Desprimăvărare

Când vom ieşi din beznă şi ruină
şi raze tari în ochi ne vor izbi,
îi vom închide poate — şi vom fi
desfiguraţi de prea multă lumină.

Vom trece pragul spre surata viaţă
împovăraţi, necunoscuţi, livizi,
cu amintirea roasă de omizi,
cu bucuria vânătă de ceaţă.

Dar cum a lumii dreaptă socoteală
ne vor fi şters-o anii cei păgâni,
ca s-o cunoaştem iar, deşi bătrâni,
vom merge cu plăcuţele la şcoală.

Pe drumul fără mame călăuze
ne vom ruga de-un ghiocel curat
să ne înveţe zâmbetul uitat
şi să ni-l scrie fără greş pe buze.

În inimi când s-or sparge trandafirii
vom zăbovi privind la porumbei
şi-i vom citi acolo, printre ei,
abecedarul proaspăt al iubirii.

Din înfrăţirea şoimului cu zarea
vom şti să bem paharul de azur
iar limpezimea cântecului pur
ne-o va turna în glas privighetoarea.

poezie clasică de Andrei Ciurunga
Adăugat de Mishu57
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbitor

Ar fi timpul să stăm lângă foc, să iubim
câte-o fată de grâu, cu privirea albastră,
să scriem poeme sau cărţi să citim
la lumina ce scade treptat în fereastră.

Pe masă, paharul cu ceai sau ţigara
să-şi urce spirala căldurii am vrea.
târzie pe dealuri să fumege seara,
luceafărul palid să licăre abia.

Dar întinsele noastre câmpii dobrogene
ne ard peste faţă cu plesnet de bici
pe când visul musteşte amar printre gene:
Cumplitul Danubiu va trece pe-aici.

Va trece cândva, peste ani, peste vreme,
cu apele tulburi de crâncen tumult,
iar undele sure vor sparge blesteme
din guri astupate cu pumnul demult.

Străvechi amintiri vor ieşi din morminte
şi-o clipă vor arde pe-o creastă de val.
Acolo, sub mâl, vor rămâne-oseminte –
toţi morţii de-acum, risipiţi pe Canal.

Şi umbre de mame, venindu-le-aproape,
pe malul înalt, se vor frânge de dor.
Vor izbi miliţienii cu cizma-n pleoape:
Banditule, scoală că ai vorbitor!

Şi-adâncă va creşte tăcerea din ape –
Din ape – sau poate din sângele lor.

poezie clasică de Andrei Ciurunga
Adăugat de Mishu57
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tinerii bătrâni

Ca dintr-o energie inversată,
În lumea noastră plină de restrişti,
Împovăraţi de-o vină asumată,
Se nasc bătrânii tot mai mulţi, mai trişti.

Îi vezi mergând pe străzi, îi vezi oriunde,
Le calci pe pasul gârbov, îi aştepţi,
Nu mai găsesc nici loc de-a se ascunde
Şi parcă te imploră să-i accepţi.

Nu ştiu nici ei de fapt ce vină poartă,
Afară doar de vina de a fi...
Poate-au avut o mult prea lungă soartă,
Poate că e un termen de-a muri.

În cuibul lor de ochi adânc sclipeşte,
Ca un reproş, un bob de hiacint,
Înfricoşat el tremură şi creşte
Fără speranţa vreunui cald alint.

Aceşti bătrâni care ne sunt bunicii...
Aceşti bătrâni care ne sunt părinţi...
Cum de-i lăsăm să cadă-n gheara fricii
Pe cei dintâi şi primii dintre sfinţi?

Are o soartă fără de scăpare
Şi este-n veci, de-a pururi, blestemat
Acel popor ce nu simte că-l doare
Atuncea când bătrânii i se zbat.

Priviţi-i cum abia de mai trec strada,
Cu mersul prea încet şi legănat...
A nins pe capul lor prea mult zăpada,
Ca să-l mai ţină gâtul ridicat.

