

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa adevărului universal

O lacrimă, dreptul de-a fi,
Tăcere şi vise, uitare,
E tot ce rămâne-ntr-o zi,
Vedem repetat cum se moare.
Apoi ca o frunză în vânt,
Un clopot de doruri străine,
Ne ducem, ne ducem pe rând,
Pe drumuri eterne, virgine...

O lacrimă, dreptul de-a fi,
Hulpav univers ţi rapace,
Le vom avea într-o zi...
Şi lumea din jur iarăşi tace...
Clepsidra sa spart în tăceri,
În taine şi-n cioburi de sticlă,
Din timpul trecutului ieri,
Cenuşă de jar se ridică.

Tăcere şi vise, uitare...
Din tocul în stele-nmuiat,
Curg lacrimi, curg lacrimi amare,
Iar ochiul e-un cer răsturnat.
Mă dor sub a versului pleoapă
Cuvintele, verbul "a fi",
Alunecă-n mine şi sapă,
De dor şi de vis, poezii.

E tot ce rîmâne-ntr-o zi,
E tot ce vom fi într-o clipă
Şi-n jur e mister, sunt copii,
Noi plângem şi-ades ne e frică.
Uităm şi ne naştem tăcut
Din pace, din vis, din uitare.
Bunicul la tâmple cărunt,
Mai trece în vis pe cărare.

Vedem repetat cum se moare,
De teamă vulcani devenim,
Erupem şi coapsa ne doare,
Bătrâni începem să fim.
Troiene de clipe se-nalţă,
Murim şi trăim repetat
Şi trecem haotic prin viaţă,
Copii şi părinţi ne-au uitat.

Apoi ca o frunză în vânt,
Din ramura-trup astăzi frântă,
Focuri de lacrimi erup,
Iar vântul cu plângeri ne cântă.
Se-apropie ani brumării
Şi ramuri dansează în noapte,
O viaţă în ere târzii,
O viaţă de lacrimi şi şoapte.

Un clopot de doruri străine,
Acelaşi ecou repetat,
Tăcerea se-ntoarce la mine
Şi toţi cei din jur m-au uitat.
Nu ştiu nici ce sunt, nici ce este
Durerea din urmă de clipă,
În urmă rămâne-o poveste
Şi munţi de tăceri se ridică.

Ne ducem, ne ducem pe rând,
Morminte şi cruci renegate,
Ne ducem, rămânem cuvânt,
În lume, în viaţă, în moarte.
Acolo-n nimicul etern,
Suntem doar o clipă uitată...
Eroi trecători prin infern,
Petală de rai, niciodată.

Pe drumuri eterne, virgine,
O frunză pe veştedul cer,
Se-ntoarce, se-ntoarce la tine,
Învăluită-n mister.
Se stinge pe dealuri pădurea,
Cărare de jad încolţeşte,
Se-mbracă-n argint astăzi lumea
Şi totul în jur străluceşte.

Pe drumuri eterne, virgine,
Ne ducem, me ducem pe rând,
Un clopot de doruri străine...
Apoi, ca o frunză în vânt,
Vedem repetat cum se moare.
E tot ce rămâne-ntr-o zi,
Tăcere şi vise, uitare,
O lacrimă, dreptul de-a fi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi, lângă mine, am rămas doar eu

Mai pot copile, azi, să te mai chem
Şi tu mai poţi răspunde la chemare.
Cu fiecare zi, mai mult mă tem...
Să-i dau răspuns tăcerii, la-ntrebare.

Mai pot copile, azi, să te privesc,
În ochii mei mai picură lumină,
Dar pozele prin care te găsesc,
Nu ştiu, cum dorul mamei se alină.

Tu nu ai timp şi nici nu înţelegi...
Să fii bătrân şi doar cu amintirea,
În câte zile... câte nopţi întregi,
Doar golul îţi acoperă privirea.

