Adevărul pe care cei morţi îl cunosc

Pentru mama mea, născută martie 1902, moartă martie 1959
şi tatăl meu, născut februarie 1900, mort iunie 1959

De ajuns, am spus – şi am părăsit biserica,
Refuzând acea procesiune ţeapănă spre cavou,
lăsând mortul din sicriu să meargă-acolo singur.
Iunie. M-am săturat să fiu bravă, iarăşi şi din nou.

Am călătorit spre Cape. Mi-am rotunjit cultura
sub cerul brăzdat de soare, diurnul călător,
acolo unde marea pivotează ca o uşă de fier.
Şi ne-am mângâiat. În altă ţară oamenii mor.

Dragul meu, vântul se năpusteşte ca un balaur
dinspre marea-n spume, iar noi astfel ne-atingem, încât
ne pierdem unul în celălalt. Nimeni nu rămâne singur.
Unii oamenii ucid pentru asta – sau pentru atât.

Ce se poate spune despre morţi? Ei zac fără pantofi
În bărci de beton. Ei sunt deja asemeni pietrelor
Sau mării, dacă aceasta s-ar opri din mişcare. Ei refuză
Binecuvântarea – gâtlejul, ochii şi încheieturile lor

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea se năpusteşte

ca un balaur mânată
de vântul care agită marea
o face să spumege
noi ne pierdem unul
în altul ne amestecăm
ne diluăm puţin cu apa sărată
umblăm fără pantofi
călcând valul unii oameni mor
înecaţi în alcool de disperare
de teamă de singurătate
unii îşi scriu scrisori
de iubire pe bărcuţe de hârtie
marea a făcut spume
de tristeţi şi de nostalgii

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înotând în pielea goală

La Capri, pe partea dinspre sud vest,
am găsit o grotă micuţă, necunoscută,
unde nu erau oameni şi am intrat în ea,
lăsând trupurile noastre să-şi piardă
toată singurătatea.

Toţi peştii din noi,
au evadat pentru un moment.
Peştilor reali nici nu nu le păsa.
Nu le deranjam viaţa personală.
Treceam în linişte peste ei
sau pe sub ei, eliberând bule de aer,
balonaşe albe care se ridicau la suprafaţă
spre soarele care lumina ambarcaţiunea
în care barcagiul italian dormea
cu pălăria trasă peste ochi.

Apa era atât de clară încât ai fi putut
citi prin ea o carte.
Apa oferea o astfel de flotabilitate
încât ai fi putut pluti stând pe coate.
Stăteam pe ea ca pe un divan.
Stăteam pe ea ca
Odalisca Roşie a lui Matisse.
Apa era floarea mea neştiută –
cineva ar trebui să picteze o femeie
fără togă sau eşarfă
aşezată pe o sofa adâncă precum un cavou.

Pereţii acelei grote
aveau toate nuanţele de albastru şi
tu ai spus "Uite! Ochii tăi
au culoarea mării. Uite! Ochii tăi
au culoarea cerului. "Iar ochii mei
s-au închis de parcă li s-ar fi făcut
deodată ruşine.

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua următoare, vineri, 1 iunie, pentru treizeci de tineri din Institut, era ziua în care aveau un nou test, al doilea. Calendaristic vorbind, începuse deja vara; vremea de afară confirma acest lucru. Iar dacă prima zi a anotimpului cald, 1 iunie, era Ziua Internaţională a Copilului sau a copiilor din întreaga lume, pentru cei trei tineri colegi, era doar o altă zi obişnuită de lucru. Se mai puteau ei oare considera copii?! Văzându-l pe geograf, deşi teribil de înalt, însă mereu pus pe şotii şi înconjurat de dulciuri, la care, neputându-se abţine sau despărţi de ele, ronţăia de zor, s-ar fi zis că da! Tot la fel s-ar fi putut zice şi judecând după micile lor altercaţii prieteneşti. Copii sau nu, mai mult sau mai puţin, în acea zi, cei trei erau din nou ocupaţi.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Præmaturi

Când, la bătrâneţe, le mor prietenii
Oamenii nu-s chiar atât de trişti,
Iar asta pentru că iubirea lor păşeşte-un pic mai încet
Şi nu poate extrage imediat din rană o durere-atât de mare;
Apoi, ei sunt fericiţi să fie singuri printre multele lor amintiri,
Dar asta nu pentru mult timp.