Frisoane vor cuprinde tot pământul
Şi chiar un vânt de gheaţă-l va izbi
Când va seca în inimi zăcământul
De a iubi bătrâni şi a-i cinsti.

Nu vă speriaţi de-o ţară prea bătrână,
Oricând copii pe-aici vor fi destui,
Lăsaţi-i pe bunici să mai apună,
Vor sta destul icoană într-un cui.

Sătui de tragedii, sătui de toate,
Făcând popas în drumul lor cel drept,
Se vor mai odihni bătrânii, poate,
Culcându-şi capul blânzi la noi pe piept.

Şi, contopiţi în vis, în adâncime,
Ca o revanşă, tineri s-or trezi,
În timp ce noi, întorşi înspre vechime,
Ca ei, de-odată, brusc, bătrâni vom fi.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

8 Martie, ziua mamelor

Înainte să fiţi doamne,
Dumnevoastră sunteţi mame.
Viaţă primiţi şi viaţă daţi,
Grădini de flori meritaţi.
Dar cea mai frumoasă floare
Este-această sărbătoare,
Când vă urăm sănătate,
Fericire cât se poate!
Anii frumoşi să vă fie!
În suflet multă bucurie!
Toţi trandafirii ce-i primiţi,
Fie-vă ani fericiţi!
La mulţi ani, iubite mame!
Pentru noi rămâneţi doamne.

poezie de Dumitru Delcă (8 martie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea ta

Iubirea ta e pentru mine
balsamul florii de salcâm,
o adiere printre plopii
uitaţi la margine de drum.

Iubirea ta e pentru mine
doi ochi căprui ce-mi stau în cale,
când pe cărarea dintre sălcii
mă însoţesc urmele tale.

Iubirea ta e pentru mine
un dulce leac ce azi străbate,
prin rana grijilor amare,
spre un trecut fără păcate.

Iubirea ta mă înconjoară
şi-mi spulberă năluci tăcute,
ce rătăceau de mult pe strada
cu duhuri negre, azi pierdute.

Iar când vor trece anii, poate,
bătrâni în nopţile cu lună,
am să te rog, privind apusul:
" Mai ţine-mă un pic de mână."

poezie de Mariana Moga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

December

un sărut suspină-n ruginiu de toamnă
o cană se îmbracă cu roşu de struguri
amintiri strivesc buze din nopţi de jăratec
rătăcită o rază spre noapte aleargă
spre apus cerul suspină încă lumină
un eu mă alergă spre iarnă
un ochi de lac închide gene printre raze
târziu frigul se zgribuleşte-n ferestre uitate
pe mine am dezbrăcate priviri
un colţ de umbră rătăceşte tremurând câmpia
zarea dincolo de mine uită ziua trecută
o frântură de rouă se sparge îngheţată
toamna spre iarnă strigă cu vânt şi zăpadă
un strigăt de pasăre caută cerul ranită
fără priviri culori în cenuşiu pictează zarea
vara trecută amăgeşte încă destine
năuc aleargă visul prin mine şi-mi spulberă speranţa
în pumn am strânsă amintirea ta
mă doare
nopţile curg încet în mine şi rana vieţi-mi suspină
un copac zgribulit îmi opreşte privirea
fără paşi pierduţi îmi caut încă cărarea
o mască albă îmbracă pământul
ascunde rănile şi durerile toamnei din mine
timpurile trecute-mi plâng amăgirea
pădurea desfrunzită mă atrage în întuneric
colţul ierbii moare sub tristeţea de sus căzută
gândul meu în alb îmbrăcat rătăceşte privirea
imesitatea nu-i departe văd lacrimi în fulgi de suflet
dinspre December tu baţi în geamul din mine
te aştept în durere

