Cântec despre dansul stiletului (pentru o elevă a Doamnei Gongsun)

Acolo a trăit cu ani în urmă superba Gongsun,
Care, dansând cu stiletul ei, atrăgea de pretutindeni
O audienţă asemeni munţilor pierduţi printre ei înşişi.
Cerul şi pământul se roteau la stânga şi la dreapta, urmărindu-i mişcările,
Care erau ca ale Arcaşului care dobora nouă sori de pe boltă,
Rapide ca îngerii în faţa aripii dragonilor.
Ea începea ca trăsnetul, dând glas mâniei,
Şi sfârşea lin ca luciul catifelat al fluviilor şi-al mărilor...
Dispărute sunt acele buze roşii şi acele mâneci perlate;
Iar în afara acestei unice eleve, nimeni nu mai răspândeşte acel parfum;
Această frumuseţe din Lingying, la Turnul Zeului Alb,

Dansează încă şi cântă ca în vremurile fericite de atunci...
Iar noi, răspunzând unul altuia la întrebări,
Oftăm împreună, întristaţi de schimbările care s-au petrecut.
Erau opt mii de doamne la curtea ultimului Împărat,
Dar nici una nu dansa dansul stiletului ca Doamna Gongsun.
... Au trecut cincizeci de ani, ca o întoarcere de palmă;
Vânt şi praf, umplând lumea, au ascuns Curtea Imperială.
În locul Cântăreţilor din Grădina Perelor, care au dispărut asemeni ceţii,
Mai sunt una sau două fete-muzician încercând să încânte îngheţatul Sun.
Copaci de înălţimea unui om străjuiesc Cavoul de Aur al Împăratului,
Mi se pare chiar că aud iarba uscată vibrând pe stâncile de la Qutang.
... Cântecul s-a pierdut, struna molcomă şi fluierul iute au amuţit.
De pe culmele bucuriei, întristarea vine deodată cu luna nouă.
Iar eu, un biet bătrân, neştiind încotro mă îndrept, trebuie să-mi întăresc
Piciorele pe dealuri singuratice, mergând înspre disperare şi boli.

poezie de Du Fu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

De de mii de ani oamenii au fost oprimaţi - aşa cum unii dintre noi încă mai sunt - prin noţiunea că universul este o marionetă ale cărei sfori sunt trase de un zeu sau de mai mulţi zei, nevăzuţi şi enigmatici. Apoi, în urmă cu 2500 ani, a existat o trezire glorioasă în Ionia - pe Samos şi pe celelalte colonii greceşti din apropiere, care s-a extins printre insulele şi braţele aglomeratei mări Egee de Est. Dintr-o dată existau oameni care credeau că totul a fost făcut din atomi; că fiinţele umane şi celelalte animale au apărut din forme mai simple; că bolile nu erau provocate de demoni sau zei; că Pământul era doar o planetă care se învârte în jurul Soarelui. Şi că stelele erau foarte departe.

citat celebru din Carl Sagan
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primii ani de şcoală

Să ne-amintim de primii ani de şcoală...
Erau copii, dar anii au trecut,
Să ne-amintim de doamna învăţătoare
Ce ne-a iubit, pe toţi atât de mult

În clasa I priveam cu ochii-n lacrimi
Părrinţii, cum spre casă au plecat
Dar mângâierea doamnei noastre, parcă,
Putere şi curaj ne-a insuflat.

Ne aştepta pe bănci câte-o bomboană
Şi-o jucărie de la cei mai mari
Şi mai erau primele cărţi de şcoală...
Priveam tăcuţi, cu ochii vioi şi mari.

Zile-au trecut, una şi încă una
Precum o mamă ne-a apropiat
În juru-i. Nu ştiam ce e furtuna
Şi să sperăm în viaţă ne-a-nvăţat.

Ne-a arătat întâii paşi în lume
Ce greu era, dar am continuat
Vocea ei blândă ne dădea putere
Totul era atât de minunat!...