Noi suntem tineri şi ne mor prietenii
Pe neaşteptate, şi iubirea noastră grăbită-i ruptă-n două;
Astfel c-amintirile ni-s singurele speranţe care devin neant.
Suntem abandonaţi şi singuri, asemeni oamenilor bătrâni;
Ar trebui să fim morţi,
Dar mai sunt ani şi ani în care vom fi încă tineri.

poezie de Margaret Postgate Cole, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii fără conţinut

MISTAH KURTZ – MORT

UN PENNY PENTRU BĂTRȂN

I

Noi suntem oamenii fără conţinut,
Noi suntem oamenii balonaţi,
Sprijiniţi unii de alţii,
Cu capetele umplute cu paie. Alas!
Vocile noastre uscate, când
Şoptim împreună,
Nu se aud şi nu au sens,
Sunt ca vântul în iarba uscată
Sau ca piciorele şobolanilor peste sticlele sparte
Din beciul nostru gol.

Înfăţişare fără formă, umbră fără culoare,
Forţă paralizată, gest fără mişcare;

Cei care au trecut
Cu ochii aţintiţi în celălalt Ţinut al Morţii
Îşi amintesc de noi – dacă o fac – nu ca despre nişte suflete
Pierdute şi violente, cât ca despre nişte
Oamenii fără conţinut,
Oameni balonaţi.

II

Ochii pe care nu îndrăznesc să-i întâlnesc în vis
Nu apar nici măcar în visele din ţinutul morţii,
Aceşti ochi nu apar:
Acolo – ochii sunt
Lumina soarelui pe o coloană dărâmată,
Acolo – un copac se învârte,
Iar vocile sunt,
În şuieratul vântului,
Mai îndepărtate şi mai solemne
Decât o stea care se stinge.

Daţi-mi voie să nu fiu pe aproape
În visele din ţinutul morţii,
Permiteţi-mi, de asemenea, să port
Pe acel tărâm,
Cu premeditare, camuflaje cum ar fi:
Blană de şobolan, piele de cioară, doage încrucişate
Şi să mă comport cum se comportă vântul,
Să nu fiu pe aproape –

Nu – acelei întâlnirii a finale
Din ţinutul penumbrei.

III

Acesta este un pământ sterp,
Acesta este pământul cactuşilor;
Aici sunt ridicate
Imagini din piatră, aici ei primesc
Sub clinchetul stelei care se stinge
Rugăminţile mâinii unui mort.

Aşa-i
În celălalt ţinut al morţii,
Unde te trezeşti singur
La ora când noi
Tremurăm de-atâta tandreţe;
Buze care-ar trebui să sărute
Ţuguie rugăciuni către pietrele sfărâmate.

IV

Ochii nu sunt aici,
Aici nu sunt ochi,
În această vale a stelelor care se sting,
În această vale pustie,
În această falcă ruptă a ţinuturilor noastre pierdute.

În acest ultim loc de întâlnire
Noi orbecăim împreună,
Evitând convorbirile,
Îngrămădiţi pe plaja de pe cealaltă parte-a acestui râu umflat.

Orbi – dacă
Nu reapar ochii,
Ca o stea eternă
Deschizând în împărăţia crepusculului
Petalele trandafirilor;
Singura speranţă
A oamenilor fără conţinut.

AICI NE ÎNVȂRTIM ÎN JURUL PERELOR DE CACTUS
PERE DE CACTUS PERE DE CACTUS
AICI NE ÎNVȂRTIM ÎN JURUL PERELOR DE CACTUS
LA ORA CINCI DIMINEAŢA.

Între idee
Şi realitate,
Între mişcare
Şi faptă
Cade Umbra
PENTRU CĂ A TA ESTE ÎMPĂRĂŢIA.

Între concept
Şi creaţie,
Între emoţe
Şi răspuns
Cade Umbra.
VIAŢA ESTE FOARTE LUNGĂ

Între dorinţă
Şi spasm,
Între potenţă
Şi existenţă,
Între esenţă
Şi provenienţă
Cade Umbra
PENTRU CĂ A TA ESTE ÎMPĂRĂŢIA.

Pentru că a ta este
Viaţa este
Pentru ca a ta este acea...

