Recviem pentru poetul poeziei

Am aşteptat să treacă timp destul
Pentru-a putea în linişte închide,
Ca pe-un zăvor de taină, glasul meu,
Plângând pe cel din urmă Philippide.

Cei ce i-au luat din drept îmbracă azi
Ca pe-un efect ce i-ar purta departe,
Tristeţea lui de om însingurat,
Mantaua lui, de veghe şi de moarte.

Poporul meu, tu nu ştii ce-ai pierdut,
Te-ai învăţat cu morţile trucate
Si n-ai mai dat crezare tristei veşti
Ca el, murind, se sting, o clipa, toate.

Uzinele electrice clipesc,
Pisicile din ochi işi pierd din rază,
O-nvălmaşeală-n creier toţi simţim
Parcă nici luna nu mai luminează.

În toate câte-au fost era şi el,
Cu partea lui de linişte şi bine,
Ce n-a putut la alţii pedepsii
El a tăcut şi-a pedepsit în sine.

Şi-atât de bun, şi-atât de împăcat
Nederanjându-si epoca-ncordată,
Încât el - mort de mult ni se părea
Şi-acum murind murea încă o dată.

Am aşteptat să tacă surzii lui,
Ce-n remuşcare nu sfârşesc a-l plânge,
Dar boala lui nu-i boala pentru ei,
Că-n vine au cerneala şi nu sânge.

A fost boier, dar şi mai mult poet,
Atlant de iluzorii Atlantide,
Da, Doamne, vreme bună-n Univers
Pe unde-i sufletul lui Philippide.

Pentru-nceput înalţă mila ta
Sa-i dea ceva să simţă si sa scrie,
Si vei vedea ca însuţi de cuprinzi
De omeneasca lui melancolie.

Apoi, când te vei supăra pe el,
Ca are dor de cărţi si dor de ducă,
Să-i interzici să scrie ca poet,
Dar dă-i ceva, în ceruri, să traducă.

Şi pedepsit, ca şi pe-acest pământ,
Neştiutor de uneltiri perfide,
Din când în când, mai dă-ni-l în vreun vis
Şi nouă pe poetul Philippide.

Psihoza buletinului de ştiri
Produce-un fel de rea imunitate,
Nici nu mai ştim ce-i grav si ce-i uşor,
Ce-i râs, ce-i tragedie dintre toate.

O zi ca multe altele a dat
Furtuni, răpiri, ciocniri, efemeride,
Şi între doua ştiri despre petrol,
" A încetat din viată Philippide".

Deloc orgolios şi agresiv,
Dispus mereu în taină să şi moară,
Să nu cumva să credeţi, scribi mărunţi,
Că acţiunea voastră-i mai uşoară.

Un ultim Philippide a murit,
Căzând scârbit în mit şi-n transcendenţă,
Dar alţi poeţi au răsărit pe loc
Să umple dureroasa lui absenţă.

El v-a iertat, dar nu va iarta ei,
Că umiliţi şi-aţi umilit poeţii,
Poetul poeziei a căzut,
Dar îl vor răzbuna poeţii vieţii.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana: Iuli, de ce te porţi aşa cu Luci? De ce-i provoci suferinţă?
Iulian: Suferinţă?! Lui?! El suferă?! Şi eu cum crezi că m-am simţit, când, din cauza lui, am fost luat la întrebări de către cei din Comisie? Sau acum, când am văzut prin ziare scris despre el, sau am auzit vorbindu-se la ştiri, ca despre un element rău?!
Diana: Ah, acum nu-ţi convine, imediat îl consideri vinovat...
Iulian: Păi, că doar n-oi fi eu vinovat.
Diana: Dar până acum era bine, te simţeai mândru când se vorbea despre "domnul comandant".
Iulian: Bineînţeles că eram mândru de performanţa lui, dar acum cu ce mă pot mândri? Cu un act de indisciplină?!
Diana: Te-ai gândit măcar o clipă că totuşi ar putea fi nevinovat? Nu... Tu te-ai grăbit să-l acuzi, să-l judeci, te-ai grăbit să crezi că ar putea fi rău. N-ai vrut să fii de partea lui.
Iulian: Să fiu de partea lui?! Cum să fiu de partea lui, când are probleme de acest gen, cu disciplina...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Om şi deltă

E gol, din nou, vintirul. Mâna-i rece
încearcă să îl tragă. E prea greu!
Se simte părăsit de Dumnezeu
şi de noroc, iar timpul... timpul trece.

Mai are unul şi-i departe satul.
De când s-a luminat, a căutat
prin toate câte-au fost. A colindat,
în balta lui, de-a lungul şi de-a latul.

Ce-a fost, a fost demult şi nu mai este,
iar ce mai este-acum nu-i de-ajuns,
dar poate-n locul lui cel vechi, ascuns,
o fi ceva şi-n vremurile-aceste.

