Noapte de iarnă

tatălui meu

Luminile s-au stins în tot oraşul
Şi lângă casă un câine latră trist,
Un vagabond s-a rătăcit pe stradă
Şi Luna-l mângâie pe părul nins!

E ger de crapă pomii în grădină,
Trosnesc în sobă lemnele pe foc,
Văd fumul gros ieşind din coşul casei
Şi simt miros de vâsc şi busuioc.

Din fluierul de lemn se-aud cântând
Zăpezile ce-au colindat prin sat,
Iar prin ferestra veche de la tindă
Ţi-aduce iarna chipu-ngândurat:

Te văd cum strângi zăpada-n faţa casei,
Eşti nins, mereu, în amintirea mea
Şi ies desculţă prin zăpada rece,
Să mai sărut o dată urma ta!

poezie de Aneta Timplaru Horghidan din Ochiul din cerc (2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a rătăcit şi urma...

Pe cărarea de la Rediu mi-am pierdut paşii în timp,
Mi s-a rătăcit şi urma către casa părintească,
De vreo şapte ani încoace pe cărarea de pe câmp
Nu mai trec şi-au început spini şi bălării să crească

Am bătătorit cărarea-n ierni cu ger şi-n veri fierbinţi
Prin mireasma de răşină de la crengile de pin
Nu simţeam nici ger, nici ploi când mergeam către părinţi
Ca să fac din toamna mea, toamna lor cu cer senin

Parcă-i văd cum aşteptau cu privirea înduioşată
Şi împovăraţi de ani păreau umbre a tot ce-au fost
Aveau ochii plini de rouă aţintiţi mereu spre poartă
Doar ca să-şi vadă copiii... altfel viaţa n-avea rost...

Dar s-au dus în zbor cu îngeri lăsând umbrele sub cruce
Împăcaţi cu soarta lor şi credinţa-n Dumnezeu
Au lăsat a nimănui casa lor de la răscruce,
Eu am rătăcit cărarea, dar îi port în gând mereu...

Astăzi fac cărări spre stele cu privirea către cer
Şi prin casă ard tămâie cu miros ca de răşină
Dar nu pot oricât aş vrea să-i mai protejez de ger
Doar aprind o lumânare şi plec capul spre ţărână...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zăpada rătăcită

A nins pe frunza de alun,
Pe cea de măr, cea de cais,
A nins pe gândul meu cel bun,
Pe fericirea dintr-un vis.

A nins cu fulgi de bucurie
Pe-o poză din copilărie,
Cu puf de păpădie a nins
Pe dorul tău străin şi trist.

A nins o clipă rătăcită
Pe dragostea mea pribegită
Pe o iubire ce s-a stins
Cu fulgi de mătase a nins.

Rup din zăpadă o fâşie
Să învelesc o nebunie
Am s-o ascund după o coastă
După a sânului fereastră
Cu sufletul s-o încălzesc
Să mă ajute să iubesc.

Daniela Vîlceanu

poezie de Daniela Vîlceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

Eşti singur şi trist.
Cântecul inimii tale s-a stins.

Tăcerea tulbură apele limpezi,
valuri de dor suspină-n oglinzi.

Şuieră vântul prin odăile reci,
clipele scriu amintiri pe pereţi.

Zilele plâng, norii se-adună,
plouă: furtuna rupe mugurii verzi!

Cad, prin livezi,
stropi de durere!

poezie de Aneta Timplaru Horghidan din volumul de versuri Cântecul Sferelor
Adăugat de Iany
Comentează! | Votează! | Copiază!

A nins...

A nins cu-atâţia morţi în iarna asta!
Pe buze mi s-au cuminţit
Răceli de trupuri ancestrale
Ale cuvintelor de nu s-au mai născut, ci s-au murit.

A nins cu fluturi peste sânge
Şi oasele s-au cuminţit.
Nu, nu s-a plâns şi nici nu se va plânge
Pentru cenuşile aprinse-n noi, ce s-au topit.

Zăpada s-a purificat, priviţi-o
Şi nu se mai topeşte când o calci,
Mi albă decât albul de pe suflet
Pe care-l ţii în tine adânc şi-l taci.

poezie de Luminiţa Soare
Adăugat de Laura Radoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pai de lumânare

M-am întors acasă după atâtia ani,
Cu greu am deschis poarta ruginită,
In ogradă nimeni nu m-asteaptă,
Doar copilăria, plânge, răstignită...

Am intrat in casă, poze învechite,
Mă privesc, cu drag, de pe pereti,
Am aprins lumina lămpii afumate,,
Ce mă-ntoarce, în timp, cu vreo şapte vieţi...

