Atâtea priviri

Nu mai plouă

ni s-au uscat şi ochii
de atâtea priviri
de atâta aşteptare
din zăduf
până-n apus

apa
a uitat să mai vină
pe aripi de vânt
şi totul
rămâne pe loc
nici nopţile
nu mai răsar
nici zilele
nu mai apun
căci soarele
s-a topit
şi s-a scurs pe pământ
lăsând fântânile
doar în nămol
nu mai creşte nimic
nici umbra pe zid
în piatra aceasta
numită
timp fără ochi
în care totu-i permis
dar în special
traiu-n culise

nu mai plouă
ci doar cu cărbuni
pe care i-aduni
cu amândouă
privirile

ochii
ni s-au întors în izvoare
oare
mai este mult
până departe

ne pierdem cu firea
căci moartă-i iubirea
şi doar prin instincte
ne mai menţinem

omul

fiinţa aceasta ciudată
ce alunecă
printre izvoare
limpezi sau...
09-05-03

X X X

Ni s-au şters imaginile
din oglinda aceasta
numită
timp
ochii
ne fierb în orbite
neştiuţi
căci totu-i
fărâme
cu paşi de nisip
ne căţărăm pe nimic

poezie de Ioan Daniel Bălan din Pe umerii vremii (9 mai 2003)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea

Şi pui încredere din nou
Sperând ca va fi minunat,
Nimic nu vrei să meargă rău...
Un vis frumos, un gând curat
Te-ndeamna să iubeşti cu foc,
Dar unde nu e şi noroc,
Şi totu-i bătaie de joc,
Nu-i şansă nici pentru iubit...
Şi stai cu ochii în perete,
Te-au invitat atâtea fete
Să ieşi cu ele în oraş,
Dar tu ai vrut-o doar pe ea,
Şi-ai invitat-o seara-n parc,
Şi ea timid a zis că vrea,
A doua zi s-a răzgândit
Căci un motiv tot a găsit...
Rămâi cu ochii în perete,
Ai refuzat atâtea fete,
Aşa se adânceşte rana
Căci ai dorit-o pe...
Ea.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ardealul - ploaie de stele

Cântecul frunzei
în zbor peste ape-i
Ardealul
şuvoiul acesta de stele
ploaie
pe drumuri de munte
cu floarea de colţ
cu stânci
şi cu paşi
acelaşi
să nu mai rămâi
Ardealul
e cântecul apei
ce cade-n cascadă
e mersul pe ape
pe Someş şi Mureş
când ploaia se varsă
din ochi în priviri
pe frunze
pe mână
să nu te
mai miri
izvor
şi-mpletire
de şoapte şi voci
cunună de ploi
de paşi şi de stele
cuvinte şi stânci
prăpăstii adânci
pasul şi zborul
pe uliţe-n vis
mersul pe zid
pe apă
prin ploaie
şi cântecul pietrei
sălbatice-n munţi
strajă pe vârfuri
pe stânci
ciuperci de lumină
de umbră
de flori
e ţara aceasta
numită Ardeal
poveştile
prind rădăcini
ca umbra pe ape
ca norii ce-ţi fură privirea
poteci de cuvinte
în urmă lăsând

zborul de fluturi
o taină rămâne
pe muchii de foc
pe muchii de dor
să nu-ţi afli loc
ci călător
pe poarta iubirii
să intri
s-alergi
Ardealul să-l strângi
să-l porţi în priviri
ziua
aici e un vis
cu atâtea oraşe
cu sate şi văi
cu muguri şi ochi
cu stele şi oi
cu miei şi cuvinte
ce-ţi plouă pe mâini
ciuperci de lumină
te absorb şi te pun
să umbli pe drum
cascade de vis
şi pomi
şi păduri
aici se-mpletesc
cu soare şi dor
Ardealul
e cântecul apei
e mersul pe frunze
şi zborul spre stele
când însuşi o stea
ţi se deschide
ţie în mers
în zborul pe frunte
cântecul ciocârliei
şi zborul rândunicii
în sine
ziua când cade
uitându-şi minutele
ce-i mai rămân
chemare sub ape
până-n izvor
Ardealul
e casa
pe munţi de priviri
niciodată nu mi s-a dat
pe degete
Ardealu să-l port
nici Clujul
să-l mut peste ape
pe Tâmpa
Braşovu să-l sui ca
glasul ciupercii
ce creşte-n pădure
pe umeri de ploaie
ce umblă pe ape
până-n izvoare
ne absoarbe
în zid de lumină
şi stele
până
în
Bogata de Jos