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Alunec în somn printre amintiri
amestecate cu prezentul
prea multe cărări s-au închis
prea multe locuri şi-au părăsit bucuria
prea multă frumuseţe şi-a închis pleoapele

Mă plimb prin curtea bunicilor
care acum nu mai este
nimicul s-a aştenut în zidurile prezentului
ziduri înalte fără pietre unghiulare
ziduri aparent frumoase
în ochii celor care văd numai ziduri
încăperi uriaşe fără sens
în locul cămăruţelor
cu praguri înalte cu uşi cântătoare
doinindu-şi copilăriile părinţilor
nu mai sunt

Grădina bunicilor acoperită de dale
florile pomii tăiaţi fără milă
civilizaţie fără civilizaţie care
rupe tot sapă tot
închide totul în cuburi plate
ca nişte graffiti aruncate pe ziduri

Păstrez totul în cutia albastră
roasă pe la capete
a mamei
acea cutie din raftul îngust de sus
în dreapta
nici ea nu mai este
dar înăuntrul a rămas neatins

Dau deoparte capacul cutiei noi şi
răbufneşte asupra mea
copilăria adolescenţa
o picătură de maturitate în care
eram mamă

Mă bucur privind zâmbetul mamei
şi îi aud glasul povestindu-mi aproape zilnic
câte o fărâmă din bucuriile şi tristeţile dumneaei

Asta mă linişteşte mă adoarme ca pe un copil
mă alină ca pe un copil
trezeşte bucuria pe care
am ascuns-o demult
acolo
în miezul fierbinte al unei cutii cu minuni

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pragul spre uitare

Priveşte-i ochii şi ascultă
Durerea din tăcerea lor:
E prea adâncă şi prea multă
Uitare-n tulbure izvor.

Aceiaşi ochi priveau odată,
Atât de ageri şi curaţi,
C-o dragoste nemăsurată,
Spre tine şi spre cei doi fraţi.

Şi v-a crescut privirea-ceea.
Creşteaţi frumos, creşteaţi cu ea,
V-a fost un far în odiseea
Ce-n viaţă vi se aşternea.

S-a ofilit când, fiecare,
Din faţa ei a dispărut
Şi-o uşă-n pragul de uitare
I s-a deschis. Voi, n-aţi ştiut.

Privirea ei nu vă mai ştie:
E goală, dusă-n lumea sa
Şi vă-ntrebaţi: cum o să fie
Căsuţa-i veche... fără ea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Personificare

Trăim laolaltă de multă vreme,
Singurătate
Zaci în inima mea de ani
Mi-ai hrănit-o şi încolţit-o
Fără să-ţi pese de nimic.
Eu te-am gonit, dar n-ai vrut să pleci
Şi într-un fel mai bine c-ai rămas
Tu! Ai făcut ca apusurile sângerii
Să nu fie triste,
Ci melancolice.
Dar..., singurătate,
Eu te-am primit,
Te-am voit şi nu regret
Căci cu tine m-am înfrăţit.
Acum... însă... ia-ţi zborul
Fâlfâitul aripilor tale
Îmi vor reda speranţa şi bucuria.
Aşa că, în seara aceasta,
Draga mea
Ne vom despărţi
Şi nu vom mai păşi
Pe treptele întunecate ale nopţii,
Ce duc spre bucurie şi durere
Mult iubita mea singurătate!
Te anunţ că, în pragul inimii mele
A răsărit un ghiocel
Scăldat în raze de lumină şi căldură
Ce va creşte, va înflori
Şi mă va călăuzi
Spre tărâmul de vis al iubirii.

poezie de Elena Buţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea multă ceaţă

E ceaţă, genul acela intens de ceaţă
În care se pierde mult chiar din... speranţă
Şi caut, tot caut un licăr de lumină
Mă agăţ de speranţă... doar ea mă alină.

E ceaţă extinsă, la oras si la ţară
E ceaţă în cap, e ceaţă şi-afară
Din cauza ceţii ne dăm cap în cap
E lipsă de lumină şi-i mare handicap.

