Dorindu-mi să mor

Deoarece mă întrebi, cele mai multe zile mi-au dispărut din memorie.
Merg în hainele mele, nemarcată de realitatea plimbării.
Apoi, acea de nerostit dorinţa carnală se întoarce.

Chiar şi astfel, nu am ceva împotriva vieţii.
Ştiu bine săbiile ierbii despre care faci vorbire,
textura pe care ai plasat-o sub soare.

Dar sinucigaşii au un limbaj propriu,
asemeni tâmplarilor, ei vor să ştie ce unelte vor folosi.
Ei nu întreaba niciodată de ce construieşti.

Atât de simplu am recunoscut de două ori,
am posedat inamicul, am mâncat inamicul,
i-am confiscat arta, magia lui.

În acest mod, densă şi gânditoare,
mai caldă decât uleiul sau apa,
mi-am tras sufletul, salivând cu gura deschisă.

Nu mă gândesc în mod deosebit la trupul meu.
Chiar corneea dilatată şi excesul de urină sunt uitate.
Sinucigaşii au trădat deja corpul.

Încă născânu-se, ei nu mor întotdeauna,
dar intraţi întro stranie confuzie, nu pot uita un drog atât de dulce,
pe care până şi copii l-ar privi zâmbind.

Să-ţi împingi întrega viaţă sub limbă! –
asta, chiar şi numai de dragul artei, devine obsesie.
Moartea este un os amar; zgârâiat, vei zice,

şi totuşi ea mă aşteaptă, an dupa an,
pentru a vindeca cu delicateţe o rană veche,
Pentru a îmi elibera respiraţia din închisoarea ei sordidă.

Balansând încă în fragil echilibru, sinucigaşii uneori se întâlnesc,
năpustindu-se la fructele unei luni balonate,
părăsind pâinea de dragul unui sărut,

părăsind nepăsători paginile cărţii deschise la întâmplare,
ceva nespus, receptorul telefonului spânzurat în aer –
şi dragostea sau ceea ce va fi fost ea, o infecţie.

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doctori

Ei lucrează cu ierburi
şi cu penicilină.
Ei lucrează cu multă delicateţe
şi cu scalpelul.
Ei extirpă cancerul,
închid o incizie
şi spun o rugăciune
pentru puţinătatea pielei.
Ei nu sunt zei,
deşi le-ar plăcea să fie;
ei sunt doar oameni
care încearcă să repare alţi oameni.
Mulţi oameni mor.
Mor ca delicatele,
încă pulsând, mure
în noiembrie.
Iar ceea ce doctorii îşi amintesc întotdeauna este:
mai întâi să nu faci rău.
Ei ar săruta locul dacă astfel s-ar vindeca.
Nu s-ar vindeca.

Dacă doctorii vindecă,
atunci soarele va vedea asta.
Dacă doctorii ucid,
atunci pământul va ascunde asta.
Doctorilor ar trebui să le fie teamă de aroganţă,
chiar mai mult decât de infarct.
Dacă sunt prea mândri,
iar unii chiar sunt,
atunci ei vor pleca acasă călare,
iar Dumnezeu îi va aduce înapoi pe propriile picioare.

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jen: Plec, Dawson. Dar înainte de a pleca aş vrea...
Dawson: Dar, Jen...
Jen: Nu, nu, ascultă-mă, te rog. Bine? Asta pare să fie ziua adevărului şi este rândul meu acum. Mi-am pierdut virginitatea la 12 ani cu un tip mai mare decât mine care m-a îmbătat. Nu-mi amintesc numele lui. Dar după ce m-am speriat pentru prima dată de o posibilă sarcină, am început să iau anticoncepţionale şi foloseam prezervativ de cele mai multe ori sau uneori, nu ştiu, nu mi-e clar. Beam foarte mult şi leşinam şi tot aşa. Mi-am început viaţa sexuală prea devreme şi nu doresc asta nimănui. Adică sexul la o vârstă atât de fragedă este întotdeauna o idee proastă. În cele din urmă am fost prinsă făcând sex în patul părinţilor mei. Fetiţa lui tata făcând sex în faţa lui. Încă nu mă poate privi în ochi, dar m-a trimis la 200 mile depărtare tocmai ca să nu fie nevoit s-o facă. Dar nu mai sunt fata aia. Nu am fost niciodată, dar nu sunt nici imaginea de alba-ca-zăpada pe care mi-ai creat-o tu. Sunt undeva la mijloc şi încerc să mă descopăr.
Dawson: Jen, nu e vorba de tine. Sunt doar inhibiţiile mele prosteşti. Părinţii mei au o viaţă sexuală nebunească, iar eu, eu am folosit-o pentru a măsura fericirea lor.
Jen: Sexul nu aduce fericirea.
Dawson: Ştiu. Acum ştiu asta.
Jen: Îmi pare rău că te-am minţit, dar nu mă pot scuza pentru trecutul meu. Adică am învăţat ceva din el, sunt o persoană mai bună, m-a adus unde sunt acum. Şi asta e şansa mea să o iau de la capăt. Este şansa mea şi ar fi drăguţ dacă m-ai susţine.
Dawson: Cu o condiţie!
Jen: Care?
Dawson: Să mă ierţi, Jen, deoarece comportamentul meu nu poate fi răscumpărat şi nu merit pe cineva atât de pasional şi deschis şi sincer şi frumos ca tine.(Se îmbrăţişează.) Încă o dată?
Jen: Aham.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar dupa ce voi muri