Atâta gol m-apasă şi doboară...
Şi parcă m-a uitat şi Dumnezeu,
Prin tot pustiul care mă-nconjoară,
Azi, lângă mine, am rămas doar eu.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste sufletu-mi cărunt

Sunt aici
şi mai tresar,
când se-nchid, pe umbre, stele,
mă mai leg
de câte pot...
printre gândurile mele.
Tot mai duc
şi tot mai car,
viaţa-n firul ei subţire,
şi ca sprijin,
drept toiag,
folosesc o amintire.

Au trecut
prea multe veri
peste iernile din toamne,
m-a durut
pustiul lor
şi mă rog la tine, Doamne,
vreau copiii
să-i mai văd,
cât îmi este incă bine.
Pune-un gând
în gândul lor
să mai treacă pe la mine.

Timpul mult
prea nemilos,
când îi ia şi când îi lasă,
n-am o vorbă
cui să-i spun,
bolul singur de pe masă
îmi vorbeşte
fără grai,
fără grai se-aude-n toate,
tot încerc,
încerc să uit,
mamă sunt şi nu se poate.

Mai aud
curgând prin ploi
câte-o lacrimă tăcută,
dorul ei
de dorul lor,
când obrazul îmi sărută.
Mai aud
cum nu mai sunt.
poarta, veşnic, încuiată,
peste
sufletu-mi cărunt
s-a uscat tăcerea toată.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind în cer

Colind la Domnul meu, colind în cer,
Cu bunii mei plecaţi cândva, cu leru-i ler.
Şi îngeri ning, din ochii mei, de suferinţi,
Plâng pe pământ, loviţi de ger, copii cuminţi.

Vin Doamne Sfinte, sărbători, dar ce păcat,
Că pruncii noştrii, cina încă, n-au mâncat.
Produsele se tot scumpesc şi traiu-i greu,
De vremuri noi, mă îndoiesc, parcă şi eu.

Privesc biserica cu jind şi m-aş ruga,
În calea Ta să îngenunchi. Poate ceva,
Vei face Tu, din sărăcie să ne scoţi,
Că ne-au prădat şi biciuit atâţia hoţi...

Facturi prea mari ne osândesc şi e păcat,
Copii un brad împodobesc. Şi s-au culcat
Cei care focul au aprins în suflete...
Lumină nu-i în gândul lor, nici cald nu e.

Ne mor bătrâni, ne mor copii, speranţe mor,
Căci a trăi fără nimic nu e uşor.
E ură, crime sunt, dureri... Când leru-i ler
Eu n-am nimic, n-aveam nici ieri, în frigider...

Dar Doamne, dă mai bine Tu o lege sfântă,
În rănile tot mai adânci simt cum se-mplântă,
Cuţitul unei vieţi de iad. Zvâcnesc furtuni!
Mai sunt şi plâng, în lumea mea, şi oameni buni.

Covidul iar ne-a invadat. Şi în spital,
Ne mor bătrâni, ne mor copii... Ce gust amar
Simţim în noi. Cumplit destin, sfârşit de veac,
Sfârşit de lume, sau de vieţi... e tot un drac.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă tem de petale...

primăverile vin
din adâncuri de ierni
din gânduri pe care începi să le cerni
din zăpezi colorate
mult cântate de om
crescute-n miracolul vieţii din pom
preschimbate-n petale
în fir de iubire
în scrieri de dor... într-o altă simţire
şi curg peste noi
peste viu şi culoare
căderea lor lasă priviri temătoare
de curgerea lumii
de fructul rămas
zămislit peste timp să mai fac'-un popas
mă tem de petale
de cântul lor mut
mă tem că nicicând n-am să-nvăţ să le-ascult
de urma lăsată în gând
de unicul lor adevăr
mă tem doar de cele rămase prin păr

