O întrebare

Ca să uit măcar o clipă de atâta supărare
Mă aplec peste-o hârtie şi lansez câte-o-ntrebare.
Câte lacrimi au să curgă ? Câte mame vor mai plânge?
Să oprească suferinţa şi “zvâcnirile de sânge ".
Voi cei mari ce-aveţi puterea, şi vă bălăciţi în toate,
Nu credeţi că este timpul să lansaţi un: nu se poate?
Dacă vouă vă surâde, soarele când asfinţeşte
Şi vă înfoiaţi în pene când chenzina iar vă creşte,
Dacă voi ”Divanul Mare” n-aveţi limite-nimica.
Când e vorba de-ale voastre, nu-i ruşine, nu-i nici frica,
Nu credeţi că cei ca mine v-au ales în fruntea ţării
Să fiţi drepţi, curaţi ca roua, nu tulburi ca apa mării?
Nu credeţi că-n lumea asta toate au limita lor
Şi că cel ce poartă greul este prea-nţelegător ?
Mai lăsaţi-vă trufia şi orgoliul de partid,
Răsfoitul de ziare când legile se decid.
Stoaceţi-vă seva-n creier, faceţi legile mai drepte
Pentru cei lipsiţi de "multe", săturaţi să tot aştepte.
Ca să ştiţi cum o duc dânşii, coborâţi puţin la “vale”,
Să vedeţi şiroi de lacrimi, s-auziţi doine de jale,
Să vedeţi bătrâni şi tineri ce se zbat numai în drame,
Pe când voi ţineţi de scaun şi-adunaţi la kilograme.
Oameni buimăciţi la minte, de-atâtea promisiuni,
Săturaţi de vorbe goale, de lozinci şi de minciuni.
Doamne. . . fă-i să înţeleagă că zâzania din ei,
Le aduce doar porecla de: smintiţi şi de mişei,
Fă-i să ştie că trufia este o boală ce nu iartă
Şi că-i duce pân-la urmă la discordie şi ceartă.
Poate astfel vor pricepe şi-şi vor modela “cuvântul”,
Altfel, nu-i iartă mulţimea, nu-i mai rabdă nici pământul.

Aveţi grijă să nu vă scoate-ţi ochii,
domnilor din fruntea ţării.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei din... "Cizmă"

Ne urăsc, că românaşii
se descurcă, aşa cum pot,
dar o să-şi găsească naşii
pân-la urmă, aşa socot.

Unii latră să nu tacă,
îi priveşti, apoi înjuri,
te privesc, rânjesc şi pleacă,
dând din cap, parcă-s mahmuri.

Alţii îşi urăsc şi neamul,
uită de unde-s plecaţi,
scriu prostii, să-şi umple tomul,
cum au fost ei blasfemaţi.

Doamne fă-i să înţeleagă,
Că zânzania din ei,
Îi despart în multe cete
De zănateci şi de mişei.

Peste tot sunt buni şi rele,
nimeni nu-i zeu pe pământ,
când visez cu nişte Iele
mă consider cel mai sfânt.

Oare? Sfinţi mai sunt?
Poate în Ceruri,
Dar... Nu se ştie, nici acolo.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri, lacrimi de dor (15 mai 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încearcă a nu plânge...

Încearcă a nu plânge, când zorii dimineţii
Nu vor putea să-mbrace în purpură poeţii,
Şi tu, nu plânge dacă ei nu mai pot să scrie,
De dragoste de viaţă o altă poezie.

E un sfârşit în toate, cum este pe pământul,
Unde o nemurire e numai în Cuvântul,
În care toţi poeţii au fost şi-or să mai fie,
Trăind doar cu Femeia, mereu, în Poezie,

Că lor le e Femeia un vis crescut în floare
Şi ea le este muză, în veci nemuritoare,
Aşadar, tu, nu plânge, Femeie, când se duce,
Poetul să îşi pună în vers aripi de Cruce,

El ştie că-i rămâne, în urmă, numai cântul
Iubirii lui, ce poate a înflori pământul,
Nu plânge, când el ştie că nu-i va fi sfârşitul
Acolo unde Crucea-i aşteaptă răsăritul...