Îndreaptă lotca, ghionderul se-nfige
în mâlul gros şi negru din afund,
iar amintiri prin gânduri îi pătrund
şi caută voinţa să-i instige.

E mult de-atunci, la început de viaţă,
copil lipsit de griji ce hoinărea
prin apele din delta ce-i părea
o junglă deasă, plină de verdeaţă.

Era o curte-a lui, era şi raiul
în care se născuse. Îl ştia.
Era un loc de joacă ce-i dădea
atât cât trebuia să-şi ducă traiul.

Iar peştele... Era atâta peşte
încât îşi alegeau de prin vintir
doar ce voiau. Era un fel de bir
luat naturii simplu, bărbăteşte.

A fost demult. Acum e sărăcie.
Pe masa lui, un peşte-acum e rar.
Încearcă, dar încearcă în zadar
să prindă,-n primăvară, o scrumbie.

"Ia să vedem!". Ridică, scurt, de plasă
şi-l vede. "Vai, săracul cufundac!
Ce-ai căutat aici, la fund de lac?
Nu ştii că soarta-i, uneori, câinoasă?"

L-a desfăcut şi, chiar atunci, în mână,
o aripă, încet, a tremurat,
apoi, de-o palmă aspră mângâiat,
s-a scurs, uşor, spre delta cea română.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Va fi o pricina de bucurie (Isaia 53)

Cine a crezut ce se vestise
Cine a ştiut ce Dumnezeu promise
El a crescut 'naintea Lui
Şi după placul Domnului
Odraslă slabă şi bărbat
Lăstar dintr-un pământ uscat
N-avea frumuseţe, strălucire
S-atragă înspre El privire
Dispreţuit şi părăsit
Cu suferinţa obişnuit
OM al durerii se mai cheamă
Şi noi nu L-am băgat în seamă
Totuşi suferinţa ne-a purtat
Durerea noastră a luat
Şi noi am crezut că-I pedepsit
Lovit de Dumnezeu, smerit
Dar El, Isus ce-a fost dat
Străpuns a fost pentru păcat
Zdrobit pentru a noastră fărdelege
Şi pus să reînnoiască orice lege
Pedeapsa care dă pace
Căzut-a peste EL. Nu zace
Prin rana Lui creştini voi fiţi
Prin rana Lui tămăduiţi
Noi rătăceam ca nişte oi
Dar Domnul ne-a adus înapoi
Asupra Lui căzu nelegiuire
Cu toate că de sus avea sfinţire
Şi când a fost El chinuit
Nu a deschis gura, n-a vorbit
Ca un miel e socotit
Ce-l duci la măcelărit.
A fost luat prin apăsare
Dar cine de atunci a dat crezare?
Cine-a crezut că e lovit de moarte
Şi pus păcatul să ni-l poarte?
Groapa sau mormântul spus
Între răi El a fost pus
La un loc cu cel bogat
Făr' să fie vinovat
Domnul a găsit aşa
Suferinţa să I-o dea
Dar, după ce jertfă-I dat
Pentru orişice păcat
Multe zile va trăi
Lucrul sfânt va propăşi
Va vedea ai Lui urmaşi
Urmându-I pe sfinţii paşi
Rodul muncii-Şi va vedea
Şi atunci S-o înviora
Suflete va transforma
Păcatul va îndepărta
De aceea partea Lui
Este partea Domnului.
Numărul Lui a fost pus
La un loc cu cei de sus
Pentru că El s-a rugat
Pentru cel ce-i vinovat
Pentru că viaţa Şi-a dat
Pentru orişice păcat.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mori de vânt

desigur, despre poet
vorbeşte poezia lui
dar
şi pantofii care-l poartă,
masa la care scrie,
ceaşca lui de cafea,
tăcerea odăii.
poate mai vorbesc despre el
fotografiile,
câţiva oameni
şi multe nopţi palide, înainte de răsărit
apoi, despre poet
va mai vorbi
un timp
vântul
.
voi, morilor ce măcinaţi
rugaţi-vă
să mai însemne ceva
cuvântul
atunci când
nici pământul
nu se va mai povesti.

poezie de Cecilia Birca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La catafalcul lui Adrian Păunescu

LA CATAFALCUL LUI ANDREI PĂUNESCU

Mai tristă-i Toamna cu pomii ruginii,
de când o veste din moarte răsună
despre Poet plecat dintre cei vii,
cu-naintaşii de-a fi împreună.

Nedeaptă-i soarta care curmă viaţă
cu suferinţe trupeşti şi sufleteşti,
scurtând destin şi spulberând speranţă
din cei ancoraţi în visuri omeneşti.

Regrete şi zbatere lăuntrică
pe file se scurg cu lacrimi din condei,
când sufletul la Ceruri se ridică
din maestrul şlefuitor de idei.

Adesea contestat de semenii săi
în bătălie scriitoricească,
Poetul călător pe drum către zei
e preţuit după moartea-i trupească.