Chiar dupa ce voi muri, dragul meu,
Si voi fi-ngropata adanc in pamant, dragul meu,
Deasupra mormantului meu va arde vesnic o flacara, dragul meu,

Ziua, flacara va fi alba, dragul meu,
Noaptea, flacara va fi neagra, dragul meu,
Si tu n-o vei vedea niciodata, dragul meu.
Flacara alba va fi dragostea mea pentru tine, dragul meu,
Flacara neagra va fi dragostea mea pentru tine, dragul meu,
Flacara alba si flacara neagra, dragul meu,
Nu se vor stinge niciodata, dragul meu,
Niciodata, niciodata, dragul meu.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

To Kuny: Off, dragul meu... Deci, asta era! I-ai găsit îmbrăţişaţi. Şi ce-i cu asta?
Nick: Poftim?! Cum adică, tată?!
To Kuny: Dragul meu, nu trebuie să interpretezi greşit ceea ce vezi. Există o multitudine de motive pentru care două persoane se pot îmbrăţişa. O îmbrăţişare nevinovată nu înseamnă nimic rău. Ei sunt de mult timp colegi, prieteni chiar, destul de apropiaţi şi îşi pot permite asemenea manifestări din când în când, dar atâta tot. Deci, chiar ar putea fi doar o neînţelegere.
Nick: Dar, tată...
To Kuny: Ascultă ce-ţi spun, băiatul meu! Ar fi trebuit să-i laşi să-ţi explice, să le dai şansa să-şi justifice comportamentul, nu să te grăbeşti să tragi tu concluziile. S-ar putea să te înşeli în privinţa lor.
Nick: Dar, nu era nevoie de explicaţii. Totul era destul de evident.
To Kuny: Nu, dragul meu! Nimic nu era chiar atât de evident cum ţi s-a părut ţie în acel moment. Ar trebui să ai mai multă încredere în minunata ta soţioară. Eu cred că te iubeşte cu adevărat, mult de tot, deci, în nici un caz nu ar vrea să-ţi facă aşa ceva! Iar în privinţa comandantului, nu ştiu de ce, dar îmi inspiră foarte multă încredere. Nici el nu ţi-ar vrea răul, ţie sau colegei lui. În plus, el e îndrăgostit până peste cap de sora ta, deci, în nici un caz nu s-ar uita la scumpa ta soţie.
Nick: De sora mea?!
To Kuny: Da, bineînţeles. Aaa, nu de Ly, se înţelege, ci de Lia. Şi ea e sora ta.
Nick: Ea e, însă el nu ştie.
To Kuny: S-ar putea să nu ştie acest lucru, însă asta nu-l împiedică să fie îndrăgostit de ea. Şi nu are ochi pentru altcineva, decât pentru ea, deci, nici pentru iubita ta cea blondă. Aşa că n-ai motive să te comporţi astfel, să te simţi jignit de atitudinea lui.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar după ce voi muri

Chiar după ce voi muri, dragul meu,
Şi voi fi-ngropată adânc în pământ, dragul meu,
Deasupra mormântului meu va arde veşnic o flacără, dragul meu,

