Poezia

poem de îmbrăţişare a aurei fierbinte
a lumii de noi doar intuite
-izvor veşnic în ape arteziene şi cristaline-
în care se scaldă zimbrii de foc,
zimbrii albi, himerici ai lui Dumnezeu
hrăniţi cu mieji de stele şi cu foc
şi codrii de lună, alergaţi de zeu,
ce scapără din copite aurore marine
înghiţite de zmeoaice pe coline,
poem pentru zboruri de păsări uriaşe
cu pliscul sonor pe nume inventate,
ale căror triluri chemau veşnicia
şi viaţa fără de moarte
poemul delirului şi plânsului apoteotic
al slăvii şi al deznădejdii fără hotare
al nefericiţilor în iubire pentru care lumea
absolută e o carte cu peisaje suave, amăgitoare
cu întrebări şi răspunsuri ale fiinţei,
ca o chemare veşnică de negăsire.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu fără tine...

O carte fără file,
Călimară fără toc,
O gură fără vorbe,
O torţă fără foc;

O noapte fără stele,
Dimineaţă fără soare,
O luntre fără vâsle,
Tablou fără culoare;

Moară fără apă,
Corabie fără vânt,
Arcuş fără vioară,
Mierlă fără cânt;

Un tren fără şine,
Copac fără ramuri
Un câmp fără coline
Şi mare fără valuri.

Un cuib fără păsări
Drumeţ fără cale
Un vultur fără zări
Un crin fără petale.

poezie de Sergiu Mănuş (iulie 2002)
Adăugat de Sergiu Mănuş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis destrămat

Inorogii albi himerici
Poposesc noaptea pe rană
Au cornuri bătute-n smaralde din stele
Şi visu-mi hoinar destramă.

Stelele se sting bolnave
Agonizând, haotice strigoaice,
Zorii zilei îmi sărută ochii
Alunecând în sân cu graţie
Ei bat în poarta de safire
A rubiniei mele inimi
Lovind cu copite de bazalt
În rugul chindiei.

Doar sângele meu doarme văduv
În străfunduri de izvoare aurite
Lovit de vipera luminii
Şi de cântecul morţii infinite.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zimbrii

Zimbrii pădurilor prăfuite
De aducerile aminte
Îngenunche timpului-ieri.
Vuieşte pământul sub copitele lor,
Gânduri se-ascund, plâng şi dor...
Închid ochii... Înnouratele pleoape
Plutesc peste ale clipelor ape.
Nuferi îndepărtaţi inundă zarea pustie...
Muguri de păpădie.
Tăcere apoi... aceeaşi cenuşă.
Plouă peste frunţile pudrate cu rouă.
Inorogi scormonesc
În schiţa pământului-mâine
Un alt colţ de prezent....
Amazoana luminii aruncă
Ca un văl de mireasă,
O mătasă albastră...
Se-ncinge cu brâul curcubeului-tată.
Ce zi minunată!
Este o zi sau este numai un vis?!
Zimbrii pădurilor prăfuite
De aducerile aminte
Au adormit...
Stânci şi râpe adânci
Şi un singur uliu cu chip de om,
Suferind de nesomn.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Care iubire...

Am găsit un loc
unde toate lucrurile se potrivesc
şi au sens;
noi eram doar o altă
piesă a unui poem tragic
scris pentru o lume
care iubeşte poveştile
uitate ale unei iubiri de demult,
care iubire
nu poate fi uitată.

poezie de J.M. Storm, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Comoara aceasta în vase de lut

milioane de flori
se duc în fiecare an
pe lumea cealaltă a florilor
şi nimeni nu-şi face timp
să le plângă
poate nici măcar gândul
nu le încolţeşte în adâncul-înalt
timpul a fost arvunit
pentru dureri şi plăceri
pentru mici nefericiri de fel şi chip
celelalte sunt ale lumii, ale altora
iar "alţii-altele" sunt doar cuvinte
fără căldură fără durere
fără miros fără frică şi moarte –
simplu.