poezie de Ioan Daniel Bălan din Mersul pe zid (29 martie 2013)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin ochii mei

Prin ochii mei
viitorul devine trecut.
Ce dovadă că eu sunt prezentul mai trebuie?
Lumina care îmi inundă ochii,
se pierde în adâncul sufletului meu:
nimic mai cald, nimic mai rece,
nici ploaia de vară ce repede trece
nu capătă altă formă,
alta decât cea pe care eu vreau sa i-o dau!

Închid ochii,
nimic mai există!
Printre scântei, în sinapse, se naşte un gând:
că totul meu este, crescând asimptotic,
limitat de al meu crezământ -
doar ceea ce se poate cuprinde
la umbra acestui suflet sărac.
Ostenită, se aşază ideea
că totul imită ceea ce eu am visat,
nimic mai concret, nimic mai abstract!

Chiar şi lumina
simt cu mă roagă să o trăiesc:
să-mi fie milă, să am de grijă
din ce în ce mai rar să clipesc,
căci pleoapele mele îi sunt călăul
şi o strivesc!
Mai curată, mai vie, mai caldă,
sărmana, cum să existe altfel în noapte,
altfel decât eu o pot imagina?

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl nostru

nu e rău fără bine şi nimic fără tot
şi nici zile senine fără - of, nu mai pot
nu e alb fără negru nici zăpezi fără ploi
şi nici haos integru şi nici voi fără noi

nu există iubire fără chinuri şi dor
nici nu poţi nemurire semăna pe ogor
tot ce trece se trece din deşert în abis
ca căldura în rece şi ca somnul din vis

nu se poate opri nici o clipă pe loc
şi nici omul feri între ape şi foc
tot ce vine de sus se aşterne pe jos
şi la câte s-au spus şi la câte s-au scos

stai de strajă mereu între spaţiu şi timp
când la soarele tău când la propriul nimb
şi mai stai aşteptând resemnări de destin
între propriul gând şi azurul senin

că vor trece în zbor miriade de ani
prin galactici ce mor şi ne lasă orfani
Universul din tine în rafale de jet
cu viteză luminii se va stinge încet

va rămâne doar vid şi nimic în nimic
nici solid nici lichid şi nici mare nici mic
vei rămâne doar tu şi cu tine doar eu
între da şi-ntre nu - Tatăl tău, Tatăl meu...

poezie de Iurie Osoianu (14 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doliu

Mai mult, tu nu vei mai vedea
Nimic, nici cer, nici flori.
S-au prăfuit din zarea ta,
Ca nişte nori.
Nici zare nu vei mai avea,
Nici ochi cu care s-o măsori
În geamuri prin perdea.
De-acum străină mâna ta
Îţi va şedea deoparte,
Ca un condei, pe undeva,
Alăturea de-o carte.
Şi ochii tăi, de gura ta,
Vor trece mai departe,
Decât un nufăr de o stea.

Orbit-a viaţa şi, cu ea,
Şi cântecul şi luna,
Şi unda-n care strălucea
S-a stins pe totdeauna.