poezie de Pavel Lică din Galaxia marilor iubiri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brooke: Credeam că vă cunosc. Dar presupun că e mai uşor să vedem ce vrem decât să căutăm adevărul. Credeţi că mă cunoaşteţi, dar nu-i aşa. Şi asta înseamnă că nu ştiţi de ce sunt în stare. Mă vedeţi ca pe o persoană care e populară şi care are toate răspunsurile. Dar nu-i adevărat. S-ar putea să nu ştiu mereu ce fac, dar voi încerca să îmbunătăţesc lucrurile. Şi când voi face vreo greşeală, pentru că toţi greşim, promit să vă cer ajutorul. Nu pot face asta singură, dar dacă-mi daţi o şansă, putem face lucruri măreţe împreună. Promit că, dacă aveţi încredere în mine, voi găsi curajul să vă îndeplinesc visele.

replică din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni buni, încetaţi să vă mai întristaţi. Oare nu ştiţi voi că tristeţea vine din evenimente trecute ce se petrec în mintea voastră exact ca şi când s-ar petrece acum? Oare nu ştiţi că puteţi să vă alegeţi gândurile? Oare nu ştiţi că puterea de a decide ce e bine şi ce e rău stă tot în mâinile voastre? Nu-i vedeţi pe cei mai potrivnici decât voi, cu mai puţine decât voi care zâmbesc şi se bucură de ceea ce au? Nu v-aţi dat seama până acum că ceea ce acumulaţi nu vă face mai fericiţi? N-aţi observat că şi un zâmbet pus pe buzele încrâncenate ale unui om vă face să vă simţiţi mai bine? Chiar trebuie să fiţi egoişti înainte de a oferi? Dacă nu daţi acum din leul vostru 10 bani, când veţi avea 10 milioane, credeţi că veţi oferi unul?! Fiţi recunoscători pentru ceea ce vă oferă viaţa, căci este exact ceea ce aveţi nevoie, chiar dacă nu e întotdeauna ceea ce vreţi!

citat din Valentin Bărbulescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative...

Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor...
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş...
Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua odă a lui Lactaniu pentru iubita sa

O!
Zei!
Înduraţi-vă şi daţi-mi iarăşi
Puterea de-a scoate un sunet din flaut.
De câteva zile iubesc iar şi-s domic
Să-mi fac cunoscut tuturora secretul.

Vreau toţi să ia parte la marea mea taină,
Nici unul străin de ospăţ să rămâie.
Vecin sau duşman, călător sau prieten
Să freamăte toţi când s-apropie ora.

Priviti-o şi voi!
Nu-i aşa că-i frumoasă?
Că trupul ei zvelt e uşor ca o coardă,
Că-n buze zdrobiţi, nu-i aşa,
Curg întruna
Ciorchini nevăzuţi plini cu must şi cu sânge.

Doi miei nou născuţi i se joacă pe umeri
Şi doi porumbei de pe piept stau să-i zboare.
Cu ciocul întins ciugulesc din cămaşă
Privirile mele - grăunţe senzuale.

Ca
Procris, cea veşnic ucisă de soare.
De câte ori ochii spre cer şi-i înalţă
Ţi-e teamă să nu
se prefacă în rouă,
Aâît de suavă şi gingaşă este.

Ah!
Cum vă deplâng că voi nu-i puteţi strânge
Ca mine, cu palmele leneşe, sânii.
Că umerii ei nu-i puteţi, ca şi mine,
Desface uşor de sub acul mantilei.

Ah!
Cum vă deplâng că voi n-aveţi prilejul
Să ştiţi gustul buzelor ei parfumate,
Să beţi ca şi mine sărutul ei aprig
Şi-n joc să-i cunoaşteţi dulceaţa făpturii.

Sau mai ales noaptea, când ceaţa se lasă
Şi pântecul ei nu vedeţi cum se-ndoaie.
O!
Zei,
Daţi-mi numai atâta putere
Această-ndoire s-o cânt, nu mai multă.

De-aţi şti cât de netedă-i ea n-aţi mai râde,
De-aţi şti cum alunecă palma când trece
Pe şoldul ei alb n-aţi mai sta la-ndoială
Să-ntindeţi pe lira mea struna dorită.