Ne-am despărţit cu ochii-n lacrimi
Doamne, de ce cei patru ani s-au scurs uşor,
Acum trecând prin curtea şcolii noastre
Plângem din nou, din lacrimile lor

O văd în vis pe doamna-nvăţătoare
Ce tâmple albe. Viaţa ne-a schimbat
Dar n-am să uit întâii ani de şcoală
Totul a fost atât de minunat!

Parcă ninge... Fulgi pufoşi de mătase
-mi cad în palme
E o plapumă de vată-ntreg pământul
Oare ce-i?
Ninge azi în toată lumea
Şi de alb plin este cerul
Vezi? Albul pur e-n suflet, e dincolo de lume
Aici sortiţi pieirii suntem, precum o zi...
Dar va să vină iarăşi zorii zilei.
Când Domnului, tu înger îi vei fi
Atingerile tale dau lumină
Acelui care vrea să te asculte
Şi liniştea le-acoperă durerea...
Credinţa-n tine veşnic se ascunde...
În stânga e abis, neant în dreapta
Chiar dacă drumuri greu, e numai unul
Şi-aceea treci peste furtuni, de-aceea,
Nimic, aici, nu ţi se pare greu.
În grădina mea, dac-ai să vi,
Strălucind, lungi fire argintii
Ai să vezi pe-alei, pe flori, pe frunze,
Melcii sunt, urmându-şi calea lor,
În apropiatul viitor.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeile sunt adaptate a acţiona asemeni asistentelor şi educatorilor din
primăvara copilăriei noastre, din simplul motiv că ele însăle sunt copilăroase,
pripite, prostuţe, cu vederea scurtă într-un cuvânt, toată viaţa lor sunt asemeni
unui copil matur, o fiinţă intermediară între un copil şi un matur, ce nu reuşeşte a
fi nici una, nici cealaltă, dar care este un om în cel mai strict sens al cuvântului.
Luaţi în calcul cât timp se va juca o tânără cu copilul zi de zi, dansând şi cântând împreună cu el; iar apoi luaţi în calcul cât poate face un bărbat din toate acestea dacă ar fi pus în locul ei, chiar dacă ar fi mânat şi de cele mai bune intenţii din lume!

Arthur Schopenhauer în Despre femeie
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

În loc să ne lăsăm influenţaţi de ce e rău în jur, trebuie să devenim, fiecare dintre noi, acele fiinţe suverane care impunem – şi în primul rând care ne impunem nouă, către noi înşine – să trăim conform cu acele valori după care tânjim şi care vor face din ţara noastră una în care chiar merită să trăieşti!

citat din Sandra Pralong
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simetrie

Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut doua drumuri:
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.
Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele,
Am tuşit,
Şi-am luat-o pe cel din dreapta
Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea.
Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
Prăpăstii: Una la dreapta. Alta la stanga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămada cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Şi deodată în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
V-arăt eu vouă! - mi-am zis -
Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Şi la prima răscruce
M-am dăruit cu toata fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt...
Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeala...
Şi iată în faţa mea iar se cască
Două ceruri: Unul în dreapta. Altul la stânga.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De unde vine-această duioşie ?

De unde vine-această duioşie?
Nu acestea sunt firele de păr pe care
L-am mângâiat, iar buzele pe care
Le-am cunoscut erau mai roşii decât ale tale.

Stelele au apărut pe cer şi-apoi s-au stins,
De unde vine-această duioşie?
Iar doi ochi strălucitori, la fel, au apărut şi-apoi
S-au stins, chiar lângă mine,-aici, sub ochii mei.

Eram obişnuită s-ascult imnuri mai înalte
În întunericul catifelat al nopţii,
Logodită – O, duioşie!
Acolo, chiar în pieptul celui care cântă.