Tu pentru veci nu vei mai fi,
Şi-ai fost, cumva, vreodată?
Pustiul mă învălui,
Când sub un plop mi se trezi
Tot dorul de-altădată!
Durerea mi se pierde-n fum,
Tot căutând un vreasc de rost
Într-aste drumuri fără drum,
În care toate doar au fost,
Şi nu mai sunt acum.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La vederea animalului

S-au bucurat cu toţii la vederea
animalului
au aprins focuri şi au dănţuit
şi s-au beţivit toată noaptea

şi nimeni nu s-a uitat mai îndeaproape
la uriaşul animal
nimeni nu s-a uitat la ochii săi sticloşi
şi la dinţii săi atât de albi
şi la fruntea sa uşor lovită într-o margine
au răcnit acolo toată noaptea şi s-au
destrăbălat şi nu s-au uitat deloc
la cele două braţe subţiri şi la coatele
însângerate şi la genunchii însângeraţi

ei doar s-au bulucit sub steaua nemuritoare
au adus daruri şi le-au presărat pe stânci
au răvăşi cerul cu privirile lor
şi la cele două aripi imense
nici o dată nu s-au uitat

poezie de Matei Vişniec din Oraşul cu un singur locuitor (2004)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acasă, toamna

Nici nu mai sufăr, nici că-s vindecat,
Pe deal stejarii magici s-au uscat

Un pâlc de-aluni, cochet, cu aluniţe,
Ca spaliere suple-s pentru veveriţe

Peste livezi un nour trist burează,
Roşind pe ramuri fructele oftează

Pe prispă,-n furcă mama caier toarce
Dar firul vieţii nu se mai întoarce

Melancolia-n straturi mi s-a cangrenat
Mă mir că ţipetu-n laringe s-a blocat

Sătenii mă privesc ca pe un venetic,
Singurătate topită în nimic... Nimic

De la-nceput nu mai pricepe exilatul,
Doar mama-şi simte ca pe ghiont băiatul

Nici nu mai sufăr, nici că-s vindecat,
Pe deal stejarii magici s-au uscat...

parodie de Constantin Ardeleanu, după Mircea Micu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu...

Nu te-am pierdut în nici o clipă petrecută fără tine!
Doar mi-ai lipsit puţin dintr-o privire în viaţa asta trecătoare!
Şi nici nu mi-ai lipsit prea mult, doar atât cât Tu ai vrut!
Nici nu te-am aşteptat prea mult, erai acolo printre gânduri!

Când îmi lipseai, te pictam într-o icoană printre îngeri!
Şi-n glasul meu te auzeam doar pe tine printre timpuri!
În ochii mei doar Tu îmi străluceai luceferi în orizonturi!
Şi-n nopţile fără de stele, doar Tu erai în cerul meu o Stea!

Nici timpul nu-mi era stinger, doar Tu îmi eşti perechea mea în Cer!
Nici stelele nu pier, nici Tu nu pieri, ci doar revii
în zori!
Şi-o altă zi ne-mbată cu roua de pe flori,
ne-aduce ziua fără nori!
Nici Tu nici Eu nu mai cerşim iubirea când apare Luna!

Nici noaptea nu ne mai desparte, nici stelele nu ne mai sunt străine!
Totul e-atât de aproape, nu ne mai pierdem printre şoapte!
Nici moartea nu alungă ce viaţa a născut din praf de stele!
Nici aurul nu ne rezistă Nouă, nimic nu poate pune sfârşit în noapte!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cascade de rouă

Cascade de rouă
Din ochii Iubitei plouă
Sufletul ei cât oftează
Ochii ei cât lăcrimează!
Distanţele o întristează
Inima i-o îndurerează...
Dar ea plânge fără rost
Chiar dacă lângă ea eu nu-s
Iubirea mea în sufletul ei
s-a pus
Sufletul meu in ochi mi s-a mutat
Şi suferinţa ei cât a regretat!
Iubita mea cu ochi de mare
În ochii mei s-a aprins un Soare
Soarele in ochii tăi se oglindeşte
Numai la tine se gândeşte
În braţe cât te mai doreşte!
Te doreşte, te iubeşte
Si tare te mai roagă ca ochii tai să nu mai plouă
Cu-atatea casacade de rouă!