Ziua, flacăra va fi albă, dragul meu,
Noaptea, flacăra va fi neagră, dragul meu,
Şi tu n-o vei vedea niciodată, dragul meu.
Flacăra albă va fi dragostea mea pentru tine, dragul meu,
Flacăra neagră va fi dragostea mea pentru tine, dragul meu.
Flacăra albă şi flacăra neagră, dragul meu,
Nu se vor stinge niciodată, dragul meu,
Niciodată, niciodată, dragul meu.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana: Uite, vreau să-ţi dăruiesc ceva.
Lucian: Mie?
Diana: Da. Doar dacă-mi promiţi că vei lăsa în urmă acea întâmplare.
Lucian: Să-ţi promit? Nu vreau să te mint; nu cred că pot, dar cel puţin am să încerc.
Diana: E bine şi atât. Iată; lănţişorul meu... Poftim! Ia-l tu, ca să-ţi amintească de mine în următorii ani.
Lucian: Dar, mamă, e al tău...
Diana: Bineînţeles că-i al meu. Însă vreau să-l ai tu, ca să nu mă uiţi.
Lucian: Ştii bine că nu te-aş putea uita nicicând, indiferent de distanţa care ne-ar despărţi sau anii în care nu te-aş vedea.
Diana: Te cred, dragul meu. Primeşte însă şi acest lănţişor, iar când îţi vei aminti de mine, priveşte-mi chipul din medalion. Eram foarte tânără atunci...
Lucian: Încă mai eşti şi acum, tânără şi frumoasă. În fotografia asta însă pari cu adevărat doar o copilă. Ce vârstă aveai?
Diana: 16, poate aproape 17.
Lucian: 16... Chiar erai doar o copilă. Pot să te întreb de unde ai lănţişorul şi medalionul? Sau de la cine?
Diana: Le-am primit... de la tatăl tău.
Lucian: Şi de ce nu apare şi blondul în fotografie, alături de tine?
Diana: Pentru că atunci n-a avut o fotografie atât de mică, iar după aceea am neglijat... Aşa că a rămas doar a mea.
Lucian: A rămas doar fotografia ta? Pe mine nu mă deranjează deloc, dar...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Păi, da, după cum tocmai ţi-am spus, dacă nu observam că era îndrăgostit lulea de tine, încă de atunci, n-aş fi renunţat aşa de uşor la el, sub nici o formă, pentru că şi eu eram îndrăgostită de el, îmi plăcea la nebunie... De ce te uiţi aşa la mine? Ai amuţit? Nu spui nimic?! Ţi se pare curios faptul că-mi plăcea de el, că eram îndrăgostită de el? De ce crezi că i l-am dat pe Rikky?! Era papagalul meu favorit; nu m-aş fi despărţit pentru nimic în lume de Rikky, dar pentru Luci... N-ai priceput niciodată nimic?! Vai, Lia... Nici acum nu-ţi dai seama că Luci e un tip deosebit, care atrage imediat atenţia asupra lui, trezeşte oricui interesul? Aşa s-a întâmplat şi-n cazul meu, de prima oară, de cum l-am văzut, când domnul profesor Manea ne-a condus la bordul navei, să ne cunoaştem colegii; nu-l întâlnisem până atunci, deşi auzisem vorbindu-se mult despre el... E de-a dreptul minunat; nu doar că e incredibil de frumos, atrăgător şi inteligent, dar are multe alte calităţi, este tot ceea ce oricine şi-ar dori. Dar el, norocoaso, te-a ales pe tine, din mulţimea de admiratoare care-l înconjurau... Şi nici după atâţia ani n-a renunţat la încercarea de a-ţi câştiga încrederea şi prietenia, iar tu cum îl tratezi?! Ţi se pare corect ceea ce faci?! Mie, nu prea... Nu mă privi aşa şi nu-ţi fie teamă pentru Nick, fratele tău. După cum vezi, nu e deloc surprins de ceea ce aude acum, pentru că ştie totul; i-am spus deja, nu i-am ascuns nimic, iar el m-a înţeles. Vezi bine, nu este gelos, de altfel, nici n-ar avea motive, pentru că eu am renunţat de mult la Luci, încă de atunci, de pe Terra, în favoarea ta, deşi nu mi-aş fi dorit acest lucru. Am observat însă că el n-avea ochi decât pentru tine; era înnebunit după tine, încă de atunci, de aceea am renunţat, deşi aş fi putut foarte bine să nu fi procedat astfel şi poate aş fi avut şanse să-l câştig pe parcurs, să-l determin să te uite, să te lase în urmă, să te scoată din viaţa lui, din mintea lui... Însă n-am procedat astfel şi nu regret deloc, mai ales acum, când mi-am găsit fericirea, alături de fratele tău, pe care-l iubesc sincer, fără prefăcătorie; mi s-a oferit o a doua şansă şi n-am dat cu piciorul... Cât despre Luci, îl consider un foarte bun prieten, de fapt, chiar îmi este un bun prieten, întotdeauna mi-a fost şi cred că nu merită să sufere atât de mult din cauza ta, iar tu la fel, din cauza lui, pentru că ştiu, îmi dau seama că şi tu îl iubeşti pe el, chiar dacă nu vrei să recunoşti asta. Nu încerca să mă contrazici, pentru că n-ai să poţi! N-oi fi eu psihiatru sau psiholog, ca tine, dar ştiu sigur că nu mă înşel! Aşa că mai bine nu spune nimic în acest sens... Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face, ar fi să mergi în navă, să vorbeşti cu el; atât aşteaptă de la tine, mi-a spus destul de clar, deşi nu în mod direct... Nu-i deloc supărat pe tine, nici n-ar putea fi, deci nu-i nevoie să-ţi ceri iertare de la el, pentru că n-ai avea de ce. Ar vrea doar ca măcar de data asta, tu să fii cea care să reia legătura, nu tot el; el a cedat destul în faţa ta, de prea multe ori, ba chiar de fiecare dată. Măcar acum cedează tu. Te rog, Lia, gândeşte-te bine.