poezie de Alexandru Mărchidan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialoguri ale înţelepciunii

iubito, drumul spre înţelepciune
este drumul spre libertatea din noi înşine
drumul spre centrul fiinţei noastre
tu ştii că cea mai preţioasă călătorie
este aceea către sufletul nostru,
către noi înşine, către nu se ştie unde
călătorie ce o facem în singurătate şi apoi în moarte
iubito, o singură îndoială, o singură greşeală
în dragoste, surpă totul în nebunie şi extaz.
eu în viaţă am dorit fără măsură, fără răgaz
am îndrăznit fără măsură, am iubit fără măsură.
în primul anotimp am descoperit lumea,
în cel de-al doilea-vezi bine- m-am îndrăgostit de tine
în al treilea anotimp am reflectat la lucrurile toate
în al patrulea am plecat într-o călătorie fără bagaje
spre care dintre visele mele adunate, iubito?
m-am îndreptat spre ceea ce nu am trăit la timp,
şi nu vom mai trăi niciodată nicicând
noi suntem ca un cântec etern
cântat cu fiinţa toată,
un cântec ce nu se poate cânta niciodată
de la sfârşit spre început, un cântec iubit
pe care trebuie să-l cânţi totdeauna la infinit
iubito, se poate muri din iubire
în deşert se duc doar îndrăgostiţii
şi nebunii frumoşi la fire
răstigniţi între viaţă şi moarte, doar nisipul
singurătăţii absolute le este mângâiere
în marea lor singurătate
noi am trăit viaţa pe apucate, iubito
am iubit până la demenţă nopţile şi rătăcirile
prin mahalalele întunecate ale fiinţei,
eu am iubit suflul cosmic în tine
suflul spiritului tău, jocurile firii nebunatice
abandonarea în întunericul nefiinţei,
în adâncurile telurice,
ori matricea tuturor virtualităţilor tale
am avut revelaţia unirii desăvărşite în sărut
nu vreau să aflu că pentru tine am murit demult
cum te-aş putea eu pierde pe tine,
când tu eşti soarele meu frumos şi nebun
când razele tale mă încălzesc pe acest drum
cum să uit eu soarele şi dincolo de moarte?

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

Eşti orologiul timpului fecund,
Să torci din firul lui veşmânt de preţ,
Cuvintele te ard, iubeşti profund
Şi slovelor tu nu le-aduci dispreţ.

Mângâi poemul ca pe o femeie
Şi litere înşiri cu-atâta drag
Ca fluturi de lumină şi de vise,
În nopţi de trudă le aduni şirag.

Cuvântul pentru tine-i Dumnezeu,
Poemul este fiul şi-l vrei viu,
Îi dai iubire, suflet şi speranţă
Şi viaţa ta i-o dai acestui fiu.

Înlănţuit de vise şi iubire
Tu înger trist, gladiator sau zeu,
Alături de poemul tău în flăcări
Aştepţi să te-ntâlneşti cu Dumnezeu.

poezie de Mariana Dobrin din Îngerul albastru
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fals tratat despre arta poetică

Să scrii cu cuvinte despre cuvinte
poemul care nu va fi terminat niciodată
ce invenţie imbecilă, abstractă şi inutilă;

Scrii cu cuvinte limpezi
despre apele învolburate
despre risipirea sinelui
prin văile pârjolite de arşiţe absurde
sau invers, cuvinte jegoase
despre floarea purtată la rever
la un timp şi într-un spaţiu
care refuză schimbarea.

Cuvinte-apă despre piatră şi foc
cuvinte salamandre
târâte prin subsoluri umane
cuvinte incolore despre cameleonul
şi oştile lui forţând intrarea în agora,
cuvinte simţite despre nesimţire şi ignoranţă, cuvinte blajine despre răzbunare şi ură
cuvinte trăznite într-o zi secetoasă
când lacrima animalului caută urma, făgaşele, rostirea-ntr-un grai necunoscut
cuvinte - cenotafe - despre morţii fără nume,
cuvinte moarte despre viii viiturilor nefaste,
cuvinte spintecate amintind cuţitul
ajuns la rădăcina osului,
cuvinte răzbunătoare pentru privirea ta
de bovină înţepenită în albul pergamentului
(cum ţi se pare asta, scribăreţ nenorocit?)
scrii cu cuvinte care s-au scris
înaintea rostirii tale de papagal,
cuvinte scorpion pentru păduchii zilei
cuvinte cu miros de înger
pentru cei cu brâuri de dinamită
şi cagule pe suflet,
cuvinte ciuntite pentru zămislirea întregului
pentru defăimarea integrului,
cuvinte care sângerează
- coşmar în somnul pescăruşului -
cuvinte sclave pentru democraţia împodobită cu flori de plastic
bocet neîncetat şi fără lacrimi
e toata tărăşenia aceasta –
cuvinte canibale – peştele cel mare îl mănâncă pe cel mic precum mafiotul cel mare îl împuşcă
în frunte pe mafiotul cel mic
în aplauzele frenetice ale mascaţilor -
cuvinte totemice despre invazia Megabiţilor
în sunetele fanfarei galactice,
cuvinte tăcute pentru seminţiile nomade
ale norilor, precum oamenii
vin şi pleacă, întotdeauna singuri.
Cuvinte de pământ spălate de ape,
cuvinte de ape secate de foc,
cuvinte de foc stinse de ape
în sensul giratoriu al zădărniciei.