Dar voi staţi!
Şi singur alerg prin dumbravă
Şi nimeni n-ascultă sărmanul meu cântec.
Nici ea măcar, ea pentru care de-o vreme
Nici masă nu am, nici culcuş, nici odihnă.

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru ei... (Let's Do it, Ro!)

Peste tot şi peste toate, zburăm cu o tonă de acte.
Ne acoperim cu ele, când e frig, şi când se cere.
Ca să dovedim oricui, că trăim în ţara nimănui.
Nu-i uşor, dar nici nu-i greu, când ai foarte mult tupeu.
Mai nou, adunăm gunoaie... Ca să avem ce scrie pe foaie.
De aceea eu vă zic, faceţi câte o facultate... şic.
Hai să o facem şi pe asta, poate, te iartă nevasta...
Că, îţi place mult televizorul, şi ai dezbinat poporul.
Dacă vrei să fi prieten cu prostul,
Ai grijă unde-i arunci osul! Care-i rostul?
Nu-l arunca în apă, că e prost, şi se îneacă!
Aruncă-l într-o ciorbă bună că se satură o lună.
Sunt suflete hidoase ce au caractere jegoase.
Pentru asta eu vă spun, folosiţi mai mult săpun!
Aceste versuri, vrei nu vrei, sunt pentru ei...
Politică românească de doi lei... Nişte derbedei!

poezie satirică de Ovidiu Kerekes (15 septembrie 2018)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul, un preţios capital

Nici « Ursa cea Mare », nici « Luna » din cer,
Nu pot bara timpul ce veşnic se « duce »,
În pas cadenţat şi, nu e mister
Când vine, zâmbeşte, dar nu ştim ce-aduce.

El vine din ieri şi trece prin azi
Şi-aleargă maratonul spre mâine,
El nu-i “comprimabil” şi mori de necaz
Când vezi că refuză castronul, « cu sare şi pâine ».

Dar este hazliu şi chiar prietenos
Cu cine-i integru şi harnic din fire
Dar nu iartă lenea şi mersul “pe dos”,
El duce-n milenii, de-a pururi o ştire.

E « ireversibil » dar are un sens,
Pe drumul ce duce-n decenii,
Îl poţi măsura de şi e imens,
Apoi compara cu « mulţimea » de genii.

Acesta e timpul, preţios capital,
Al minţi umane, însemnând raţiune,
El, îşi respectă poteca, într-un sens ideal,
Oricât a-i dori să-i provoci, o delaţiune.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Dragoste, patimă şi blestem (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când paşii nu te-ascultă

Cu paşii care-i fac
în fiecare seară
încerc să te ajung,
căci dorul mă doboară,
dar... mă opresc şi plâng.

Plânge răbdarea-n mine
că nu te pot atinge,
dispari în ceaţa neagră
când lampa mi se stinge,
gândul din nou aleargă.

Si zbor iarăşi spre stele
cu aripile frânte,
dar nu eşti printre ele,
nu-i cine să mă-ncânte,
nici măcar nişte Iele.

Mă las bătut ca cerga
în piua de pe vale,
din lacrima ce-mi curge
fac un părău de jale
căci dorul tău mă frânge.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Dragoste, patimă şi blestem (10 august 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare fără plic...

(ca un pamflet, dar nu e )

Mă adresez, azi, vouă, pretinşi bărbaţi de stat,
Voi, dornici să munciţi... ca musca la arat,
Îngurgitând iluzii... c-aţi tras în brazdă plugul
Stând cocoţaţi în cârcă la cel ce duce jugul.

Voi, burduhane pline şi gard pentru Armani,
Specialişti în biruri şi aşi... la furat banii.
Clienţi de tribunale... ş-apoi de puşcării,
V-aţi îtrebat vreodată ce e cu voi pe-aci??

Mă adresez şi vouă, pretinse mame, încă...
Văd plânsetele ţării lovind în voi ca-n stâncă
Iar voi plimbaţi poşete de mii de euroi,
Atât cât ia sărmanul pe-un an... sau poate doi.