replică din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Repet, îmi pare rău! Cred că am interpretat greşit unele lucruri şi m-am lăsat influenţat de acestea...
Lia: N-ai putea vorbi mai clar?! Ce lucruri?!
Lucian: Păi, lucruri... Însă, de curând am aflat că te-ai implicat foarte mult în realizarea cadoului meu şi îţi mulţumesc pentru asta.
Lia: Nu trebuie să-mi mulţumeşti doar mie. Se pare că eşti greşit informat. Toţi au contribuit cu ceva la realizarea lui.
Lucian: Da, ştiu. Iar celorlalţi le-am mulţumit deja. Însă ţie doream să-ţi mulţumesc separat, într-un mod deosebit decât celorlalţi.
Lia: De ce?
Lucian: Pentru că tu ai avut o contribuţie mai mare în acest sens. Şi nu încerca să negi, pentru că ştiu sigur că aşa e. Toţi ceilalţi au recunoscut deja acest lucru. Mi-au spus că te-ai zbătut foarte mult. De ce-ai făcut asta, pentru mine?
Lia: N-am făcut-o pentru tine, în mod deosebit. Însă ar trebui să-ţi dai seama că meriţi efortul.
Lucian: Adevărat?! Chiar merit?!
Lia: Evident că meriţi.
Lucian: Chiar şi după tot ceea ce am făcut în ultimul timp?
Lia: Dacă ar fi să ne luăm doar după aceste ultime fapte, atunci ai dreptate, nu prea meriţi! Însă n-ar fi fost corect să luăm în calcul doar această ultimă perioadă. Prin urmare, toţi am căzut de acord că meriţi totuşi acest cadou, pe care l-ai şi primit. În plus, demarasem deja lucrul înainte ca tu să... Nu puteam da înapoi.
Lucian: Înţeleg. Oricum, îţi mulţumesc mult. Apreciez ceea ce ai făcut pentru mine. În plus.
Lia: Ai dreptate! Chiar e adorabil.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Poate că nu te-ai străduit destul. Doar atât dacă i-ai spune, că o iubeşti şi totul s-ar rezolva, s-ar schimba brusc, în bine, pentru amândoi.
Lucian: Chiar crezi asta? Eu nu sunt atât de sigur. Nu cu ea. Cu ea nu va fi aşa de uşor. Dacă ar fi fost alta, poate da, dar ea... Nu! Nu merge. Poate ar fi ţinut figura dacă ea ar fi fost altfel, însă... Nu ştiu. Nu ştiu ce să mai cred.
Maria: Cum să nu ştii? Cum poţi spune aşa ceva? Tocmai tu? Acest termen nu există, sau poate fi depăşit, mai ales pentru tine.
Lucian: Bine ar fi să fie aşa, însă, din nefericire pentru mine, nu e deloc astfel... Sunt nehotărât, Maria; e pentru prima oară în viaţă că mi se întâmplă aşa ceva, dar culmea, într-adevăr nu ştiu ce să fac. Ezit mereu, amân mereu, deşi nu asta mi-aş dori. Din cauza asta trebuie să mă mai gândesc, să devin odată hotărât.
Maria: Bine, Luci, atunci mai gândeşte-te, poate că ceea ce ţi-am spus îţi va fi de folos într-un fel; cel puţin eu aşa sper.
Lucian: Sigur. Chiar îmi este de folos. Îţi sunt recunoscător.
Maria: Lasă asta. N-am nevoie de recunoştinţa ta.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rana

I
vai mie, rana s-a închis
vai, sângele s-a uscat
şi a facut coajă.
oh, doamne, m-am vindecat!

de-acum o să mă mestece fericirea
o să ma sfârtece seninătatea
şi nebunia care a fost n-o să mai fie de-acum niciodată,
nu, n-o să-i mai sărut umărul.

viaţa o să-mi treacă în pace şi armonie
cu lecturi bogate, cu mese regulate.
sănătatea o să-mi mănânce plămânii.
raţiunea o să-mi sfâşie creierul.

vai, rana, rana mea dragă
rană plăcută vieţii mele
rană pentru care am trăit, pe care mi-am zgândărit-o cu unghiile
s-a închis. oh, doamne, sunt vindecat!

şi niciodată febra n-o să-mi mai aprindă
veioza vieţii până la ars.

II
să accept evidenţa: nu mai pot să scriu poezie.
nu mai sunt în stare, ceva în mine nu mai colaborează.
am scris ani de zile cu ură, cu dragoste, iar acum
creierul meu e mort.
am pornit la maraton ca pe suta de metri
am vrut totul deodată, am vrut să-mi înnebunesc cititorul.
am uitat că viaţa e lungă.