Despre EL, însă, nu se poate scrie
decât cu cuvinte dumnezeieşti.
Poate de aceea îi rostesc numele
doar în singurătatea albă
a străfundurilor.

poezie de Ion Pascal Vlad din Risipiri în retină (2006)
Adăugat de Cody
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec

Copilă fiind, alergam spre incendiul soarelui
Cu tine, de acelaşi foc să ne simţim cuprinşi
În pacea serii câmpurile toate păreau
Carbonizate de flăcările soarelui hain,
Pădurea era un sanctuar cu mii de cuiburi
Unde îngerii sub formă de lumânări
Urzeau lumini lăuntrice şi adevărate
Şi strigau păsări pe nume-alintate.
De-atunci, înnebunisem de frumuseţe, poate,
Când pe cărare-l zărisem pe Dumnezeu,
Atunci eram transparenţe, visam fără agonii
Amestecând în zboruri potop de armonii,
În spatele casei cu zarzării aurii,
Scăpând în lumea copilăriei fără hotare.
Ne aşezam în genunchii zglobii
Lângă apele cu unde-argintii
Respirând cer şi calici de lotus şi soare.
Înnebuniţi de tremurul a toate câte sunt,
Buzele erau neîndemânatice în sărut,
Vorbeam cu sfieli şi cu ochii-n pământ.
Firele de iarbă o luaseră razna
Iar nouă ne crescuseră aripile până la gât,
Îngânam păsările de pe braţe
Gustând murii cuvintelor
Ce plonjeau pe pământ.
De-acum, gândurile noastre toate
Erau culoarea din zarea de lumini
În miezul cuvintelor erau picurate,
Îmbrăţişând o tijă lungă de trandafir.
Trecând pe negândite şi în tihnă
De-atâtea cercuri diafane de lumini,
De-atâţia nori ce stau să cadă,
Am înţeles ce lesne poţi iubi
Când îngeri cântă la viori viorii,
Când pielea lui catifelată dansează
Ţinând în braţe lira coapselor ei,
Când ea ameţeşte de mirosuri vii
Merii şi piersicii din grădini,
Când el e cufundat în văzul ei zburător
Şi se răsfaţă ca un fluture sonor.
Amândoi căzuseră într-o zare cu sunete
Iar pe limbi aveau mieji de vocale
El era tot numai braţe spiralate,
Ea era toată numai aripi diafane
Pregâtindu-se de îmbrăţişare
Îşi respirau dragostea prin priviri,
Peste tot îi invadau note muzicale,
Îngerii îi logodeau iar ei plângeau
După puritatea de la-nceput.
Strigătul lor a tulburat planetele,
Trupul ei deschidea uşa unui alt trup
El şi ea căzuseră într-un poem.
Deşertându-şi gândurile toate
Trăiau dintr-o fericire într-alta.
Lăsară şi urmaşi şi vorbele lor
Când se îmbolnăviră de atâtea viziuni.
Într-o zi, îmbătrâniră,
Şi, de-atunci, nu li se mai întâmplară iubiri,
Erau bolnavi şi făceau rugăciuni,
Clopotele bisericii îi găseau
La slujba de purificare.
Deodată, plecă el şi nu se mai întoarse,
Altă dată, nu mai respiră ea.
Şi toată grădina şi-a revărsat miresmele
Pesemne pentru ei.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am strâns doza de bere în pumn şi zgomotul a distrus toată scena. Dar trebuia să fac ceva pentru a scăpa din sfera de influenţă a Iwonei, altfel m-aş fi probuşit la picioarele ei şi i-aş fi declarat, fără ocolişuri, fără versuri siropoase, iubire veşnică. Tocmai eu, cel pentru care veşnicia e doar o aiureală a unor scriitori infatuaţi care n-au ieşit niciodată din birou.