De unde vine-această duioşie?
Şi ce-aş putea face-acum cu ea, spune tu,
Sfios adolescent, cântăreţ vagabond
Ale cărui lovituri de bici le simt atât de-acut?

poezie de Marina Ţvetaeva, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce s-a petrecut pe Pământ ar putea fi mai mult sau mai puţin desfăşurarea tipică a evoluţiei vieţii pe multe alte lumi; dar în privinţa detaliilor ce ţin de chimia proteinelor sau neurologia creierului, povestea vieţii de pe Pământ ar putea fi unică în întreaga galaxie Calea Lactee. Pământul s-a condensat având ca punct de plecare gaz şi praf interstelar în urmă cu aproximativ 4,6 miliarde de ani. Ştim de la fosile că originea vieţii s-a produs la puţin timp după aceea, poate în urmă cu aproape 4 miliarde de ani, în bălţile şi oceanele Pământului primitiv. Primele fiinţe vii nici nu se comparau în complexitate cu un organism unicelular, care este deja o formă de viaţă foarte sofisticată. Primele amestecuri au fost mult mai umile. În acele zile primordiale, fulgerele şi lumina ultravioletă a Soarelui descompuneau moleculele simple bogate în hidrogen. Ale atmosferei primitive. Iar fragmentele se recombinau în mod spontan dând molecule tot mai complexe. Produsele acestei chimii incipiente s-au dizolvat în oceane, formând un fel de supă organică a cărei complexitate creştea treptat, până când într-o zi, din pură întâmplare, şi-a făcut apariţia o moleculă care era capabilă să producă cópii rudimentare ale ei înseşi, folosind ca elemente de bază alte molecule din supă.

citat celebru din Carl Sagan
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frodo: Sam, nu pot face asta.
Sam: Ştiu. Nu e bine deloc. De fapt, noi nici nu er fi trebuit să fim aici. Dar totuşi suntem. Domnule Frodo, e ca în marile poveşti. Ca în acelea care chiar s-au păstrat. Acelea care erau înţesate de pericole şi de elemente ale întunericului. Iar câteodată nu-ţi doreai să afli cum se termină. Cum ar fi putut avea un final fericit? Cum s-ar fi putut întoarce lumea la starea sa iniţială când s-au întâmplat atâtea lucruri groaznice? Dar, la urma urmei, întunericul acesta e doar ceva trecător. Până şi întunericul trebuie să ia sfârşit. Va veni o nouă zi. Iar atunci când va răsări soarele, va străluci mai puternic decât până acum. Acelea erau poveştile de care îţi aminteai mereu. Cele care însemnau ceva, chia dacă erai prea mic ca să înţelegi ce anume. Dar mâ gândesc, domnule Frodo, că acum înţeleg. Acum chiar ştiu. Oamenii din acele poveşti aveau multe şanse de a se întoarce, numai că ei nu făceau asta. Dimpotrivă, mergeau mai departe. Pentru că ceva le dădea speranţă.
Frodo: Ce le dădea speranţe, Sam?
Sam: Gândul că mai este o fărâmă de bine în lumea asta, domnule Frodo... şi că merită să lupte pentru asta.

replici din filmul artistic Stăpânul inelelor: Cele două turnuri, scenariu de Fran Walsh, după J.R.R. Tolkien (5 decembrie 2002)
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori suntem legaţi de amintiri

Uneori suntem legaţi de amintiri
şi nu există foarfece care să poată tăia
acele fire rezistente.
Sau frânghii!

Vezi podul de colo, de lângă Casa Artiştilor?
Câţiva paşi înainte de acel pod
jandarmii au împuşcat mortal un muncitor
care mergea în faţa mea.

Aveam atunci doar doăzeci de ani,
dar ori de câte ori trec pe lângă acel loc
amintirea revine.
Mă ia de mână şi mergem împreună
spre portiţa cimitirului evreiesc,
prin care am fugit
din faţa puştilor.

Anii au trecut cu paşi tremurători, şovăitori,
şi eu împreună cu ei.
Ani în zbor...
apoi timpul s-a oprit.

poezie de Jaroslav Seifert, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul ne aleargă

Timpul ne aleargă din urmă, mereu
Şi zilele trec, una câte una.
Acum privesc soarele pe cer, ca un zeu,
Doar clipesc, şi-apare, enigmatic, luna.
Timpul ne aleargă. Veşnic ne grăbim.
Trebuie să facem şi una, şi alta,
Trebuie să mergem, trebuie să venim...
Ni se-nvârte iute, nemiloasă, roata.