nu-mi imaginam că o dată mă voi opri, voi plaţi
că tot ce am făcut vreodată se va întoarce împotriva mea
şi nu voi putea să mă ajung din urmă
şi orice încercare de a mai face ceva
va fi o nouă dezamăgire.
ce voi mai scrie încă patruzeci de ani?
o să strâng din măsele, o să scriu articole de critică
sau cine ştie ce amintiri
o să suport condescendenţa tinerilor, o să las nasul în jos
când o să vina vorba despre poezie, o să fac traduceri
ca să nu mă uite lumea, ca să pară că mai trăiesc.
sau o să-mi public cândva un volum de versuri din tinereţe
atât de proaste, că nu le băgasem în nici o carte
şi o să am un succes "de prestigiu", mi se va spune "autorul
poemelor de amor",
precursorul a dumnezeu ştie ce poezie va mai fi pe atunci...
nu ştiu, nu ştiu...

prieteni mai tineri, să nu faceţi ca mine.
calculaţi-vă poezia pentru şaizeci de ani.
eu? nu ştiu ce drum să mai apuc, ce s-ar mai putea face
şi nu ştiu ce trebuie să mai simt şi ce mai pot să imaginez.
de data asta chiar cred ca mi s-a infundat.

voi fi un poet bătrân, care n-a mai scris de decenii
un supravieţuitor al propriei morţi
şi care mai bine n-ar fi făcut nimic niciodată.

III
oare s-a terminat viaţa? oare sunt terminat?
sunt un eşec? voi fi pulbere?
va veni moartea iar tu mă vei dispreţui.
va fi groaznic, groaznic.

voi fi singur, mai singur decât toţi oamenii, singur.
fără nimeni, fără odihnă.
voi înţelege totul, ah, intelege-ma, şi toti ma vor iubi,
toţi îşi vor aduce aminte.

sunt pierdut, pierdut.
muşcă-mi tu gura.
o să plouă nasol pe drumuri, o să fim uzi pân-la piele.
o să învăţăm să urâm

va veni toamna, toamna minţii, înecul.
vom avea gura moale şi caldă, va veni luna
vor veni norii să ne cunoască
şi vom muri, vom face dragoste.

da, da, stai acum lângă mine, priveşte-mă. sunt terminat, terminat.
va fi numai moarte în jur.
stelele vor fi moarte, bot lângă bot ca nişte câini de pe străzi.
vor muri unghiile.

gata. stai lângă mine. a avut rost?
ne-am trezit trăind.
a fost groaznic: am trait.
a fost groaznic, groaznic.

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Boris: Întrebarea e dacă am învăţat ceva despre viaţă – doar că fiinţa umană e alcătuită din trup şi minte. În minte se formează cele mai nobile aspiraţii, poezia sau filosofia, dar trupul e, de fapt, toată distracţia. Cred că e cel mai important e să nu fii dezamăgit... Dacă Dumnezeu există, nu cred că e rău. Cred că cel mai urât lucru pe care îl poţi spune despre El e că e un elev mediocru. Sunt totuşi lucruri mai rele decât moartea. Dacă v-aţi petrecut vreodată seara cu un agent de vânzări, ştiţi exact la ce mă refer. Ideea e să nu te gândeşti la moarte ca la un sfârşit, ci ca la un mod foarte eficient de a-ţi reduce din cheltuieli. În ceea ce priveşte dragostea... ei, bine, ce pot să spun? Nu numărul relaţiilor sexuale contează, ci calitatea lor. Şi dacă nivelul ăsta scade la fiecare opt luni, atunci trebuie să faceţi ceva în privinţa asta. Cam atât de la mine. La revedere.