ŞI AŞA VINE SFȂRŞITUL LUMII
ŞI AŞA VINE SFȂRŞITUL LUMII
ŞI AŞA VINE SFȂRŞITUL LUMII
NU CU UN BANG CI CU UN SCȂNCET.

poezie de T.S. Eliot, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu cred în oameni

unii cred în ceea ce nu sunt
alţii în ceea ce văd
eu cred în oameni
în cei care
plecaseră demult sau
poate mai devreme
mai cred
în locul din care nu
plec niciodată, copilăria

uneori poate sunt puţin arogant şi egoist
mă gândesc doar la mine şi la acea
aşteptare încordată fără
prieteni vecini
şi neamuri

n-am nimic de ascuns

în oraşul meu plouă
dimineaţa la amiază şi seara şi
oamenii mor după fiecare ţigară
strivită sub picior sau aruncată la coş
ştiu că o să mi-se întâmple şi mie asta
voi pleca tăcut ca şi când
nimic nu s-ar fi întâmplat
pe urmă cineva o să
întrebe despre un bătrân
cu ochii mici şi
plete peste umeri

unii cred în asta
eu cred în oameni...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doctori

Ei lucrează cu ierburi
şi cu penicilină.
Ei lucrează cu multă delicateţe
şi cu scalpelul.
Ei extirpă cancerul,
închid o incizie
şi spun o rugăciune
pentru puţinătatea pielei.
Ei nu sunt zei,
deşi le-ar plăcea să fie;
ei sunt doar oameni
care încearcă să repare alţi oameni.
Mulţi oameni mor.
Mor ca delicatele,
încă pulsând, mure
în noiembrie.
Iar ceea ce doctorii îşi amintesc întotdeauna este:
mai întâi să nu faci rău.
Ei ar săruta locul dacă astfel s-ar vindeca.
Nu s-ar vindeca.

Dacă doctorii vindecă,
atunci soarele va vedea asta.
Dacă doctorii ucid,
atunci pământul va ascunde asta.
Doctorilor ar trebui să le fie teamă de aroganţă,
chiar mai mult decât de infarct.
Dacă sunt prea mândri,
iar unii chiar sunt,
atunci ei vor pleca acasă călare,
iar Dumnezeu îi va aduce înapoi pe propriile picioare.

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorindu-mi să mor

Deoarece mă întrebi, cele mai multe zile mi-au dispărut din memorie.
Merg în hainele mele, nemarcată de realitatea plimbării.
Apoi, acea de nerostit dorinţa carnală se întoarce.

Chiar şi astfel, nu am ceva împotriva vieţii.
Ştiu bine săbiile ierbii despre care faci vorbire,
textura pe care ai plasat-o sub soare.

Dar sinucigaşii au un limbaj propriu,
asemeni tâmplarilor, ei vor să ştie ce unelte vor folosi.
Ei nu întreaba niciodată de ce construieşti.

Atât de simplu am recunoscut de două ori,
am posedat inamicul, am mâncat inamicul,
i-am confiscat arta, magia lui.

În acest mod, densă şi gânditoare,
mai caldă decât uleiul sau apa,
mi-am tras sufletul, salivând cu gura deschisă.

Nu mă gândesc în mod deosebit la trupul meu.
Chiar corneea dilatată şi excesul de urină sunt uitate.
Sinucigaşii au trădat deja corpul.

Încă născânu-se, ei nu mor întotdeauna,
dar intraţi întro stranie confuzie, nu pot uita un drog atât de dulce,
pe care până şi copii l-ar privi zâmbind.

Să-ţi împingi întrega viaţă sub limbă! –
asta, chiar şi numai de dragul artei, devine obsesie.
Moartea este un os amar; zgârâiat, vei zice,

şi totuşi ea mă aşteaptă, an dupa an,
pentru a vindeca cu delicateţe o rană veche,
Pentru a îmi elibera respiraţia din închisoarea ei sordidă.

Balansând încă în fragil echilibru, sinucigaşii uneori se întâlnesc,
năpustindu-se la fructele unei luni balonate,
părăsind pâinea de dragul unui sărut,

părăsind nepăsători paginile cărţii deschise la întâmplare,
ceva nespus, receptorul telefonului spânzurat în aer –
şi dragostea sau ceea ce va fi fost ea, o infecţie.