Rătăcim bezmetici, că-i ceaţă în ţară
Unii rătăcesc frustraţi şi pe-afară
Se agaţă de câte-un licurici crezând că-i lumină
Uitând că aceştia au viaţă puţină.

Ce-i ce creează lumină.... înţelepţii
Nu încap de cei ce au alte concepţii
Şi care, din tristă întâmplare, oare?
Formează acea clasă.... conducătoare.

Şi zilnic această clasă ceaţă sifonează
O ceaţă ce pare din ce în ce mai deasă
Iar noi, noi nu mai vedem ce-i bine
Şi asta face să mă cert eu şi cu tine

Iată, e multă orbecăială că-i smog
Produs de-un sistem intens demagog
Şi caut, tot caut un licăr de lumină
Mă agăţ de speranţă... doar ea mă alină.

poezie de Ionel Popa (5 decembrie 2013)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Potop

Norii s-au spart
în miliarde de cioburi,
Cad pe Pământ,
nu pe alte globuri;
Fulgere albe,
în zigzaguri brăzdează
Drumul spre cer,
când şi când luminează.

Cioburi de gheaţă,
pe Pămant cad rotunde,
Ploaia e rece
şi-un fior mă pătrunde;
Ştiu că e ziuă,
dar afară e beznă
Şi simt cum mă arde
reuma din gleznă.

E mijlocul verii,
dar tremur ca varga,
Prin valuri aleargă
pompierii cu targa.
Vântul izbeşte
cu crengile-n geamuri
Eol şi-a scăpat
bidiviii din hamuri.

Strada-i un fluviu
şerpuind printre case,
Veneţia parcă
la noi se mutase;
Frunze şi flori,
navighează-n derivă,
Grâul din câmp,
a rămas de-o colivă.

Cu ce ţi-am greşit,
Dumnezeule Mare,
Deşi ne dai ploi,
n-avem de mâncare,
Şi casele iarăşi
ne cad în ruină,
Credinţa Ta, oare,
nu e tot creştină!?

Parcă-i începutul
sfârşitului lumii,
Măcar să n-apară
şi germenul ciumii,
Durerea şi teama-s
la culmea răbdării,
Şi-i tot mai aproape
pragul disperării...

poezie de Ion Ene Meteleu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plânge!

Ce greu e-ades prin viaţă
Şi drumul ce murdar!
Câţi nori, câtă-ntristare
Şi întuneric, dar...
Mai e şi dimineaţă
Senină, strălucită.
Nu plânge! Te agaţă
De clipa fericită

Şi frământări şi vise
Ştiute de cireşi,
De flori de albăstrele,
De câmpuri cu maci deşi,
Pe aripi desfăcute,
Din sânul zămislirii,
Porni-vor spre doritul
Tărâm al izbândirii.

Sclipirile visării
Ţinute-n umbră, pier
Nu plânge după ele
Ci zboară către cer
Şi-abia eliberate
De cheia tainei plânse
Aşează-le pe pragul
Dorinţelor nestinse.

Nu plânge!
Când ţi-e glezna
Atinsă de noroi
Şi nu mai ştii pe unde
Călca de-atât gunoi,
Tu curăţă-te singur
De ele, fără silă
Şi drept rămâi! Nu cere
Sau aştepta vreo milă.
Şi-aşa e scurtă vremea
Şi-i soare prea puţin
Să înrobeşti cu lacrimi
Al ochilor senin.
Mai clar se vede zarea
Prin genele uscate,
De ce sâ dărui clipe
Trăirii zbuciumate?

Apusul, dintr-o dată
Se risipeşte-n zori
Din ei culege raze,
Prin ei să te strecori,
Cu zâmbetul, sfărâmă
Culoarea morţii hâde,
Nu plânge! Simte Raiul!
E-n inimă... surâde!

poezie de Cristina Maria Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar şi iubirea poate să ucidă

Chiar şi iubirea poate să ucidă,
Când se supune preţului de cost
Şi dovedeşte astfel să fi fost
Prea dreaptă, prea egală, prea lucidă.