replică din filmul artistic Dragoste şi moarte, scenariu de Woody Allen (10 iunie 1975)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Scuză-mă, Luci, probabil nu-i treaba mea şi nu vreau să par indiscret, dar... Ce-ai păţit? Ce s-a întâmplat aseară?
Lucian: Hmm?! Chiar trebuie să fiţi toţi atât de curioşi? Da, s-a întâmplat ceva neplăcut pentru mine aseară, după plecarea voastră, a celorlalţi... Eu am mai rămas, deşi, dacă aş fi ştiut ce avea să urmeze, aş fi plecat odată cu voi. Dar am mai rămas şi m-am ales cu o reclamaţie serioasă, depusă împotriva mea la Comisia Disciplinară a Institutului, care va porni începând de luni dimineaţă o anchetă amănunţită în ceea ce mă priveşte.
Mihai: O reclamaţie?! Cine ar fi depus o reclamaţie împotriva ta?!
Lucian: Colega noastră, domnişoara consilier Stancu. Lia.
Mihai: Ea?! De ce? De ce a procedat astfel?
Lucian: De ce?! Nu ştiu; nu ştiu de ce. Ea... Consideră că aş fi indisciplinat sau că aş avea un comportament necorespunzător poziţiei mele...
Mihai: Tu?! Comportament necorespunzător?!
Lucian: Da; într-un fel, ştii şi tu despre ce-ar putea fi vorba; în general, despre fete... Ele mă asaltează, mai ales de când misiunea a devenit oficială, dar jur că nu-i vina mea! De fapt, cred că ai văzut şi tu ceva, iar atunci încă nu era nimic oficial... M-a văzut şi ea, domnişoara consilier Lia, de vreo câteva ori, în astfel de situaţii şi cred că asta a deranjat-o, sau... Nu ştiu... În orice caz, a cerut destituirea mea din funcţia de comandant şi excluderea mea definitivă din echipaj.
Mihai: Poftim?! Cum putea cere aşa ceva? Doar nu te cunoaşte decât de vreo săptămână...
Lucian: Nu, ea mă cunoştea de mai mult; am întâlnit-o în urmă cu un an şi ceva. Se pare că încă de atunci n-a avut o părere prea bună despre mine, dar nu credeam că... Nu ştiu. În orice caz, de luni voi fi cercetat amănunţit; veţi fi chemaţi şi voi, colegii mei, vi se vor pune o mulţime de întrebări, se vor face investigaţii serioase. Nu-mi cade deloc bine chestia asta, dar...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joe Bradley: Cât ar valora un interviu adevărat cu această femeie?
Domnul Hennessey: Te referi la Alteţa Sa?
Joe Bradley: Cu siguranţă nu mă refeream la Annie Oakley, la Dorothy Lamour sau Madam... Cât ar costa?
Domnul Hennessey: Ce-ţi pasă ţie? Ai atât de multe şanse să faci asta ca...
Joe Bradley: Ştiu, dar dacă aş reuşi, cât ar valora?
Domnul Hennessey: Ei, bine, o simplă discuţie despre lumea în care trăim probabil că ar valora vreo 250. Desigur, părerile ei despre modă, ar valora mult mai mult, poate chiar o mie... de dolari.
Joe Bradley: Dar eu vorbesc cu ea despre părerile ei în materie de orice. Dorinţele secrete ale unei prinţese. Gândurile ei cele mai ascunse, dezvăluite reporterului tău personal, într-un interviu intim şi exclusiv. (Şeful său rămâne cu gura deschisă la gândul unei astfel de posibilităţi.)
Joe Bradley: Nu prea îţi e de folos, aşa-i? M-am gândit eu că n-o să-ţi placă.
Domnul Hennessey: Vino încoace. Presupun că ai discuta şi despre aspectul emoţional, nu?
Joe Bradley: De fapt numai despre asta e vorba.
Domnul Hennessey: Şi vei face poze.
Joe Bradley: S-ar putea. Cât valorează?
Domnul Hennessey: În mod special un astfel de articol ar valora chiar şi cinci mii de dolari pentru orice ziar.
Joe Bradley: Ai spus cumva cinci mii? Vreau să îmi promiţi asta şi să dăm mâna.

replici din filmul artistic Vacanţă la Roma (2 septembrie 1953)
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

30.09.1996

Seară.
Nu voi mai vorbi despre neguri.
Voi nota doar că am meditat şi azi
dacă să-i spun sau nu,
că m-a înţepat de câteva ori,
aş putea spune că m-a întărâtat,
dar nu i-am răspuns,
nu i-am spus că-mi aminteşte de cineva
ştiut de zece ani.
În octombrie se vor împlini.
Mă dusesem pe întâi, secretara
m-a chemat peste o săptămână,
când am venit şi am fost acceptat.
Deci pe 9 octombrie, probabil, mi-am
început, îmi începusem cursurile
în clasa a unsprezecea.
Oi fi văzut-o din prima zi?
Se pare că nu, oricum în următoarele,
foarte repede...
Nu-mi propun nimic deosebit,
dar versurile astea chiar nu-s versuri
vreau să fac versuri sau jurnal
sau să-mi notez ceva indiferent ce
cum să continui
la aparat cântă,
mâncarea aşteaptă să fie făcută,
dar trebuie să continui.
Încerc să-l citesc pe Mircea Ivănescu.
Desigur, fiecare are locul său în lume,
modul său de expresie, dar
ce este arta
încă n-am aflat.
Dacă nu am ceva de spus...
Lumii m-am arătat,
dar lumii nu-i pasă de mine,
dar ce-i pasă lumii de mine.
Oh, când voi fi mulţumit de mine
mi-am tras la sorţ cine-mi
va fi nevastă, pe cine trebuie
să mă concentrez; din trei.
a rămas cea mai veche
pe care-o ştiu de zece ani.