Cristian Lisandru în Haifa şi surâsul Iwonei (27 august 2018)
Adăugat de crislis
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem ţintuit

doar pentru că nu acceptăm
mistica intervenţie a lingurii
în zgomotul nostru,
începem să ne descompunem
în particule intime şi inevitabile,
un fel de derbedei de microni
cu buzunarele sparte
din care cade memoria involuntar.

ştim care e psihoza mesei din bucătărie
fără viaţă personală,
de aceea, terapeutic,
uneori împrumutăm neuroni cu camătă
pentru isteriile anticipate
ale lătratului de meduză.

şi tot mai des facem dragoste
dezordonat de mişto,
cu relativitatea
pe post de cearşaf sau de neîmblânzire.

spune TU...
cum apologia ei de răvăşire
să nu fim vicii ale mai mult ca perfectului,
când ţinem în mâini
bisturie pentru disecţii reciproce
de puls...

în definitiv,
în cutiile ermetice ale frigiderelor,
ceilalţi rămân doar vieţi de trotuar aglomerat,
noi -
ardem spre aur
în athanor.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căderea în iubire...

Lucrurile pe care ochiul omului nu le-a văzut
Urechea omului nu le-a auzit
Şi la inima omului nu au urcat nicicând
Le-am pregătit pentru tine, iubito, iubind,
Eu am căzut în groapa cu iubire
Nu cădea niciodată în iubire, îmi spuneai tu,
Ridică-te în iubire, mi-ai strigat cu ochii furişaţi ai dragostei
Când roata dinţată se oprise pe inima mea,
Daţi ploaia lumii mai încet, ai spintecat tu orizontul
Întinzându-mi un umăr să fim martori veşniciei
Auziţi, doar un poet poate aprinde lumina între ploi...
Spui tu, cu un poem pe braţe legănând...

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închiderea ce se deschide

căror picioare li s-ar potrivi
ghetele lui Van Gogh?
poate tălpilor lui Durer
ambele, respiră un aer mistic
apoteotic, indicând un drum
-drumul către nemurire-
ambele se deschid către nemurire
îi voi aduna în perechi
precum multcredinciosul Noe
şi îi voi încălţa pe rând
pe toţi încercaţii pământului
frământat cu lacrimile azurului
şi rubinul cărnii lunare, pe toţi
cei care au călcat prin lumină
şi prin miejii stelelor de tină
preumblându-se prin vremi
şi pe deasupra vremilor...
doar lumina suferinţei
te ridică către raza nădejdii
şi slavei viitoare
e lumina văzută doar de cei
care zăresc străzile aurii
ale cetăţii veşnice.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Criticile neghioabe ale muritorilor însoţesc de mii de ani chiar şi acţiunile misterioase sau manifestările uluitoare ale lui Dumnezeu Tatăl care sunt evidente pentru cei înţelepţi. Aici pe pământ, nimeni - fără excepţie - nu poate să placă la toată lumea în acelaşi timp. Nici măcar Dumnezeu nu întruneşte unanimitatea absolută în această lume. Dincolo de toate criticile, adevărul obişnuieşte să biruie întotdeauna, indiferent dacă noi vrem sau nu aceasta. Timpul, care până la urmă supune aproape totul în manifestare, face să crească în mod inevitabil valoarea operelor spirituale, frumoase, bune şi adevărate pentru că ele sunt într-un anume fel tangente cu eternitatea.

Gregorian Bivolaru în Gânduri inspirate
Adăugat de SerjSatyananda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem (Spiritului îi place să se-îmbrace)

Spiritului
îi place să se-îmbrace-astfel:
zece degete la mâini,
zece degete la picioare,

umeri şi toate celelalte;
noaptea
în tufe negre,
dimineaţa

în tufele-albastre
ale lumii.
El poate pluti, desigur,
dar mai degrabă

sondează materia brută.
Aerian şi fără formă
are nevoie
de metafora unui corp,

de lăută şi de dorinţă,
de fluidele oceanului;
are nevoie de lumea trupului,
de instinct

şi de imaginaţie
şi de îmbrăţişarea-întunecată a timpului,
de dezmierdare
şi de atingere

pentru a fi înţeles,
pentru a fi mai mult decât lumina pură
care arde
acolo unde nu se află nimeni - -

aşa că intră în noi - -
dimineaţa
străluceşte sub mângâierea animalului
ca o scăpăre-a fulgerului,

iar noaptea
iluminează adâncile şi fantasticile
imersiuni ale trupului nostru
asemeni unei stele.