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daţi-vă din lumină

Călătoream dinspre apus spre răsărit
şi am văzut, că moarte nu există,
că toate insurecţiile asupra acestui regim
sunt ornamente în jurul vieţii săpate,
şi mai sunt dihotomii ale Limbii,
ce, dacă e mută,
în "panta rei" o trezesc îngerii încuviinţaţi
de un om, de un om.
Dinspre apus călătoresc în fiecare zi
şi-mi decelez singura proverbialitate occidentală,
despre donatorii de sânge îndrăgostiţi de timp,
de unde pleacă înspre origini, spre lumină.
Atât de flegmatic am călătorit şi am descoperit
ce inutili în inserţiuni sunt vesticii,
care proslăvesc misterul beznelor.
Pe coloana vertebrală a estului e atâta lumină,
încât presimt revigorarea
sosirii mele din călătorie,
în locul de unde am pornit dinspre Apus.
Panta rei, ca o milostivă alegorie
a umanităţii...
Încep să călătoresc
pe unde mă duce lumina mută
din interiorul creierului, identic cu mine:
-Daţi-vă din lumină,
daimonii s-au întors
cu faţa spre soare.

poezie de Lilia Manole
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum aş putea să justific neantul dintre două întrupări

de unde să încep instrucţia sufletului meu
cu alinierea de la stânga spre veşnicie
sau de la dreapta judecată spre dincolo
adică unul lângă niciunul în şir indian
prin gaura aceasta de vierme de mătase
ascuns în bastonul progresului
resortul fin al nesfârşitului fără frecări inutile
perpetuum mobile între două mecanisme inutile şi o speranţă
această universală schimbare spre infinit prin creaţie
................................................................
altfel de unde atâta materie
pentru noi frontiere fără nicio frontieră?
................................................................
poate din iubirea de a fi
sau poate doar din vanitate

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gail: Ţi-a cerut Joey să stai în Boston?
Dawson: Nu.
Gail: Voi doi sunteţi...
Dawson: Împreună? Nu. Nu are logică. Ştiu. În ultimii ani nu am făcut nimic fără un scop precis. M-am întrebat mereu care este ţelul meu şi ce încerc să obţin. Toată viaţa mea mi-au spus mulţi să fac ce îmi spune inima. Ironia este că, acum că mi-am dat seama în sfârşit ce înseamnă asta, toată lumea îmi spune că aş fi nebun dacă aş face asta.
Gail: Nu, dragul meu. Nu spun să nu faci ce îţi spune inima, dar oamenii se schimbă, Dawson. O ştie toată lumea. Tu, toţi prietenii tăi, o să vă schimbaţi. Şi dacă eşti sigur că vrei să fii cu Joey, asigură-te că asta nu o să stea în calea maturizării voastre. Şi nu resping ideea de suflete pereche, dar realitatea cuplurilor veşnice... Sinceră să fiu, totul se reduce la un singur lucru: credinţă. Aşa că întreabă-te dacă este Joey acea persoană pentru care să fii dispus să ai o încredere oarbă.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul care nu doarme

În cer nimeni nu doarme. Nimeni, nimeni.
Nimeni nu doarme.
Creaturile de pe lună amuşină şi dau târcoale prin bărăcile lor.
Vor veni şopârlele şi vor muşca oamenii care nu visează,
iar cel care cu spiritul frânt se grăbeşte să iasă-n stradă va întâlni la colţ
pe incredibilul aligator care-aşteaptă tăcut sub protestul blând al stelelor.

Pe pământ nimeni nu doarme. Nimeni, nimeni.
Nimeni nu doarme.
Într-un cimitir îndepărtat se află un cadavru
care a gemut continuu trei ani
din cauza unei sat uscat pe genunchii lui;
iar băiatul pe care l-au îngropat azi dimineaţă a plâns atât de mult
încât, pentru a-l face să tacă, fost nevoie să fie chemaţi câinii.

Viaţa nu-i un vis. Atenţie! Atenţie! Atenţie!
Cădem de pe trepte pentru a mânca ţărână umedă
sau ne căţărăm pe tăişul cuţitului zăpezii cu vocile daliilor moarte.
Dar nu există uitare, nu există vise;
există carnea. Săruturile ne închid gurile
într-un desiş de vine noi,
iar cel pe care-l doare durerea lui va simţi mereu acea durere
şi cine se teme de moarte va purta moartea pe umerii lui.

Într-o zi
caii vor locui în saloane
şi furnici furioase
se vor arunca în cerurile galbene care s-au refugiat
în ochii vacilor.

În altă zi
vom urmări cum fluturii morţi şi conservaţi se trezesc la viaţă
şi, continând să mergem prin ţara a pietrelor gri şi-a bărcilor tăcute,
inelele noastre vor scăpăra şi ne vor răsări trandafiri pe limbă.
Atenţie! Aveţi grijă! Aveţi grijă!
Pe oamenii care mai poartă cicatricile de la cleşti şi de la furtuni,
pe copilul care plânge pentru că n-a auzit încă de inventarea podului
sau pe mortul care mai e doar proprietarul unui cap şi-al unui pantof,
trebuie să-i ducem la zidul unde-aşteaptă şopârlele şi şerpii,
unde colţii ursului stau la pândă,
unde mâna mumificată-a copilului aşteaptă,
iar părul cămilelor se termină la vârf cu un fior albastru şi violent.