Lemnele trosnesc, vesele, în sobă,
A-nceput să ningă ca-n copilarie,
Anii ce-au trecut, parcă, nu mai sunt
Si mă simt din nou, veselă, zglobie...

Soarele răsare tot din râul Beica,
Mama nu mai e, nu mai e nici tata,
În grădină toate s-au uscat,
Nu pot scoate apă, nu mai e găleata...

Cu tristete-n suflet merg spre cimitir,
Pe fereastra casei nu e nicio floare,
Dar aprind, cu lacrimi de copil,
La mormânt, un pai de lumânare...

poezie de Titina Nică Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de Cosmeşti

Atât de dor îmi e de satul meu, de casă,
S-aud căruţele cum trec domol pe drum,
Ori să privesc la oi ce pasc în iarba deasă,
Din horn să văd ieşind un caer alb de fum.

Îmi este tare dor de şcoala mea din sat,
De învăţători şi de colegii mei de clasă,
Şi de părinţii mei, ce singuri i-am lăsat,
Şi zi de zi aşteaptă să mă întorc acasă.

Îmi amintesc şi de priporul lung şi nins,
Unde cădeam grămadă iarna de pe sănii,
Şi de biserica cu policandrul auriu, aprins,
În care cu sfială făceam la Paşti mătănii.

Şi dor îmi este s-aud pe pod trecând,
Câte un tren ce fluieră în nopţi albastre,
Sirena fabricii aş vrea s-o mai aud sunând,
Din prispa casei să admir în noapte astre.

poezie de Paul Aelenei din Toamna Cuvântului (2018)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreme rea

Stau în casă la căldurică,
Şi privesc afară, mi-e frică.
Lemnele trosnesc în sobă
Fără foc să stau, nici vorbă..

Îmi e dor de primăvară
Să mai ies puţin pe afară,
Să-mi mişc oasele bătrâne,
Să simt căldura cum vine...

De-aş fi un răsărit de soare,
Un vânt cald, aş transforma
Şi-aş goni cu-nverşunare
Vremea rea, din calea mea..

poezie de Eugenia Calancea (12 ianuarie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne aşezam, tăcuţi, la masă...
Era plăcut şi cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Şi mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coşul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam şi eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viaţă Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
Să spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năştea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieşi din pribegie
Şi ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, aşezată
În case vechi, cu porţi de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Şi tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-aşez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coşul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus şi numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... Mă pregătesc să plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Şi când cocoşul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc şi flori de gheaţă,
Şi-am s-o aştept, ca-n dimineaţă,
Să-apară iar în viaţa mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Şi-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A nins

A nins din nou
Şi totul e tăcere
Doar frezia zâmbeşte
În vaza de pe masă
Şi ghiocelul în fereastră.

A nins din nou
Şi iarna dă târcoale
Ca vulpea cea flămândă
Cu vânătoru-n cale

A nins din nou...
E linişte pe stradă
Doar vântul mişcă
Liliacul de la poartă.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A nins cu flori de măr

A nins cu flori de măr... o primăvară
Cu alb la tâmple şi alei de vis.
A nins în noi, azi, pentru prima oară,
Dar flamura iubirilor s-a stins.

Nu ştiu de câte ierni tot caut timpul
În care-am rătăcit. Mă desfrunzesc!
Acum sunt iarnă, însă din cenuşă,
Mai am puterea să înmuguresc.

Şi uite cum mereu albesc la tâmple!
Ca o himeră-s... Timpul mi-a trecut...
De iarnă, iarăşi sufletul se umple...
Şi-mi amintesc că am murit demult...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgie funebră

Prin moartele scânduri ce stau de strajă
Aş vrea să te mai văd mergând prin cimitir
Să îţi mai văd ochii cum mă privesc cu teamă
Iar după să dispari ca prin delir.

Ce opere, ce cantece regale?
Doar vocea ta mă-ncântă când o ascult
Ce îngeri care cântă lin la harpe?
Vreau să mai văd corbii din urma ta cântând.

Să bată clopotele să îţi anunţe sosirea
Iar preoţi să citească-n urma ta
Să arda candeli pe uitatele morminte
Să-ţi aminteşti că tu ai fost a mea.

Şi să dansăm în marea mascaradă
Creată pentru noi de ingerii din iad
Să zboare lângă noi roiuri de fluturi
Ce se transformă-n scrum şi cad.