Timpul ne aleargă şi trăim grăbit.
Facem doar ce trebuie, nu ce ne dorim.
Avem timp de ură, dar nu şi de iubit
Si, clipă de clipă, câte-un pic, murim.

Timpul ne aleargă. Unde ne grăbim,
Din copilărie pân-la senectute?
Ne-am pierdut pe drum, abia ne vorbim.
Devenim, din oameni, doar fiinţe mute.

Timpul ne aleargă. Hai să-ncetinim
Goana după bani, după cariere.
Sufletul şi trupul ni le obosim
Si scânteia vieţii, încet-încet, piere.

Timpul ne aleargă? Nu! Noi alergăm!
Haideţi să trăim iar, cu-adevărat!
Haideţi să ne pese, să ne bucurăm
Si să ne vorbim din nou, ca altădat'

Să avem prieteni şi să ştim ce-i doare,
Să râdem, să plângem, să ne întâlnim
Nu doar când se naşte sau atunci când moare
Cineva pe care zicem că-l iubim.

Timpul nu aleargă! Doar noi, în galop,
Sărim peste "astăzi", nu îl mai trăim,
Făr-a şti când viaţa ne va spune"STOP"!
Si-acel "mâine" dulce spre care tânjim

Nu mai vine. Gata! Cartea s-a sfârşit!
Astăzi se întoarce cea din urmă filă
Si privim în urmă.... Oare am trăit?
Şi nouă, de noi, ni se face milă....

poezie de Angela Marinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De unde vine această duioşie?

De unde vine această duioşie?
Nu acestea sunt firele de păr pe care
L-am mângâiat eu, iar buzele pe care
Le-am cunoscut erau mai roşii decât ale tale.

poezie de Marina Tsvetaeva, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Silas Dement

Era lună plină şi pământul scânteia
Acoperit de bruma proaspăt căzută.
Era miezul nopţii şi nici un suflet în jur.
Pe hornul de la curtea de justiţie
Se strecura un fum cenuşiu repede
Izgonit de vântul de nord-est.
Am dus scara la baza treptelor
Şi am sprijinit-o de uşorul uşii
La intrarea în pod;
M-am târât pe sub acoperiş printre căpriori
Şi am aruncat peste bătrânele lemne
Un braţ de cârpe îmbibate cu petrol.
Pe urmă am coborât şi am plecat de acolo.
Nu peste mult timp s-a auzit clopotul pompieriei –
Bang! Bang! Bang!
Şi brigada de pompieri din Spoon River
A sosit cu găleţi şi a început să arunce apă
Peste flăcările magnifice care deveneau din ce mai fierbinţi,
Mai înalte şi mai strălucitoare, până când pereţii din bârne au căzut,
Iar coloanele de calcar unde era aşezat Lincoln
S-au prăbuşit ca nişte copaci doborâţi de securi.
Când am revenit de la Joliet,
Construiseră deja acolo o curte nouă de justiţie, cu amfiteatru.
Am fost pedepsit asemeni tuturor celor
Care demolează trecutul de dragul viitorului.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feciorul de împărat se mâhni mult; căzu la pat şi zăcea, fără să-i poată ajuta cineva. Tată-său ar fi dat nu ştiu cât aceluia ce ar fi putut să-i tămăduiască copilul. Când iată credincioşii lui veniră cu un condur. Măiastra, daca se nomoli în smoală, mai bine lăsă condurul acolo decât să întârzie. Atunci feciorul împăratului trimise pe credincioşii lui să umble din casă în casă, şi să puie pe toate femeile să se încalţe cu acel condur, şi la care s-o potrivi, aceea să fie soţia lui. Tată-său se învoi şi el la această otărâre. Se duseră deci, credincioşii lui, ocoliră toată împărăţia, cercară toate femeile condurul, şi la nici una nu se potrivi. Auzind feciorul de împărat una ca aceasta se îmbolnăvi şi mai rău. Apoi porunci ca să încerce şi femeile din curtea împărătească. La nici una nu se potrivi. Nu mai rămase decât găinăreasa, pe care o uitaseră; dară împărăteasa, aducându-şi aminte de dânsa, îi porunci să se încalţe şi ea cu condurul. Când îl trase la călcâi, pare că fu de acolo. Era turnat pe piciorul ei. Ea începu a se văicăra şi a tăgădui că nu era condurul ei. Feciorul de împărat cum auzi, porunci să i-o aducă...