poezie de Mary Oliver, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arderea iubirii

cu un cerc, începutul şi-a făcut loc
mirosea a mine şi tine, în jungla părjolită de stele
bulgărele de foc s-a desprins de miezul fierbinte
am simţit în răscolirea mea de timp un imbold
să răsar până dincolo de ale tale inele
ea a ramas însă tot albastră
lutul din mine astăzi mai păstrează urme de foc
încleştat încă în iubire adâcul ei încă mă arde
am clipa în palmă
şi suflu a zbor spre ceea care doresc să fie eu
am bătut cu ciocanul trupului un poem
din care am dorit sa iasă o stea, o ea, un el
zadarnică zbaterea
pomul a ramas fără roade
noaptea strig întunericuri, singur faţă de lumină
rătăcit
golesc ochiul de imagine şi aştept
apa izvorului să stingă cenuşa caldă din mine
am rămas încolăcit ca o liană
trupul mi-a rămas vrăjit
geneza spiralei nu s-a întregit
curg însă inainte spre frunţi care mă vor
rasuflarea îmi este fierbinte şi şoptită
durerea vrerii mele se revoltă şi nu vrea să aştept
căţărată de un fir de iarbă strigă şi-mi spune
priveşte omule spre asfinţit, că vei vedea un nou răsărit

poezie de Viorel Muha (iunie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rană fără pricină

Îţi adulmec toate esenţele şi tăcerile
şi orizontul pe care
îţi sprijini privirile
rătăcitoare.
Ştiu tot ce tu nu ştii niciodată, din tine,
mişcătoarele hiene ale sângelui tău,
dureroasele ninsori ale femeii,
străvezii, suave, imaginare
iluminându-te de focuri bengale,
sentimentul acelei dimineţi
şi sentimentul acelei după-amiezi,
ochiul tău curbându-se spre ochiul meu,
cu o absenţă,
sculptând în relieful lichid
furci zvelte şi diafane
Doar nu-ţi sunt privire!,
ci rană veche, fără pricină,
şi neruşinare sfântă,
şi tunel de carne pe os în spirală,
şi miros de crin noptatic,
şi inel,
în jurul căruia se mişcă planetele de toate felurile
şi deodată.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fond, ce este omul? O alcătuire care nu ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă, scormonind după răspunsuri doar pentru a se alege cu şi mai multe întrebări. O umbră ce se furişează timid prin cotloanele cele mai la îndemână ale Universului apropiat. O conştiinţă lucidă sau doar o fiinţă ce caută"cu lumânarea", orbecăind precum o cârtiţă, să descifreze lumea din imediata-i apropiere?! Un ochi magic să fie, scrutând cu mijloace tot de el inventate dincolo de graniţele invizibile ale propriei case?! Putere şi slăbiciune în egală măsură. Raţiune dublată de gesturi profund iraţionale. Dragoste şi ură. Măreţie şi decădere. Şi peste toate la un loc, speranţă. Toate acestea înseamnă omul şi încă multe altele...

Mihail Mataringa (30 aprilie 2012)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să murim, deci, pentru ca, nedespărţiţi, veşnic unul, fără sfârşit, fără trezire, fără teamă, fără nume în iubire îmbrăţişaţi, dându-ni-se nouă doar iubirea s-o trăim.

Julius Evola în Metafizica sexului
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce bizari suntem noi, muritorii! Fiecare dintre noi se află aici pentru un scurt sejur; nu ştie pentru ce scop, deşi uneori are impresia că simte de ce. Dar fără a ne gândi prea mult la asta, fiecare dintre noi ştie că există pentru alţi oameni – în primul rând pentru cei de ale căror zâmbete şi bunăstare este dependentă propria noastră fericire; apoi pentru cei mulţi, necunoscuţi nouă, de ale căror destine suntem legaţi prin simpatie. Îmi reamintesc de o sută de ori în fiecare zi că viaţa mea este bazată pe munca altor oameni, în viaţă sau morţi, iar eu la rândul meu trebuie să încerc să dăruiesc în aceeaşi măsură în care am primit şi încă mai primesc.

Albert Einstein în Cum văd eu lumea
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!