poezie de Marius Irimia (1996)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jackie: Hei, poate ar fi mai bine dacă ar spune fiecare câte ceva despre sine. Încep eu... îmi plac fardurile şi dietele. Şi lui Steven îi plac chestiile negre şi aruncatul obiectelor în geamuri.
Broke: Bine, eu am fost şefă de promoţie, particip la maratoane şi meditez copii la latină.
Kelso: Păi, eu am aruncat cu ouă în şeful promoţiei din clasa mea, într-un alergător de maraton - o, şi în nişte copii de la ora de latină.
Hyde: E chiar amuzant.
Brooke: Şi cum v-aţi cunoscut?
Jackie: Michael şi cu mine am fost împreună vreo trei ani.
Hyde: Apoi i-am furat-o eu.
Brooke: Stai puţin - ce ai spus?
Kelso: Nu, nu, nu ai fi putut să o furi dacă eu nu aş fi înşelat-o primul.
Brooke: Ia stai puţin.
Kelso: E... sună mult mai rău decât a fost în realitate. Am înşelat-o numai cu sora lui Eric, iar cu celelalte fete am fost atunci când eram certaţi pentru că o enervasem cu ceva. Dar niciuna din ele nu erau surori, în afară de cele două care erau surori.
Hyde: A adus vorba de cele două surori. Grozav.
Brooke: Cred că am făcut o greşeală. Mai bine plec.
Kelso: Nu, Brooke, aşteaptă... am fost cu multe tipe, cu multe... multe... multe de tot.
Jackie: Asta nu te ajută deloc.
Kelso: Uite ce e, lasă-mă să o iau de la început... poate că nu suntem cuplul perfect, dar eu te plac cu adevărat. Cred că ne-a fost sortit să avem acest copil împreună.
Brooke: Michael, unor oameni le este sortit să se cunoască într-un tren sau la Paris, nu într-o toaletă la un concert Molly Hatchet. (Brooke se ridică şi pleacă.)
Kelso: Soartă. Amice, nu folosi niciodată într-o ceartă un cuvânt pe care nu eşti sigur că îl înţelegi.

replici din filmul serial Anii '70
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Totuşi, mă ierţi, cu adevărat?
Lucian: Sigur! N-ai înţeles încă? Te-am iertat deci, deşi ceea ce ai spus rămâne, nimic nu poate schimba acest lucru şi sper să înţelegi că m-a durut foarte mult. Încă mă doare, dar nu contează. Nu vreau să mă mai gândesc. Ce-a fost, a fost, trebuie să uităm. Timpul merge înainte, nu se opreşte-n loc, iar înapoi nu se întoarce. Trebuie să privim spre ce va fi de acum încolo.
Lia: Şi ce va fi? Vei reveni acum printre noi?
Lucian: Aşa, brusc?! Uff... Nu se poate. Mi-e greu, dar am să în-cerc. Cred că da, voi reveni în cele din urmă. De ajuns cu separările inutile! După şase luni, m-am săturat de singurătate!
Lia: Deci, chiar nu eşti supărat, deloc?
Lucian: Nu! Şi te rog să nu mai vorbim despre asta. Eu sunt dispus să uit totul. De fapt, am şi uitat deja. Putem pretinde că nu s-a întâmplat nimic, niciodată. Te-aş ruga să gândeşti şi tu la fel. Să ştergem totul cu buretele. S-o luăm de la început.
Lia: Am să încerc, dar nu-i aşa uşor. Rămân cele şase luni, care nu pot fi şterse cu buretele; e jumătate din perioada care a fost stabilită pentru această misiune pe planeta Proxima... În orice caz, îţi mulţumesc. Acum pot fi liniştită, dacă ştiu de la tine că m-ai iertat. Înseamnă foarte mult pentru mine. Dar eşti sigur că...
Lucian: Da, sunt foarte sigur. Te rog încă o dată, nu vreau să vorbim despre asta! Dacă tot ai venit până aici, să vorbim despre altceva, orice altceva. Ar fi mult mai plăcut.
Lia: Bine. Doream doar să mă asigur...
Lucian: Poţi fi foarte sigură! Te rog...
Lia: Da, bine. Am înţeles. Nu mai vorbim despre asta, pentru că nu-ţi face plăcere. Nici mie.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot astfel a trebuit să gândesc şi despre părinţii mei. Ei spun că eu sunt copilul lor şi că aş fi ca ei. Dar chiar dacă trebuie să îi iubesc sunt pentru ei un om străin pe care nu-l pot înţelege. Şi ceea ce este esenţial la mine şi poate fi tocmai esenţa sufletului meu, ei consideră că e neimportant şi atribuie acest ceva tinereţii sau toanelor mele. Şi cu toate acestea ţin la mine şi mi-ar face cu dragă inimă tot binele din lume. Un tată îi poate da copilului său nasul şi ochii şi chiar şi mintea drept moştenire, dar nu şi sufletul. Acesta e nou odată cu fiecare om