Dar nimeni nu va şti această noapte
V-om dispărea ca vorbele în vânt
Doar cimitirul va rămâne-n noapte
O părăsită bucată de pământ.

poezie de Alin Ojog (10 mai 2022)
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râde iarna

ger la munte, ger la mare
şi cu el albă ninsoare
şi pe stradă si pe casă
iarna asta nu ne lasă
a glumit destul cu noi
în papuci cu umeri goi

şi acum s-a repezit
cu vânt aprig şi-a-nflorit
flori de gheaţă în fereastră
ţurţuri albi în colţ de casă
cer cu nori albastru-gri
iarna mea de unde vii?

mi-era bine fără tine
acum pun cojoc pe mine
arde focul într-o sobă
maronie teracotă
stă zăpada în pervaz
iarna-mi face în necaz

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eşti trist, legătura cu energiile cosmice pozitive se întrerupe: fii vesel, mereu!

aforism de Aneta Timplaru Horghidan (15 ianuarie 2018)
Adăugat de ioan ioncy
Comentează! | Votează! | Copiază!

Misterul iernii

Mai tremură-n simţiri miros de brad
Şi lângă sobă se-mpletesc poveşti,
Mai trece un an în zări căzute-n vad,
Te strig din amintiri dacă mai eşti.

Nici albul din ninsori nu s-a ivit
Să-mi spulbere tristeţea de pe chip
Şi-n sufletu-mi toţi fulgii s-au topit
Minunile din iarna vremii par un mit.

Mai sună-n depărtări o notă de colindă
Şi îmi roiesc în minte zâmbete zglobii
Amintirile mi se arată ca-n oglindă
Şi văd cum de minuni se-ncântă doi copii.

Nici globuleţele nu-mi par la fel de mari
Şi tot ce-a fost cândva de-acum s-a şters,
Dar mai rămâne vie o trecere prin ani
Şi-o nostalgie pusă la un colţ de vers.

poezie de Alexandrina Vlas din Când universul cade
Adăugat de aliona vlas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe băncuţa de la poartă

Gârboviţi, cu părul nins,
Bătrânei bătuţi de soartă
Îşi vorbeau cu glasul stins
Pe băncuţa de la poartă.

Dorul aprig i-a cuprins:
Îşi chemau copii-îndată,
Gârboviţi, cu părul nins,
Bătrânei bătuţi de soartă.

Tot sperau vorbind în şoaptă,
Dorinţa li s-a încins,
Au plecat încet la toartă
Şi mâine îi mai aşteaptă
Gârboviţi, cu părul nins.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Septembrie

Parfum de struguri copţi, în soare blând
şi-o mâna-ntinsă gata să-i culeagă,
un stol de păsări dă ocol, cântând,
iar frunzele se pregătesc să cadă.

Din celelalte toamne vine vântul,
purtând pe umeri răsuflarea ta,
jos, râul curge lin şi-nfiorat
şopteşte nopţilor tăcerea mea!

Fîntâna veche tace. În adâncuri
se zvârcolesc iubiri neâmplinite
şi-ncep să urc Golgota: în cuvinte
doar ploaia rece ştie a striga!

poezie de Aneta Timplaru Horghidan din antologia de versuri Perche tu mi dici: Poeta? (2014)
Adăugat de Aneta Timplaru Horghidan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca pe un cântec de leagăn
o cloşcă cu pui
ascultă lângă sobă
cum ard lemnele
în cuptorul casei

gogyohka de Ion Cuzuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flautele fricii

Sat de lemn, biserică de piatră
cum s-a dus copilăria mea
în cadenţa ploilor de toamnă
nicovala soarelui pleznea
Timp înalt şi fără nici o grijă
nu ştiam ce vreau şi cine sunt
flori de cositor topit pe plită
pocnitori de fosfor şi pământ

Anii mei de glorie supremă
demiurg am fost, şi nu credeam
ce n-aş da acum să-ntorc ocheanul
să mă văd din nou copil la geam
Să simt iar mirosul sărăciei
ca de rufă înflorată-n ger
să-l aud pe tata de cu noapte
cum se rade cu un ciob de cer

Te revăd la vremea de cireşe
te revăd în jilţ de iarnă grea
rău erai, măicuţă, îmbrăcată
ţi-era teamă şi de umbra ta
cum venea din cruciada foamei
cu o pâine cât un asfinţit
iar la piept strângeai ca pe-o icoană
câte-un pui de câine rătăcit

Astăzi ce departe-s toate astea
răvăşite ca de-un vast prăpăd
când mi-e dor de tine închid ochii
pe ecranul pleoapelor te văd
Parcă un fachir nebun îmi sună
flautele fricii la fereşti -
sat de lemn, biserică de piatră
viaţă, viaţă cât mă pedepseşti...