Voi, plini de doctorate... facute la minut,
Rostiţi atâtea vorbe că-'ncap într-un strănut.
Aveţi măcar decenţa să vă priviţi în faţă
Să puneţi întrebarea... ce v-aţi dorit în viaţă?!

Dac'-aţi urcat acolo cu gândul doar la pradă,
Eu zic să mai priviţi din când în când şi-n stradă.
Ferească Dumnezeu... să se răstoarne carul,
Nu cred să fiţi în stare, să suportaţi amarul

Vărsat de-atâta vreme, cu-atâta nepăsare.
Nu încercaţi c'-un deget să măsuraţi o mare.
Eu omul de pe stradă, aşa cum spuneţi voi,
N-am unde să mai cad... sunt prins între nevoi.

Mă doare şi răbdarea, cât credeţi c-am s-o port?
Nu mă duceţi în stare să nu vă mai suport.
S-a dus un sfert de secol de când conduceţi ţara
Eu m-am ales cu vorba, că "Iarna nu-i ca vara".

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ocroteşte-mi, Doamne, neamul - satiră sau…. rugă

Uite-aşa ne ducem traiul
să ne câştigăm mălaiul.
Ruşinos, n-avem ce face,
mai cerşim cu bună pace,
ş-adunând nişte dolari,
creştem copilaşii mari.

Rău ne-a mers vestea în lume,
de şmenari dar fără nume,
de hoţi şi de cerşetori,
criminali, vi-o-la-tori,
buni doar… numai la-nchisori.

Cu mâinile amprentate,
cunoscuţi chiar şi în State
că trăim doar din furate.

Toţi o apă şi o… Baltă,
cum te vede, cum te saltă,
mai ales italienii
ce-s mai hoţi ca… Toţi oltenii.

Doamne fă-i să ştie odată,
că ţara mea nu-i o şatră.
Fă-i Doamne să ştie toţi,
că românii nu sunt hoţi.

Sunt un pic mai necăjiţi,
de necazuri, bântuiţi,
unii chiar mai jigăriţi,
dar la muncă? Mai cinstiţi.

Ocroteşte-mi Doamne, neamul,
că şi el e robul tău,
e hulit cu prea mult patos,
n-are loc nici chiar pe Atos,
sunt român, îmi pare rău.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Dragoste, patimă şi blestem (5 august 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa pruncilor orfani

Priviţi, oh, oameni, lumea asta mare!
Vedeţi şi stăpânire şi teroare,
Vedeţi huzur, ori lacrimă de prunci,
Pe chipuri obosite cute-adânci...
Vedeţi copii înfometaţi şi goi
Scârbiţi de suferinţă şi nevoi.
Câte orori în lumea asta, Doame!
Mor prunci de frig! Oh, pruncii mor de foame!

Priviţi, oh, oameni, lumea asta mare!
Rana ascunsă-n suflete nu doare?!
Nu doare plânsul, noaptea, sărăcia?!
De ce trăiţi atunci în România?!
În parcuri, pe poteci, atât de singuri,
Copiii străzii trec prin anotimpuri,
Cerşind un colţ de pâine, ori o haină.
Voi nu-i vedeţi?! Ori nu-i băgaţi în seamă?

Vedeţi şi stăpânire şi teroare...
Închideţi uşa celui care n-are.
Se-afundă-n valuri de dureri, dar voi,
Voi cei ce-aveţi, nu-i scoateţi din nevoi.
În ochiul vostru ei rămân de stâncă
Şi între voi prăpastia-i adâncă.
Oh, n-aveţi milă! Crucea şi-o vor duce
Să fie sprijin pentr-o altă cruce.

Vedeţi huzur, ori lacrimă de prunci?
Străin de Dumnezeu, nu-ţi mai aduci
Aminte de poruncile zidite
În stânca unui trup de oseminte?!
Fii drept şi bun, aproapele-ţi ajută,
Din duhul tău, tu duhul i-l înfruptă,
Celui bolnav, dă-i linişte în gând
Şi vindecă-i durerea mai curând!

Pe chipuri obosite cutea-adânci
Dac-ai să vezi, aminte să-ţi aduci
Că s-au zidit pe ei ca tu să fii
Mai fericit cu fiecare zi.
Dar tu, străin, alergi... Şi-ntunecare
Îţi este de un timp întreaga zare.
Te cheamă, iată, diavolii-n luciri
Şi viaţa ta-i un şir de amăgiri.