Nimeni nu doarme în cer. Nimeni, nimeni.
Nimeni nu doarme.
Dacă cineva închide ochii,
un bici, băieţi, un bici!
Să fie acolo un peisaj de ochi deschişi
şi de răni amare-n flăcări.

Nimeni nu doarme în această lume. Nimeni, nimeni.
Am mai spus deja asta.

Nimeni nu doarme.
Dar dacă-i cresc cuiva noaptea prea mulţi licheni pe tâmple,
deschideţi trapele scenei ca el să poată vedea-n lumina lunii
pocalele minciunii şi otrava, şi craniile teatrelor.

poezie de Federico García Lorca, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există în lumea noastră socialistă un om nou? Dar mai întâi ce înseamnă om nou? Şi prin ce se deosebeşte de cel vechi? Iar cel vechi de ce nu era bun, de ce trebuia înlocuit? Toţi oamenii vechi au fost răi, toţi trebuiau schimbaţi? Fiecare epocă a avut oamenii ei noi şi oamenii ei vechi. Cei noi aduceau lumină atunci când aceasta se împuţina în lume. Ceea ce apropie, de pildă, pe Prometeu şi pe Danco este gestul oferirii propriei inimi pentru salvarea semenilor din mari şi dramatice impasuri. Primul a dat seminţiei focul, fără de care ar fi pierit, celălalt lumina, fără de care s-ar fi rătăcit în labirintul existenţei. Epocile vechi au eroii lor mitologici. Ei întruchipează virtuţile majore ale umanităţii care, dacă nu sunt prezente în fiecare individ, se reconstituie în masă şi dacă într-unul sau altul din cazurile particulare nu se manifestă la intensitatea maximă, exprimate în eroi, ele indică diapazonul posibil al spiritului.

Dumitru Popescu în Ieşirea din labirint (1973)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă fiecare dorinţă ar fi satisfăcută imediat ce şi-a făcut apariţia, cu ce şi-ar mai ocupa oamenii existenţa, cum şi-ar mai petrece timpul? Imaginaţi-vă că această rasă ar fi transportată într-o Utopia unde toate cresc de la sine, curcanii zboară gata fripţi, iar iubiţii se găsesc unul pe celălalt fără întârziere şi se păstrează unul pe celălalt fără vreo dificultate: într-un asemenea loc, unii ar muri de plictiseală sau s-ar spânzura, alţii s-ar bate şi s-ar omorî între ei, şi astfel şi-ar pricinui mai multă suferinţă decât cea pe care le-o cauzează natura însăşi.

citat celebru din Arthur Schopenhauer
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fraţii Înţelepţi

Prima voce

De-atâta vreme-n derivă,-atât de rapidă eşuarea,
Spre ce soartă, spre ce fel de ruină ne-a împins marea –
Pe noi, ai Înţelepciunii Fraţi?
Ar fi putut fi cerul altfel, pământul diferit,
Încât să nu fi ajuns la un asemenea sfârşit –
Noi, dar nu şi oamenii ceilalţi?

A doua voce

Escortaţi de ce fel de blestem,
Ce calcul ne-a împins spre locul dezastrului extrem –
Pe noi, ai Înţelepciunii Fraţi?
Iar dacă naufragiului îi suntem, iată, camarazi,
De ce privim drept înainte din înfrângerea de azi –
Noi, noi mai mult decât oamenii ceilalţi?

A treia voce

Aruncaţi din porturi, care nu se mai văd, departe,
Nu s-ar putea, crezând, să trecem dincolo de moarte–
Noi, ai Înţelepciunii Fraţi?
Vegheaţi de sfere rotitoare-n al eterului parfum,
Nu vom fi oare mai bogaţi decât suntem acum –
Noi, deopotrivă cu oamenii ceilalţi?!

poezie de Edwin Arlington Robinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cutremure

un mal departe de celălalt. o zonă de deraiere
în care alunecăm zi de zi cu piepturile încinse
de heets-urile pe care le-am încălzit

în loc de fumul de ţigară / aburul tutunului încălzit.

pe bulevarde o linişte totală. doar ceasul ticăie
anunţănd sfârşitul iminent al timpului.