Mai norocos rămâne drumul prost
Decât o cale dreaptă şi rigidă,
Când e constrânsă viaţa să decidă
Între minuni şi pământescul rost.

Să tremuri fără somn şi-n aşteptare,
Când peste vis perdelele se trag
Şi disperarea bântuie mai tare,

Fără să ştii nimic despre cel drag,
Dar să cunoşti cereasca desfătare,
Când umbra sa dă buzna peste prag.

poezie celebră de George Ţărnea
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scene din viaţa poemului

Câteva cuvinte ies pe furiş de la şcoală când
domnişoara învăţătoare închide abecedarul şi
îşi priveşte îngândurată picioarele acolo
după catedră.

poezie clasică de Aurel Dumitraşcu din Biblioteca din Nord (1987)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

La apus

Orizontul se naşte in ochii tăi
căprui pământul li se inchină la picioare
subţiri se-ntrevăd printre gene
delicate raze de lumină
ce descresc încet spre buze
trandafirii uşor se sting
iar atunci când sunt cu tine
iau apusul in braţe
şi-l simt tremurând

poezie de Valentin Cojocaru
Adăugat de Riana Sardau
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna vieţii

Atâtea amintiri am strâns în viaţă –
ce grele-mi par când anii se tot duc!
S-au aşezat pe gânduri ca o ceaţă
să îmi cobească-n cântecul de cuc!...
Iar de privesc aevea peste vreme,
spre căile pe care le-am parcurs,
mă răsucesc pe muchii de dileme,
rămase cu-ntrebări fără răspuns.

Mi-am căutat destinul printre stele,
din neguri reci m-am ridicat în zbor,
am aruncat ratările prea grele
pe zdrenţele căzute dintr-un nor.
Din drumul meu am izgonit himere,
care-aşteptau credinţa să-mi-o ia,
am frânt din ochi ispite efemere,
ieşite la răscruci în calea mea.

Am adunat din tină nestemate,
le-am şlefuit şi nume sfânt le-am dat,
mi le-au furat mişeii, pe-apucate,
zicând că ei în taină le-au creat.
Ajuns acum în toamna vieţii mele,
privind în urmă parcă mă-nspăimânt,
destinul meu, luat cândva din stele,
se zbate-n van pe-o aripă de vânt.

Dar tot urcând spre sferele astrale,
lăsând pământu-n urmă răscolit,
mai ud cu stropi de viaţă câte-o floare
când văd că se-ofileşte-n asfinţit.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cocluzie

Când sunt atât de multe ţărmuri şi urmele de paşi le şterge marea
Mă rog în taină sorilor de gânduri să ne strivească cu lumină zarea
Şi peste goliciuni de şoapte, unde prea multe inimi odihnesc
Tăcerile de ieri se fac uitate şi clipe sub apus ne întregesc.
Ne ţinem şi de sete şi de umbră când dogoresc ispite peste noi
Şi ne hrănim pe rând cu răsărituri, la adăpost de zgomot şi nevoi.
Când se-nteţesc atâtea graiuri mute şi flori de câmp pe suflet înverzesc
Mă pierd unde nu-i glas de mângâiere şi tot la tine-n piept mă regăsesc.
Ne ţinem şi de scut sub vrajba lumii când rugăciunea parcă ne înalţă
Şi strâns în pumnii mici de primăvară, un singur Cer muşcă din viaţă.
Suntem un tot, o dulce frenezie, puţin din Har, puţin din moarte
Ne suntem efemer şi veşnicie, unde-i un amalgam firesc de zi şi noapte.
Când ascultăm orgoliile surde ne-am rătăci şi-am îngropa ce-am fost.
Dar ne iubim. Şi fără doar şi poate, fără iubire n-avem nici un rost...

poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flash

Ploi mărunte spală vremea (care trece, care vine)
de virtuţi închipuite, fără noimă, fără rime.
Toate învârt roata vieţii, când spre alţii, când spre tine,
ochii arşi 'şi-nchid clipirea, de prea multă usturime.