Vedeţi copii înfometaţi şi goi...
Ca ei aţi fi putut să fiţi şi voi.
Cerşesc desculţi, li-i foame, ori li-i sete,
Încă mai speră, încă pot s-aştepte.
Bolnavi, febrili, părinţii li-s... pe moarte.
Destine frânte, lacrimi, nedreptate...
Ei nu s-au lepădat de Dumnezeu,
Căci numai El îi sprijină la greu.

Scârbiţi de suferinţă şi nevoi,
Puteaţi cândva, oricând, să fiţi şi voi.
O zi măcar să încercaţi a fi
Săraci, bolnavi... Poate aşa veţi şti
Să daţi lumină celor etern întunecaţi,
Să vreţi să daţi acelor flămânzi, ca între fraţi,
Mâncare, ori o haină, ori un pahar cu apă...
Nu fiţi infirmi la suflet, cu inimă săracă!

Câte orori în lumea asta, Doamne!
De ce se plânge şi de ce se moare?!
Şi dincolo de plângeri, în regres
E astăzi, Doamne, al planetei mers.
Dă timpul înapoi! Rana-mi alină!
Învie-i iar pe cei care muriră!
Dă-le şi soare, dă-le şi iubire!
Renască crini de-acum în nemurire!

Mor prunci de frig! Oh, pruncii mor de foame!
Tu mângâie-i şi îi ajută, Doamne!
Prin braţul nostru dă blândeţe, azi,
Durerea lor de-acum, te rog s-o arzi!
Şi dă-le lor şi zâmbet şi lumină
Şi suferinţa, Doamne, le-o alină!
Căci, oh, altar din trupul meu aş face,
Dar dă-le Doamne azi în suflet pace!

Mor prunci de frig! Oh, pruncii mor de foame!
Câte orori în lumea asta, Doame!
Scârbiţi de suferinţă şi nevoi,
Vedeţi copii înfometaţi şi goi.
Pe chipuri obosite cute-adânci...
Vedeţi huzur, ori lacrimă de prunci.
Vedeţi şi stăpânire şi teroare...
Priviţi, oh, oameni, lumea asta mare!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi Eu şi Tu, noi amândoi

Mergând pe Drumul Robilor
prin galaxii şi printre stele,
debusolaţi şi obosiţi,
apare chinul.
Şi Eu şi Tu, noi amândoi,
ne-am înţeles
să ne unim destinul.

Şi Tu şi Eu
iubindu-ne,
ne-am hotărât şi ne-am luat.
Tu soţ, iar Eu soţia ta,
demult, dar încă n-am uitat.

Şi Eu şi Tu
ne amintim
de greul drum de la-nceput,
dar vorba Ta a fost un dar
iar zâmbetul şi un sărut,
n-au fost în zadar.

Şi Eu şi Tu când ne iubeam
ca doi nebuni, zâmbind ziceam:
Tu doi urmaşi, unul şi una,
sau, câţi or fi!
Eu? Patru! Vreau să am.

Şi Tu şi Eu
ne amintim, prin câte grote
am trecut, cum am sărit
şi ne-am zbătut,
de toate să avem.
Anii s-au scurs,
se duc mereu,
şi Eu şi Tu am mai albit.
Copii sunt la casa lor
dar nu ne-au părăsit.

Şi Eu şi Tu
ne bucurăm
c-avem nepoţi. Eu îi iubesc.
Să ducă „trena” cum or şti,
au rădăcini şi n-or pieri,
eu asta mi-o doresc.