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exces de ploi

Ăştia-mi plouă peste tot,

Şi prin vise şi prin gând,

Nici să tremur nu mai pot,

Nici să stau, docil, la rând,

Nu mai am nici încălţări,

Rezistente la puhoaie,

Căci, în cele patru zări,

Totul apă e... de ploaie,

Ăştia nu se mai opresc,

Din eterna ţârâială,

Zi şi noapte tot stropesc,

Fără urmă de sfială,

Totu-i moale prinprejur,

Unde calci sunt doar băltoace,

Se iţesc şi prind contur,

Forme vagi de poloboace,

Şi-n exces de inervare,

O să-ntorc pe dată foaia,

Şi răcnesc în gura mare,

Măi, mai terminaţi cu ploaia!

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secetă de aripi

I-am tăiat aripile timpului meu,
Să mor mai încet,
Şi tot ce regret
E că mor greu.
.
Îi vor mai creşte alte aripi, oare?
Decât să mori, mai grav
Este să fii bolnav
De aşteptare.
.
Şi dintre toate aşteptările, mai zic,
Mai greu atârnând
Ca moartea, e când
Nu aştepţi nimic.
.
De-atâta aşteptare, nici ochii nu mai plâng
În iadul ăsta-n care n-am aripi să mai frâng.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă

Se-aude-un foşnet de copaci afară...
Plouă-n fereastră, plouă-n ochii mei.
Apăsătoare vise în nopţile de vară
Le-adorm în miez de noapte prin condei.

Îmi cer iertare de la tine cer cu stele,
Că n-am ştiut să-ţi cant nemărginirea,
Că am tăcut, laşând să-ţi plouă-n ele...
Că am simţit mereu, aşa cum îmi e firea.

Mă socoteam un suflet bun... dar eu nimic nu sunt,
Când mă innalţ mai tare, cobor şi mai adânc!
Cu cât inima simte, cu-atât doare mai tare,
Aş vrea să ţi-o dau tie s-o faci nesimţitoare!

Se-aude-un foşnet de copaci afara...
Mai plouă la fereastră... mai plouă -n norii mei
Nici vise nu mai am... s-au sinucis aseară
Când te-am privit în suflet, în umezi ochii tăi!

poezie de Emilia Mariam
Adăugat de Emilia Mariam
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă

Plouă, plouă şi iar plouă.
Norii din Cer cu îndârjire plouă.
Puterea Naturii ne-o demonstrează nouă
Să nu-o uităm măcar când plouă!

Pământul cu apă s-a îmbibat
Apele în râuri s-au umflat
In puhoaie s-au transformat
Ogoarele s-au inundat.

Păsările, in loc să cânte
Spre adăposturi au zburat
Vitele nu pot sta la păşunat
Fructele s-au decimat
Legumele s-au perimat.

In case apă a intrat
In noroi s-a transformat
Oamenilor mult de lucru le-a mai dat!
Privind spre nori ei s-au întrebat
Cerul de ce s-o fi mâniat
De nu se mai opreşte din plouat?

De Natură am uitat
S-o respectăm am neglijat
Am cules ce-am semănat!
Cerul cum să ne fi iertat?

Dar, iată, ploaia vine, norii pleacă
Spre alte zări acum se îndreaptă
Dar, învăţătura lor ne-o lasă:
Oricât Omul ar încerca
Natura nu o poate subjuga!

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imposibila vară...

Cerul şi ploaia s-au scurs pe pământ
Şi soarele nu mai sărută marea.
Tu eşti departe, eu tot departe sunt....
Peste anotimpuri s-a aşternut uitarea.

Când toamna plânge dorul tău,
Pe mine ninge iarna grea.
E drumul troenit şi tot mai greu
Şi niciun anotimp nu ne mai vrea.