Hermann Hesse în Knulp
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un copil nu se educă lăsându-l la televizor sau la laptop. Acel mic om are nevoie să înveţe de la cei din jurul său comportamentele şi modul de raţionare care mai apoi îi vor construi personalitatea. Nu cred că ar trebui să ne mai mirăm de ce copiii sunt atât de agresivi, au probleme de vorbire sau pur şi simplu nu pot să socializeze - sursa acestora se poate găsi în comportamentul pasiv al părinţilor în primii ani ai săi de viaţă. Şi, ca de obicei, auzim cât se poate de frecvent: "Dar cum se poate una ca asta? Eu mi-am educat copilul foarte bine"... Oare să fie aşa? Ia să ne gândim puţin: cel mic e ca o sămânţă care se dezvoltă, iar dacă tu ca şi părinte nu ai grijă ce "plantezi" s-ar putea ca mai târziu să te trezeşti cu o buruiană în toată splendoarea ei pe care vrei să o transformi în trandafir. Vă rog, mai ales pe voi ce mai tineri care încă nu aveţi copii, nu credeţi că un aparat poate înlocui iubirea părinţilor şi îi poate oferi educaţia cea mai solidă pentru viitorul lui. Nicio altă persoană sau obiect nu poate să facă acest lucru - cu atât mai puţin banii.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: Bănuiesc că au fost multe cele ce s-au îndrăgostit de tine.
Lucian: Dacă au fost sau nu... Nu ştiu; poate... Printre ele s-a numărat şi blondina noastră micuţă, Maria. Ceea ce ştiu însă foarte sigur, e că eu nu m-am îndrăgostit de nici una, decât de ea, de la început, de cum am văzut-o, iar asta s-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă. Dacă n-ar fi fost ea, poate că ai fi fost tu; ai fi avut şanse, eşti drăguţă... Tu, Maria sau alta. Dar aşa...
Sonya: Aşa nu poate fi decât ea.
Lucian: Întocmai. Ea-mi domină gândurile, iar eu nu pot schimba nimic în acest sens. Am încercat de multe ori, dar... La naiba! Nu ştiu de ce, însă... Mi-e imposibil!
Sonya: Ba da, poţi schimba ceva.
Lucian: Nu înţeleg...
Sonya: Dacă tot o iubeşti atât de mult, atunci de ce suferi din cauza ei, când totul ar putea fi atât de simplu? Mai ales că şi ea te iubeşte pe tine, asta e clar.
Lucian: Nu ştiu; eu nu sunt atât de sigur.
Sonya: Ar trebui să fii. Pentru că te iubeşte. Scrie foarte mult despre tine în jurnalul ei, se gândeşte mereu la tine, atât de mult, încât vorbeşte şi noaptea cu tine, în somn. De ce crezi că ar proceda astfel? Simplu: Pentru că te iubeşte, e singura explicaţie.
Lucian: Posibil... N-aş putea să te contrazic, dar nici să te aprob. Nu sunt sigur că ai dreptate.
Sonya: De ce nu încerci să te convingi singur?
Lucian: Ce vrei să spui?
Sonya: Încearcă să afli adevărul, să fii sigur, să ştii dacă te iubeşte sau nu.
Lucian: Cum să fac asta?
Sonya: Încearcă să-i găseşti jurnalul, să vezi dacă scrie sau nu des-pre tine în paginile lui, iar dacă scrie, să afli ce anume scrie despre tine. Presupun însă că ar trebui să-l cauţi în timp ce ea nu este în cameră; îl ţine întotdeauna bine ascuns, uneori, din când în când, schimbând locul respectiv, în care-l pune. Nici Ly, colega ei de cameră, nu ştie de existenţa jurnalului; când scrie, are grijă ca Ly să nu fie acolo, să fie doar ea, singură.
Lucian: Îmi sugerezi cumva s-o spionez? Asta mă sfătuieşti?
Sonya: Da. De ce nu? Pare a fi singura soluţie pentru a afla ceea ce te frământă atât de mult, pentru a te linişti, însă pentru asta e nevoie să te întorci printre colegii tăi, să fii iarăşi împreună cu ei; aţi stat destul separat, nu crezi?
Lucian: Poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frodo: Sam, nu pot face asta.
Sam: Ştiu. Nu e bine deloc. De fapt, noi nici nu er fi trebuit să fim aici. Dar totuşi suntem. Domnule Frodo, e ca în marile poveşti. Ca în acelea care chiar s-au păstrat. Acelea care erau înţesate de pericole şi de elemente ale întunericului. Iar câteodată nu-ţi doreai să afli cum se termină. Cum ar fi putut avea un final fericit? Cum s-ar fi putut întoarce lumea la starea sa iniţială când s-au întâmplat atâtea lucruri groaznice? Dar, la urma urmei, întunericul acesta e doar ceva trecător. Până şi întunericul trebuie să ia sfârşit. Va veni o nouă zi. Iar atunci când va răsări soarele, va străluci mai puternic decât până acum. Acelea erau poveştile de care îţi aminteai mereu. Cele care însemnau ceva, chia dacă erai prea mic ca să înţelegi ce anume. Dar mâ gândesc, domnule Frodo, că acum înţeleg. Acum chiar ştiu. Oamenii din acele poveşti aveau multe şanse de a se întoarce, numai că ei nu făceau asta. Dimpotrivă, mergeau mai departe. Pentru că ceva le dădea speranţă.
Frodo: Ce le dădea speranţe, Sam?
Sam: Gândul că mai este o fărâmă de bine în lumea asta, domnule Frodo... şi că merită să lupte pentru asta.

replici din filmul artistic Stăpânul inelelor: Cele două turnuri, scenariu de Fran Walsh, după J.R.R. Tolkien (5 decembrie 2002)
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!