Tu... din păcate ai „plecat”
pe Calea Laptelui. În „sus”.
Şi… nu-i cunoşti.
De când te-ai dus…
Eu singur rătăcesc haihui,
mă simt stingher al nimănui,
de-atâtea lacrimi ce-am vărsat,
izvorul dulce mi-a secat…
Plângând.
Dar nu-i nimic,
aşteaptă un pic, că vin.
Cât de curând.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea nu-i doar floare

Iubirea nu-i doar floare de muşcată
Pe care-o pui la geam ca să se vadă,
Să ştie lumea cât de mândru eşti
Că ai ajuns şi tu ca să iubeşti.
Iubirea nu-i coroană, nici blazon,
Şi nici măcar un lucru de bonton,
Iubirea nu-i trofeul că iubeşti
Şi nici un film pe care-l tot priveşti,
Şi nu-i nici marfă generos dosită,
Ce duce omul sigur în ispită.
Dar, uneori, iubirea-i un secret,
Pe care-nveţi să îl trăieşti discret
Când este pasiune şi ocară,
Ce-ţi face viaţa aspră şi amară,
O iei aşa cum e şi cum ţi-apare,
Ca floarea care creşte prin ponoare.
Iubirea nu-i un antidot la ură,
Nici adorarea celui ce te fură,
De-ar fi aşa, am tot fura cu toţii
Şi-am pune-n poarta vieţii noastre hoţii.
Iubirea nu-i nici floare altruistă,
Pe care o ţii la altul în batistă,
Ca fericirea lui să fie soare,
Iar viaţa ta coşmarul care doare.
Iubirea nu-i nimic şi-i tot ce este,
Un mod de-a fi, o magică poveste,
Este-un copac ce creşte din pământ
Chiar dacă frunza lui se risipeşte-n vânt...
Dar asta o-înţelegi foarte târziu
Când viaţa ta a devenit pustiu,
Pustiu de gând, de şanse şi de lume,
Pe care-l iei ca drog de-nţelepciune.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ale toamnei...

Nicio Toamnă nu e Toamnă,
Dacă nu-i darnică doamnă.

Nici frunza nu-i ruginie,
Dacă Toamna nu-i în vie.

Nici vântul nu-I arătos,
De nu mătură stufos.

Nici cerul n-are suspin,
Fără al păsărilor chin.

Nici omul nu-i bucuros,
Fără roade cu folos.

Nici dragostea nu-i romanţă,
Când se cântă la distanţă
Şi-i lipsită de roşeaţă.

poezie de Valeria Mahok (6 noiembrie 2019)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Misterul rotirii

Vă puneţi întrebări ca mine;
De ce cu toţii ne-nvârtim?
De ce nu ştim cât o să fim?
Cât va dura ce-i rău sau bine?

Vă detaşaţi de trai banal;
Vă daţi din timp să fiţi un geniu?
Credeţi în trai peste mileniu?
Vă desfătaţi de-un cer astral?

Vă credeţi parte din rotire;
Priviţi planete, galaxii?
Aveţi la vise garanţii?
Cunoaşteţi ce aveţi menire?

Sunteţi ca mine o-ntâmplare;
Ce-aţi face, nu de voi depinde?!?
Ştiţi tot ce-ascuns vi se pretinde?
La Dumnezeu cereţi favoare?

Vedeţi că totu-i un coşmar;
Alţii, vă dau plăcere, chin!?!
Sunteţi convinşi că-i un destin?
V-aţi rezervat loc în vreun... "car"?

De ce nu-i static Universul;
Care-i motivul învârtirii?
... Sunt şi eu parte a... rotirii?
Roată sunt toţi... sau sunt alesul?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iartă-mă

Iartă-mă când nu am răbdare
Şi-aş vrea mai repede să intervi;
Tu-mi ştii dorinţa şi dorul meu mare,
O, Doamne, Tu toate le ştii.

Iartă-mă când nu am credinţă
Şi nici puterea de-a nădăjdui;
Aştept ca să vină a Ta biruinţă,
Ajută-mi spre Tine-a privi.

Iartă-mă când n-am bucurie
Şi mă autocompătimesc
În loc s-aduc laude vrednice Ţie;
Mă iartă că mă poticnesc.

Iartă-mă când nu am voinţă
Să-nalţ către Tine în duh rugăciuni;
Te rog ca în mica şi slaba-mi fiinţă
Tot harul Tău scump să-l aduni.

Iartă-mă când lacrimi şuvoaie
Îmi curg, şi ce faci nu înţeleg;
Trimite-mi în suflet a Duhului ploaie,
În toate cu Tine s-aleg.