Ţi-am căutat prin toamnă, primăvara
Dar am găsit doar vânt şi ploi....
Nici noaptea nu-mi mai spune bună seara,
Iar dimineaţa-ntreabă ades de noi.

E-atâta linişte peste-anotimpuri,
Nici iarnă nu-i, nici vară nu-i....
Suntem aici, dar suntem tot mai singuri,
Suntem ai tuturor şi-ai nimănui.

poezie de Maria Poienar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Farfuria aceasta de aer a zilei

Indiscutabil
cu o imaginaţie primăvăratică
îmi spăl ochii
în surâsul frunzelor jucăuşe
când
vântul bate printre crengile de nuc
de la geam
şi-mi
reâmprospătez memoria
cu
verdele lor viu
până în umbra dintre mine
şi palma vântului ce le
leagănă uşor în
floarea zilei

un pireu de cuvinte ni se
serveşte în
farfuria aceasta de aer a zilei
împletită cu secunde

ni s-au
topit în palmă cuvintele
ca o privirea întoarsă spre zi
când norii
ne flutură din mâini într-un salut
până în lacrima cerului
umezindu-ne
şi ochii
şi paşii

poezie de Ioan Daniel Bălan (8 mai 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regrete

Nu mai sunt plopii pe drumu-nspre casă,
Doar unul rămas e, stingher, fără soţ.
Nici vis nu mai mi-e liceana frumoasă
Şi nu-s judecăţi, să condamn timpul hoţ.

Nici loc nu mai este la marginea mării,
S-adormi infinit, nu mai e niciun dor
Să stingă plăpând lăcrimările sării
Din pleoape, brăzdând doar rămasul fior.

Catarge s-au dus, nicio velă-i umflând
Priviri obosite, de un timp anticar.
Nici file nu întorc, nu sunt cărţi străbătând
Imagine iţite de minţi, pline har.

Şi codrii-s prăvale în uitare de drag,
Lăsând luminişuri în raze, arzând.
Nici vechiul cioban nu mai are toiag,
Că fagul, stejar, nu-i mai sunt... se furând.

Albastra de floare, doar iris rămasă,
Se şterge înspre mat, cristalinul dispare
Şi teiul în aur, nu mai e iz de casă...
Asfalt, ciopârţit pas, e pe-aleea ce doare.

Luceafăr e singur şi acuma pe boltă
Şi derm încreţeşte în lucirea sa rece.
Nici scris nu mai e, nu-s scrisori de revoltă...
Doar unii-s, de-ai mei şi un timp care trece!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreme bună

Să plouă, căci degeaba-i soare afară,
Dacă în suflet este frig şi vântul bate...
Dacă liniştea se târăşte-n coate
Şi în privire începe să se facă seară.

Să plouă, căci doar ploaia poa' să spele
Amarul ce se scurge de sub gene,
Când pare prea târziu, dar e devreme...
Şi-ai vrea să îţi iei zborul printre stele.

Să plouă, căci ce-i mai frumos de-atât?
Atunci când simţi că te sufocă dorul,
Să aibă cine să-ţi gonească stolul,
De gânduri negre ce te strâng de gât.

Să plouă, căci se spune că e sfântă,
Poate va prinde rod în suflet nemurirea
Şi va putea să ne-mblânzească firea
Ce face voinţa să se simtă înfrântă.

Să plouă, căci de mult n-a mai plouat,
Asemeni binelui ce izvorăşte-n noi,
Păstrându-l pentru lumea de apoi,
Ne-nţelegând că ne vom pierde în păcat...

Să plouă, căci e parte din liniştea mea
Şi mi-aş dori să te aline şi pe tine,
Să nu apară curcubeul doar în mine,
Să ştiu că nici la tine nu e vreme rea.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (26 mai 2019)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suferinţa

E de neimaginat...
cum programarea-i falsă,
nu merge tot rotund, cum pasă;
de jucător abil şi bine antrenat.