Petre Ispirescu în Zâna munţilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primul lucru pe care trebuie să-l spui unui tânăr angajat în cultura umanistă este că abia pe la 40 de ani începe să-şi dea măsura. Pe urmă vei spune celui trecut de 40 de ani că abia la 60 de ani ar putea începe deceniul de aur al creatorului în acest plan. Iar celui de 60 trebuie să-i spui (dacă a reuşit ori nu, şi cine reuşeşte cu adevărat?) că e bine să se gândească, atunci când scrie, la cititorul care nu s-a născut încă...

Constantin Noica în Carte de înţelepciune, Îndrumător pentru tineri (1993)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În secolul douăzeci, au fost totalitariştii – naziştii germani şi comuniştii ruşi. Ruşii au persecutat erezia cu mai multă cruzime decât Inchiziţia. Şi şi-au închipuit că învăţaseră din greşelile trecutului; în tot cazul, un lucru au ştiut: că nu trebuie să martirizezi pe nimeni. Înainte de a-şi expune victimile în procese publice, îşi propuneau în mod voit să le distrugă demnitatea. Îi storceau de vlagă în tortură şi claustrare, până când ajungeau nişte cârpe nenorocite care se târau în faţa oricui şi mărturiseau orice li se punea în gură, se acopereau cu noroi pe ei înşişi, se acuzau unul pe altul şi se ascundeau unul după altul scâncind după milă. Şi totuşi, după câţiva ani, acelaşi lucru s-a petrecut: morţii erau martiri, iar degradarea lor era uitată. Tot aşa, de ce s-a întâmplat asta? În primul rând pentru că mărturisirile pe care le făceau erau evident smulse şi neadevărate. Noi nu facem asemenea greşeli. Toate mărturisirile făcute aici sunt adevărate. Noi le facem să fie adevărate.

George Orwell în 1984
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ce e de făcut dacă nu mă recunosc?
Nu sunt nici creştin, nici evreu, nici musulman;
Nu sunt nici din est, nici din vest, nu sunt nici ţărmul, nici marea;
Nu sunt nicio comoară a Naturii, nici stelele din cer;
Nu sunt nici pământul, nici apa, focul sau aerul;
Nu sunt nici cerul, nici noroiul;
Nu sunt din India, China, Irak sau Kharasa;
Nu sunt al acestei lumi, dar nici al celeilalte;
Nu sunt al Paradisului şi nici al Iadului;
Nu sunt nici Adam, nici Eva, Eden sau Rizvan.
Locul meu este unde nu este niciun loc,
Urma mea este fără urmă;
Nu sunt nici corpul, nici sufletul, pentru că eu aparţin Preaiubitului meu.
Am renunţat la dualitate şi am văzut amândouă lumile ca fiind doar una,
Doar pe Tine Te caut, pe Tine Te ştiu, pe Tine Te văd, pe Tine Te chem.
Tu eşti cel dintâi, ultimul, cel din exterior şi cel din interior,
Nu cunosc pe nimeni decât pe Tine, Cel Care Eşti
Cupa iubirii mi-a umplut sufletul, iar cele două lumi mi-au scăpat din mână.

poezie celebră de Rumi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În curtea liceului