Iartă-mă când nu am curajul
Să merg înainte chiar dacă e nor;
Mă iartă când nu văd salvarea, prilejul
Prin care faci greul uşor.

Iartă-mă când grija mă apasă
Şi-n loc să am pace, mă îngrijorez;
A Ta liniştire în suflet îmi lasă
Şi-ajută-mi să nu mai oftez.

Iartă-mă, Doamne, pentru starea
Care nu este după voia Ta;
În dragostea-Ţi dă-mi vindecarea
Cu Tine să pot semăna.

Amin.

rugăciune de Paula Diţă (14 mai 2013)
Adăugat de Anton
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i aşa?

Când priveşti cum floricica dintre iernuri îşi revine
Şi aleargă păsărica ţopa~ţop peste câmpii,
Nu-i aşa că te încearcă fel de fel de bucurii
Şi că-ţi vine a pupa toate babele din mine?
Când se-aude cucuveaua ce te cheamă dintre vii
Unde strugurii-i visezi în butoaiele prea pline;
Nu-i aşa că te apucă, nu-i aşa, c-aşa îţi vine
Să m-alergi măcar o dată, ca apoi să nu-ţi revii?
Nu-i aşa că-i beznă totul, nu-i aşa că ai în minte
Gând gândeşti (deşi nu prea), ochii mei scăpărători,
Ce, c-o singură privire aruncată spre veşminte
Fac să zburde toate cele, înapoi şi înainte
Ca-ntr-un joc pe dezbrăcate care ţine până-n zori.
Nu- aşa că nu prea poţi să mă vrei numai cu... minte?

poezie de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ne fi, Doamne, străin...

Doamne, înaintea ta,
Nu suntem demni de a sta,
Când păcatul ni-i prea greu,
Şi-n suflet avem un şteu.

Asta simt, asta şi spun,
Când cu vorbe de nebun,
Te împroaşcă cu noroi
Câte unul dintre noi.

Dar Tu ştii, Doamne, Tu ştii,
Că suntem ai Tăi copii
Deşi viaţa uneori,
Ne împinge la orori.

Şi alunecăm atunci,
Spre întunecimi adânci,
Iar la tine revenim,
Când doar de durere ştim

Şi mă rog la Tine iar,
Pentru cei ce n-au habar,
Din ce cupă cu venin,
Beau puţin câte puţin

Uitând că astăzi trăim,
Dar mâine? Unde-o să fim,
Dacă Tu ne vei certa,
Şi ne vei îndepărta.

Greşim, Doamne, da, greşim
Dar uite cum ispăşim,
Când doar boală-i peste tot
Şi nu-i niciun antidot...

Pune-Ti mâna iar pe noi,
C-avem lacrimi în şuvoi,
Şi-i paharul mult prea plin,
Nu ne fi, Doamne, străin!

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna

De-i noapte fără ea, nu-i vis
şi mintea, sufletul, sunt negre;
cum zile fără soare, nopţi nu sunt integre...
E-o bucăţică de culoare de pe cerul negru, alb deschis.

De mic copil o atingeam cu mâna,
avea nenumărate semne, ce le-nţelegeam...
Le-am dat uitării, nu mai sunt, căci pe atunci, din timp îmi luam...
Acum doar o remarc, accidental... Că e-o prezentă şi că-i "una".

Mă-nebuneşte gândul când nu se arată
în tot ce se compune, în globul ei de sferă...
Este femeia plină de mister ce se ascunde de pudoare şi ce speră
să fie veşnic tânără, să aibă o parte de necunoscut, să fie ne-ntinată.

Ne-ncântă de când lumea, are forme multe,
este sălaşul miilor de inspiraţii, este Muza,
se oglindeşte-n ape, este şi oglinda, e suavul din oceanul negru, e meduza...
O vezi frumoasă, dar e şi venin, te poate otrăvi sau să te-ncânte.

Fiţi mai fideli la tot ce vă-nconjoară şi aveţi într-"una",
pierdeţi-vă din timpul- ce oricum n-aveţi-
nu fiţi tangenţiali la ce există! Este evidentul câştigat şi nu este ce credeţi...
Lăsaţi-vă conduşi de vis, pe căile luminii de cristal, plecaţi la braţ cu LUNA!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!