Traseul este scurt...
şi-i totuşi, mult, mult, chin...
din nu ştiu ce putere ce-a creat destin;
căci nu-i alunecare, totu-i întrerupt.

Nu este recompensă...
oricât te-ai dărui să-ţi fie lin,
norocul nu-ţi surâde, de eşti fin;
obstacole sunt, lumea e adversă.

Mai mult, e nedreptate...
nu e răspunsul la măsura ce o dai,
chiar de-ai dona din totul ce nu ai;
nu poţi să te ajungi, la mult, la cantitate.

Balanţă nu-i...
nu ştiu de este vreun criteriu;
când alţii pot să vândă apa... deuteriu;
iar tu, nici pâine n-ai, pe masă ca să pui.

Nu-i totul roată...
căci unii au cumpărat bilet de înalt
pe banii tăi; nu se zdrobesc- chiar de fac salt-
iar ţie abisul... doar atât ţi se arată.

Nu ştiu morala...
căci chiar de binele mereu promulg
şi cred inexorabil că-s produs de demiurg;
n-am nici-o linişte, nici fericire... viaţa-i goală.

Rămâne resemnarea...
adică nu mai cer nimic să am,
mai bine nu veneam şi doar plecam;
sunt predispus să am nimic... doar vis şi încercarea.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nihil nove

Nimic nou. Nici vechituri nu-mi scrii,
De ce să te mai oboseşti zadarnic,
În orele nopţii de toamnă târzii,
Adormi în pace. Să nu-mi scrii.

Totu-i vechi. Doar din supreme reverii
Adună-ţi amintiri cu gândul harnic,
Căci ştiu precis, n-o să revii
Rugându-te; nici să nu-mi scrii.

Nimic adevărat. Pustiu ca în prerii
Un gând mă-nconjură amarnic
De te-aş chema ştiu: n-o să vii.
De aceea e mai bine să nu-mi scrii.

Nu studia nimic. Catrene parodii
Nici versul epigramelor zburdalnic
Totul ce reiese din atâtea poezii
Rezultă că te rog, nici să nu-mi scrii.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un alt Nume

Printr-un singur Nume
se primeşte
credinţa
şi viaţa

doar
un singur Nume există
pe aripa zilei
aici

nu-i
nici Pitagora
nici Nebucadenţar
sau Alexandru cel mare
Cezar
Traian
Newton
Kepler
Einstein
Napoleon
Goethe

nu-i
nici Moise
nici Ioan
nici măcar Pavel
ci
Numele
e
Isus Hristos
singura Cale
şi singura Uşă
prin care
se poate intra
la Tatăl

căci nicăieri nu s-a dat un alt Nume
prin care trebuie să fim mântuiţi
ci

rămâne doar singurul Nume
al Fiului Celui Prea Înalt
Isus Hristos

El
E Creatorul tuturor lucrurilor din Univers
e Lumina
e Viaţa
e Păstorul cel Bun
Mielul şi Jertfa
de răscumpărare a omenirii
27-03-2018 cluj

SINGURA CALE SPRE VIAŢĂ

În
vaza aceasta cu flori
numită
inimă
inima mea
îţi pun
Numele Tău o Doamne
şi
ţi-l ţes cu privirea
ochilor mei
precum pe
o floare de ardelean în toamna însorită şi rece

doar Tu
îţi menţii paşii pe
degetele zilei şi mă înveşmânţi
în mersul pe ape
şi-n zborul spre nori
cu Numele Tău Doamne

în cinste
vreau să-ţi ofer cinstea
cinstindu-ţi Numele
care e mai scump
decât orişice comoară din cer şi de pe pământ
căci numai Tu
eşti Viaţa
şi
singura Cale spre Ea
spre Viaţă
eşti Tu
Isus Hristos Domnul
şi
Fiul Celui Prea Înalt

poezie de Ioan Daniel Bălan (27 martie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!