pauză de ţigară

// nu sunt acea păpuşă care cere un foc în mijlocul bulevardului pentru a fi băgată în seamă.
nu sunt acea femeie care are pieptul puternic plin de zale şi iluzii.
port iluziile în altă parte / în pantece acolo unde nu poate ajunge nimeni.
nici tu //

pe primul mal stau părinţii mei într-o casuţă mică cu geamuri galbene.
stau în prag / îmi fac cu mâna / dar mâinile lor sunt însângerate.

mi se pare că-s morţi / dar ei se uită la mine şi-mi zâmbesc.
zâmbetele lor mă sperie.

pe celălalt mal sunt eu şi cu tine / în camera noastră luminoasă şi lustruită.
eu stau pe parchet şi număr clipele până cand respiraţia mea se va opri.
expir ioni de argint. ioni de argint din trupul meu supus atât de mult
promisiunilor de evadare.
tu stai şi te uiţi la mine. e atât de bine.

// pauză de ţigară. //

cutemur şi dintr-o dată nu mai ştiu în ce parte să mă duc.
cerul isi târâie picioarele lungi lângă mine/ norii lui sunt
perne care mă sufocă.
adevărul este acesta. oriunde aş fi trebuie să te iau şi pe tine.

orinunde aş fi trebuie sa îi iau şi pe ai aşa cu tot cu măinile lor însângerate,
zâmbetele lor lugrube & senzaţia că sunt morţi.

dar din nou spun. spun. e atât de bine. dacă n-aş avea amintirile acestea aş muri.
aş fi o pasăre fără control
fără busola internă a magnetismului care o leagă de pământ.
tu lea-gă-mă de patul acesta cu aceasta sfoară neagră / şi lasă-mă să rămân aici.
pe bulevarde o linişte totală.

// pauză de ţigară //

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerul îşi întinde aripile

Se sprijină unul pe celălalt.
E ca şi cum n-ar exista altă lume.
Ei îşi şoptesc unul celuilalt secretele.
Cuvinte frumoase pentru dragostea eternă.
În visele lor, se văd unul pe altul.
Din nou şi din nou, ei fug de realitate.
Ei visează la un astfel de loc.
În cazul în care se au doar unul pe altul,
Vor construi propriul lor castel,
Sperând că vor trăi împreună pentru totdeauna.

poezie de Eugenia Calancea (27 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poarta spre cer

în fiecare duminică
la biserica albastră
slujba începe la nouă fix

Dumnezeu mereu pare grăbit

îmi şterg ochelarii
iau biblia şi plec

între două rugăciuni
cineva îmi spune că Dumnezeu
trăieşte prin noi

deşi nu s-ar fi cuvenit
să vorbesc despre asemenea lucruri
i-am răspuns

dacă eu sunt poarta spre cer
şi Dumnezeu este calea
atunci copilul meu va fi
consistenţa trupului sau
şoapta morţii trupului meu?

o bucată de linişte oprită între noi
scurta dangătul clopotului

poate din pricina asta încercând
să-mi descâlcesc nodurile din viaţă
am tăcut...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate religiile sunt asemănătoare, nu contează cum se intitulează. Nu au un viitor – cu siguranţă niciunul pentru germani. Dacă fascismului îi place, poate face o înţelegere cu biserica. Aşa voi face şi eu. De ce nu? Aceasta nu mă va opri din distrugerea rădăcinii şi branşelor creştine, şi din anihilarea acesteia în Germania. Italienii sunt naivi; se pricep de minune în a fi păgâni şi creştini în acelaşi timp. Italienii şi francezii sunt cu siguranţă păgâni. Creştinismul lor le este adâncit în piele. Însă germanul este diferit. Este serios în tot ceea ce face. El vrea să fie ori creştin, ori păgân. Nu poate fi ambele. Pe lângă asta, Mussolini nu va face eroi din fasciştii săi. Acolo nu contează dacă sunt creştini sau păgâni. Dar pentru oamenii noştri, este decisiv dacă recunosc crezul unui hristos evreu - împreună cu compătimitele sale etici efeminate - sau dacă adoptă o puternică credinţă eroică în Zeitatea Naturii, Zeitatea din proprii noştri oameni, din propriul nostru destin, din propriul nostru sânge.

citat din Adolf Hitler
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru oricine se teme de ceva sau se simte prea singur sau este nefericit, cea mai bună metodă este să se ducă undeva în natură, unde să fie complet singur, singur cu cerul, cu natura şi cu Dumnezeu. Atunci, abia atunci simţi că totul e aşa cum trebuie să fie şi simţi că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie fericiţi.

citat din Anne Frank
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!