Dinţii lumii nu mai muşcă, strepeziţi de răutate
nesătulă, dar sleită-n neputinţa de-a ucide
cu minciună, izvorâtă de micimi, şi laşitate
ce sfârşeşte cu un rictus "dulce"... ca de aguride.

Limba, opărită tragic de cafeaua cea amară,
până mai ieri ascuţită de-un fierar lipsit de suflet,
se alină cu veninul curs din vorbele de-ocară
scăpărate pe la colţuri de gura-i, strâmbată-n rânjet.

Ploi mărunte... dinţii lumii... roata vieţii care trece...
Totul este... cum se spune?!... E... rahat cu apă rece...

sonet de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce este oare istoria fără politică? O călăuză care merge, merge fără a avea pe nimeni în urmă care să înveţe drumul şi prin urmare se osteneşte în zadar; după cum politica fără istorie e ca unul care merge fără călăuză.

citat clasic din Alessandro Manzoni
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unei femei needucate

Când vei fi murit, vei zace pe veci,
fără ca cineva să-şi aducă aminte de tine;
tu n-ai avut niciodată parte de trandafirii Pieirii;
fără renume aici, tot aşa vei rămâne şi în Hades,
rătăcind încolo şi încoace printre morţii necunoscuţi.

poezie de Sappho
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semn de întrebare

Suntem prizionerii propriei nostre vieţi
Şi nu cunoaştem Calea, deşi o predicăm;
Nu ne-mbătăm de vin, dar trăim ca beţi
Cerem pe Înaltul pe care-L lepădăm.

Să ne-nţelegem viaţa, este lucru mare!
Căci Adevărul Lumii e strâns într-o cunună...
Tot ce trăim în viaţă poate fi eroare,
Iar adevărul nostru poate fi minciună.

Ape de amar bem în zile bune...
Orice întâmplare dă trepte şi testări;
Ziua bună-i răul cu bucurii nebune,
De nu cunoaştem Cartea pierim în cugetări.

Ne suntem captivi nouă prin necredinţa noastră;
Omul a fost dat să-nveţe să discearnă!
Clipa roz de viaţă, e de fapt albastră,
Iară primăvara este mai mult toamnă.

Depresie e-un vultur menit a te opri,
Când găsit-ai drumul care mult te spală
În timpul cel puţin ce-a murdărit a fi,
Ţinându-te departe de-a curăţirii şcoală.

Frica ţi-e duşmanul!... Şi nu viaţa grea,
Ce a fost să-ţi fie pentru-a fi etern...
Nu sluji deci fricii şi luptă-te cu ea
Şi alungă răul în chipul cel mai ferm!

Fiecare pas este încă-o treaptă
Spre Împărăţia la care-ai fost chemat.
Supune-te mustrării, căci Judecata-i dreaptă
Şi nu te clătina când ştii ce-ai semănat.

Trădare, Defăimare, Poftă, Neiertare
Din timpurile vechi au robit mulţimi...
Tu nu-ţi lăsa credinţa – scutul de salvare
Şi fii fericit în vremea când suspini.

Când iubeşti pe Domnul simţi împovărare...
Mare este premiul de ajungi la el!...
Drumul înspre Viaţă e presărat cu sare
Şi ce dulce este drumul cel mişel!

Să nu stai vreodată bazat că eşti curat,
Sau să zici la alţii că legea ta e bună!
El nu e ca tine, iar Legea nu-i stigmat
Să o vezi prin semne şi să nu rămână.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu (martie 2008)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!