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

De ce nu putem oare
uita clipele trecutului?
Care ne aminteşte
că am fost cândva
pe aripi de vânt.
Zburând
peste oceanul dorinţelor noastre.
peste visuri şi albastrele astre.
peste văile frământărilor
şi peste culmile idealurilor
Ce ne inalţau in noapte
Visând că undeva departe
ne aflam deasupra stelelor?
De ce nu putem oare uita
Clipele de iubire,
de durere,
de alint,
de tristeţi
şi suferinţi?
De ce oare nu putem uita
fiorul ce ne-nvaluia
când adolescenţi fiind
ne temeam şi ne ruşinam,
să gândim
şi să simţim
că iubim?
De ce oare
domnea teama peste noi
să lasam libertatea cuvintelor
să zboare,
şi a versurilor pline de candoare
ce făcea inima să se inalţe
ca un porumbel
in inaltul cerului?
Oare ce înseama acest tumult
al trăirilor sufletesti?
Care copii fiind aşteptam
cu iubire
şi tandreţe
să apară zorile dimineţii.
Să ne vedem,
să ne-ntalnim
şi pe ascuns
să ne privim?
Cât amintirile trecutului
domneşte peste noi
vom fi supusi visării
si trădării
amintindu-ne
de dragostea neâmpărtăşită
din vremea
când eram copii.

poezie de Ligia-Gabriela Janik (7 iunie 2013)
Adăugat de Ligia-Gabriela Janik
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mie dor de-acasă...

Mi-e dor de iarba crudă, din poteci,
Pe care mi-am păşit copilăria,
De iernile sălbatice... şi reci,
De crângu'-n care cântă ciocărlia.

Mi-e dor de tine mamă... şi de voi,
Mi-e dor de teiul frunzărind în geamuri,
De lacrima căzută... dintre ploi,
Mi-e dor de vânt, de umbre şi de ramuri.

Mie dor de teama sărăciei crunte
De care am fugit aşa departe,
Azi, piatra ei, s-a transformat in munte,
Stă mamă, între noi... şi ne desparte.

Aici, departe, mamă, sângerez...
Mi-e sufletul... arzândă vâlvătaie
N-am timp, în noapte, nici să mai visez,
În zi, n-am timp să mai ascult o ploaie.

Aici, singurătatea-i peste tot,
Mă strâng nespus cătuşele tăcerii,
Am obosit... şi mamă, nu mai pot
O stavilă şi-un frâu să-i pun durerii.

Mi-e dor de-acasă, mamă... tare dor,
De pâinea care sta cu noi, la masă,
Muşcata înflorită, din pridvor...
Mi-e tare dor, mi-e dor... mi-e dor de-acasă.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezintoxicarea de sfinte este lucrul cel mai greu, deoarece, refuzând toate vacuităţile existenţei lor, nu ne putem sustrage farmecului lor divin. Şi dac-am reuşi să trecem şi peste acesta, mai rămâne şi atunci un farmec echivoc, de care nu ne putem dispensa fără să deviem de la pendulaţiile vieţii noastre. Este în candoarea sfintelor o solemnitate care te îmbie să-ţi răcoreşti inima în potire, iar zâmbetul lor este învăluit în parfumuri ce ne amintesc de culori întrezărite în alte vieţi.

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndemn

Suntem bogaţii marii sărăcii,
Plângem cu sânge printre lacrimi
Viaţa dură-a propriilor copii
Ce-au viitorul încercat de patimi.

Împovăraţi suntem până în oase,
Citim poeme în durerea ţării
Când inima copiilor se coase
Cu întinate sferele-ncercării.

Flutură în noi mânia întărită
De mâna mamei care stă întinsă,
Spre geana ţării mult dorită,
De-a fi în tină pururi ne-nvinsă.

Curg lacrimi peste sărăcia noastră
Şi vor mai curge-n ochii de copii,
Veniţi români, în marea mea albastră,
Să ne spălăm de-amare blasfemii!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Murim

ne mor şi cuvintele,
pe vremurile aceste,
noi şi ele eram în poveste,
murim cu toţii, cei prinşi în culpă
şi cei fără de culpă,
murim şi noi şi mor şi alţii
chiar dacă viaţa lor este mai lungă
şi mor mai târziu decât împăraţii.
le troieneşte şi vremea şi uitarea
pe mine negre presimţiri,
închipuiri, chemarea lor
le prind cu mintea,
ochiul, amăgirea, calea
în moarte este tot fără de capătul infinirii,
ea pe toate le încheie
dar nu le depăşeşte,
zi cu zi, şi vremea, şi uitarea
trec tot mai departe, iubito,
şi vremea le vremuieşte
pe toate şi pe noi,
s-au învălmăşit lucrurile
în limba noastră, iubito,
şi în gândul nostru devin şi se petrec
e cenuşa lor şi resemnarea.
şi-alaiurile lor mortuare
le-auzim cum mai trec.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimă de stea...