Ea e frumoasă precum curtea unui liceu de provincie
unde iubirile adolescenţilor din ultimii
douăzeci de ani au hrănit, candizi şi plini de muţenie, mestecenii mei de pe margine, iar vârfurile lor, vârfurile uşor prăfuite ale stelelor ;
dar nu au reuşit (ce bine!) să astupe crăpăturile zidurilor pline de gume şi bileţele,
astfel că pe coridoarele semi-întunecate încă adie un vânt
dulce-acrişor, plin de râsete şi funigei, de mâneci largi unde poţi
ascunde o floare, o agrafă sau o bobină de radio
şi poţi mai ales privi pe fereastră de dragul privitului ore în şir, o, dar aceasta
privirea aruncată timpului e cea mai frumoasă,
dar nu mai frumoasă decât ea, bătrânica cu flori de la intrare, care aşteaptă naşterea nepoţilor şi a strănepoţilor tăi, în acelaşi loc în care tu ai aşteptat - o pe ea, frumuseţea liceului, şi i-ai atins marginea rochiei de la banchet - şi, fericit, ţi-ai cerut scuze şi ai mers mai departe.

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertate cu care...

Ne-am cucerit o libertate
Cu care nu ştim ce să facem
De azi putem şi noi să dăm sfaturi
Celor care nu nevoie de ele

Copacii pe care se aşezau
Acele păsări necunoscute,
Până seara se uscau din rădăcini
Şi între noi se isca un război

Ziua e din ce în ce mai tristă
Ziarele se citesc de la dreapta spre stânga
Pâinea e din ce în ce uşoară
Şi din ce în ce mai scumpă

Fiecare umblă cu un butoi de pulbere în spate
Toţi nebunii au chibritul aprins,
Telefoanele roşii s-au desfiinţat:
Azi primim ordinele prin satelit!

Nu mai avem de ce ne plânge
Ni s-a dat mai mult decât doream:
Toată lumea se închină banului
În spatele căruia se ascunde Iuda

Moartea se vinde la pliculeţe
Cine nu bani cumpără şi în rate
Armatele noastre se luptă
Cu cei care nu ne-au făcut nici un rău!

Oamenii câştigă din ce în ce mai bine
Iar viaţa e din ce în ce mai scurtă
Apele poartă luncile la vale
În care fiecare s-a instalat cât mai confortabil!

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

Au rămas frunze de-alt an în fagi, tăcerea-i uniformă:
Crengile sunt toate negre, iar gerul e uscat.
În adâncimi mari din adâncimea cea enormă
Clopotele de Paşti lărgesc un cer purificat.
O, sunet al bronzului sfinţit care urechea-încântă,
Este-al tău acest cântec pe care îngerii îl cântă!?
Îmi umpli inima de bucurie şi durere –
Crede! Crede! Dar necredinţa parte-şi cere...
Şi,-n pofida faptului că-mi spui că voi muri, biet şoarece,
Nu-mi spui când se va-întâmpla, nici cum şi nici de ce.

Surde la cântecul de privighetoare sau canar,
Nepăsătoare trenuri trec prin viaţă:
Ce nenorociri ne va aduce-acest nou an din calendar
Nouă, celor pe care primăvara astăzi îi răsfaţă?
Aşa cum mănunchiul de spini negri din zăpadă se iveşte
Cancerul în mulţi din noi de-asemeni, ascuns, creşte;
Uşa pofticioasă-a crematoriului plin de fum,
Cu zgomot, se închide pentru unii chiar acum,
Iar clopotele bisericilor parcă bat sporind această
Singurătate-a noastră, atât de lungă şi de vastă.

poezie de John Betjeman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mai bine de patru decenii, Ţările de Jos protestante erau în război cu Spania catolică, luptând să doboare detestatul jug spaniol. Olanda, numită uneori Provinciile Unite sau Ţările de Jos, încă mai era, juridic, parte a Imperiului Spaniol. Anglia, singura ei aliată, prima ţară din lumea creştină care, în urmă cu vreo şaptezeci şi ceva de ani, se rupsese de Curtea Papală de la Roma şi devenise protestantă, se afla şi ea de douăzeci de ani în război cu Spania, iar de zece era aliată deschis cu Ţările de Jos.

James Clavell în Shogun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!