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii mamei

Era o iarnă timpurile şi bătea vântul peste viaţă,
Ne rebegise frigu-n casă, iar focu-n sobă se sfârşise,
Urla un vânt câinos în noapte şi era beznă peste vise,
In ochii mamei, plini de spaimă, era târziu şi era gheaţă.

În vară, adunasem vreascuri de prin pădurile uscate,
Dar iarna ni le-a ars pe toate cu gerul ei din miază-noapte,
Zăpada ne era cât casa şi lemnele erau departe,
Pădurea ne-o luase statul şi n-aveam lemne cumpărate.

Un crivăţ surd vuia din norduri şi dârdâiam de frig în casă,
Ne-acopeream cu ce da Domnul, dar casa ne era de gheaţă,
Trecusem doar de miezul nopţii, dar era ger spre dimineaţă,
Iar vântul ne gonea căldura şi ne simţeam goniţi de-acasă.

Simţeam, prin aer, ochii mamei cum tremurau în orbul nopţii,
Cei mici plângeau de frig, iar casa îşi scrijelea pe vânt fiorii,
Trosneau, sub greul iernii, ca nămeţii, sus, pe grindă, căpriorii
Şi nu ştiam ce ne rezervă, în acea noapte, cartea sorţii.

Dar mama a ieşit din casă, a luat securea şi o sfoară,
Zăpada a izbit-o-n frunte şi s-a deschis prin viscol uşa,
Din vatra fără foc în casă, s-a spulberat pe horn cenuşa,
Eram copil şi-mi era frică şi mă temeam că o să moară.

Mi-am îndesat pe ochi căciula, am luat cu mine târnăcopul,
Şi am plecat prin vânt cu mama la locul nostru de pădure,
Aveam cu noi doar disperarea, un târnăcop şi o secure,
Să scoatem din vâlceaua nopţii un lemn să facem iarăşi focul.

Opincile erau prea rupte, dormeam aşa, în pat cu ele,
Zăpada viscolea din ceruri şi ne-afundam în ea ca-n ceaţă,
Pădurea ne era departe, iar viscolul bătea din faţă,
Dar ochii mamei erau ageri şi străluceau ca două stele.

Era puternică şi bună, nu se temea de lupi, de moarte,
Pădurea ne-ascundea prin noapte şi ne ferea de vântul rece,
Mă-ncuraja să cred că-n viaţă tot răul tot în rău se trece,
Dar să fii om ca să poţi merge întotdeauna mai departe.

Am luat, în spate, cu eforturi, lemnul nostru din pădure
Tăiat adânc, în miezul nopţii, de sub pulpana de zăpadă
În aşa fel ca pădurarul, în zorii zilei, să nu-l vadă,
Căci n-avea voie nimeni lemnul său din codru să şi-l fure.

La ziuă, aveam foc în sobă şi-n casă era cald şi era soare
Coceam porumb uscat pe plită, priveam, tăcuţi, pe geam, afară,
Ştiam că, după-o iarnă aspră, va fi, din nou, o primăvară
Şi în ochii mamei noastre era iarăşi plină zi de sărbătoare.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gând de toamnă...

(ludic)

Poem simplu, de dragoste

E felul în care răsare soarele undeva lângă peretele casei
a izbit nucul şi îl umple cu raze
şi din copac ies păsări, proaspăt trezite,
mă chemi cu alt nume
razele s-au topit, deja, la tine în păr
şi mi-ai uitat
faţa de lună
chipului
şi atunci, numai atunci, îmi vine să mă joc cu degetele tale
cu mâna, printre degetele tale,
nu mă satur
ca şi cum am străpunge sunete de chitară
îmi place cum îţi aşezi părul
şi braţele
eşti poate mai frumos decât mine şi mai păcătos
cel mai drăguţ
atunci când pisica Nera ţi se încâlceşte în picioare
şi toarce
ţi se caţără pe perechea de blugi şi te sperie
te-am primit, deja, la mine în palmă
e răcoros în
filigoria păcatului
cu pisica.
în maşină, s-au topit toate razele
pe afară, pe vopseaua roşie, şi în vreme,
tu te răzgâieşti, acum, prin fotografiile mele
şi surâzi...
strugurii din mâinile tale sunt mai dulci, în toamna aceasta,
ţin, pesemne, în pulpă, aproape tot soarele molcom
îmi răsare, acum, ca un gălbenuş proaspăt, lângă peretele casei...
razele, de câteva luni,
te-au uitat -
contele vremii de mult nu mai răzbate prin anotimpuri
şi prin razele, de doar câteva luni,

c-ai plecat.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!