Dacă-n cer se va mai naşte un Iisus, oare l-am vrea,
Vom şti oare să-l iubim ca pe-o lacrimă de stea,
Şi vom înţelege oare că doar suntem pe pământ
Ale sale lacrimi tandre de pe cruce şi mormânt.

Vor mai fi în cartea vieţii prinse într-un legământ
Şi iubire şi tristeţe, lacrimi, zâmbete în gând,
Sau va trece ca o boare, peste zare duhul sfânt
Fără să îi lumineze felinare pe pământ.

Va mai trebui o moarte să îndure pentru toţi
Să-nţelegem că iubirea nu e tragere la sorti,
Vom mai şti să mai aprindem felinare pe la porţi
Să mai punem lumânări pentru vii şi pentru morţi.

Vom şti să avem iubire cât în viaţă va mai fi
Şi iubind a lui menire va fi noaptea numai zi
Sau îl vom lăsa pe cruce să plătească pentru noi
Să-i putem face lumina sclavă-a noastrelor nevoi.

Mi-aş dori să nu mai fie iar nevoie de un fiu
Ce în lacrimi să aline sufletul de dor pustiu,
Să mai ştim că din iubire ne-ambrăcat cu har divin
Ne-a dat suflet şi lumină să-nvăţăm să ne iubim.

poezie de Daniel Leonard Moraru din Din suflet
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitare

Din candelabre de cristal se-aude-o şoaptă,
E tânguitul unui vis aprins şi dus la groapă.
E liniştea ce vine după cea mai grea uitare,
Sau e blestemul unei iubiri ce încă doare.

Acum castele în ruină adună spirite din moarte,
Ce râd încă de noi şi de durerea ce încă ne desparte.
Treceam mai ieri pe-acolo făcând o sfântă cruce,
Necunoscând că azi blestemul singură l-oi duce.

M-ai învins durere şi mi-ai impus cu vicleşug uitarea,
Şi mi-ai luat tot ce-am avut tumultul şi visarea,
Acum mă lupt să fac cărări pe ele să pot merge,
Şi nu găsesc pe nimeni tristeţea să-mi deslege.

Aşteaptă-mă viaţă, ajută-mă în suflet să-ţi pătrund
Să uit durerea toată să-mi construiesc alt gând.
Să caut meritata şi mereu chemata-mi soartă,
Şi să încep cu toate-acestea viaţa înc-odată.

De noi se leagă-adesea câte o soartă rea,
Noi vrem tot înainte ea tot-napoi ne vrea,
Cădem, ne ridicăm, mai plângem mai murim,
Dar totdeauna facem exact ceea ce ştim.

Ce ştim mai bine este poate adesea să iertăm,
Ne dor durerile vieţii, ne dor dar le uităm,
Mai rău e dacă blesemul e pentru şapte vieţi,
Noi îi iertăm pe toţi, dar cât mai poţi să ierţi?

Uitarea şi iertarea sunt două alte noţiuni,
Nu poţi ierta, nu poţi uita şi totusi să te-aduni.
Ce ierţi acum ajungi să blestemi poate mâine,
Iară uitarea te poate chinui sau nu mai vine.

Şi sigur că întreb şi eu, cum e... mai bine?
Să ierţi sau să blestemi, cine-mi răspunde, cine?...

poezie de Florentina Crăciun Fabyola (februarie 2009)
Adăugat de Florentina Crăciun Fabyola
Comentează! | Votează! | Copiază!