Scrie versuri cu lacrimi de iubire
să fie moştenire sufletească.
Sacrificându-şi drept la fericire,
duce speranţe în Lumea Cerească.

Doar moartea îi scurtează suferinţă
poetului ce-i veşnic neînţeles,
când vine dumnezeiască sentinţă
să-i ducă misiunea în Univers.

Nedrept hulit îşi poartă-n vieţuire,
menire sacră cu har nepreţuit.
Posterităţii lăsând moştenire,
în lut coboară cu chip ne-nsufleţit.

Iertare să îi ceară-n rugăciune,
cei care i-au nesocotit valoare,
într-o făţarnică procesiune,
la catafalc i-aprind o lumânare.

Infirmitatea-n loc mă ţintuieşte,
numai în versuri să pot omagia
Poetul care la îngeri vorbeşte
despre boala neamului din ţara sa.

Durere şi profundă neputinţă
se revarsă din suflet îndurerat,
de Poetul răpus de suferinţă,
ce-n lume neprihănită a plecat.

Dar zestrea poetului nu dispare,
ci dăinuie pe rază-n poezie
să amintească lumii trecătoare
de cel ce i-a aprins prima făclie.

Când suflet urcă la divinitate,
din versuri străbate spirit combativ
către confraţii din posteritate,
ca să-i nemurească harul creativ.

*În memoria poetului Adrian Păunescu
5 noiembrie 2010

Maria FILIPOIU / UZPR

poezie de Maria Filipoiu din Antologie colectivă "Să nu-l uităm..." , Editura Inspirescu 2014 (5 noiembrie 2010)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În nemiloasa devenire

Trăim o bună parte din viaţă printre morţi.

Citim în cărţi poeme de-o mie de ani spuse
Şi muzici ascultăm, demult compuse,
Şi-n vis vorbim cu vechi prieteni morţi;
E-o lume, de neant înconjurată,
Care prin moarte-şi capătă durată
Şi fiinţează-n noi prin nefiinţă.
- Şi ne-nşelăm cu strania credinţă
Că ispăşim cu mari păreri de rău
Greşelile de-odinioară,
Care pe alţii i-au făcut să-i doară,
Când nu gândeam ce-i bine şi ce-i rău
Şi când cu nepăsare şi-n neştire
Trăim în nemiloasa devenire.
Dar nimeni n-ar putea să mai învie.
Ce-a fost stricat, jignit pe veşnicie.

Şi doar numai părerea de rău mereu e vie.

poezie clasică de Alexandru Philippide din Vis şi căutare (1979)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isus

Isus a fost în slavă
cel mai înalt străjer.
Dar, când veni să moară
mai-nalt a fost ca-n cer.
Isus a fost la Tatăl
sublimul vieţii rost.
Dar, când S-a dat ca jertfă
şi mai sublim a fost.

Isus a fost în ceruri
divinul slavei crin.
Dar, când S-a-ntins pe cruce,
a fost şi mai divin.

Căci nici un om pe lume,
nici Iuda, nici Pilat,
n-au înţeles că Domnul
de voia Lui S-a dat.

N-au înţeles că Mielul
S-a dat El însuşi prins,
dar Şi-a ascuns ofranda
sub haină de învins.

Şi-astfel ne-a dat o pildă,
din gându-I nepătruns,
că fapta cea mai-naltă
e jertfa din ascuns.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul poet

Pe o bancă veche,
Stă un bătrân poet.
Cu o carte în mână
Şi cu inima bătându-i tot mai încet.
Fulgi de gheaţă cad
Peste părul lui cărunt,
Ca peste un obiect uitat
Acolo de cineva, de mult.
Cu ochi trişti, dar de o blândeţe rară,
El citeşte cu glas dulce despre o frumoasă ţară.
Şi vocea lui răsună peste iarna grea,
Şi nimeni nu-l înţelege că lui îi este dor de ţara sa.
Toţi trec fără să-l ia în seamă
Dar el citeşte cu glas domol despre a sa mamă.
Despre un dor nemărginit,
Despre Vatra de unde a pornit.
Dar glasul lui să aude tot mai încet
Şi vântul mai tare bate, a obosit bătrânul poet,
Dar nu se încumetă să închidă a sa carte.

poezie de Vladimir Potlog (14 februarie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărut de vers

Nu te cunosc, nu mă cunoşti,
Dar când citeşti, pari a o face,
Nu poţi ascunde după măşti
Ceva ce-n suflet nu îţi tace

Nu înţeleg, nu înţelegi,
De ce cuvântul te atrage
E un mister ce nu-l dezlegi
Ce din cotidian te trage

Fiori resimţi fără regret
Bătăi de inimă-ţi dansează
Valsând în gânduri de poet
Care iubeşte şi visează

Cumva te pierzi în lumea lui
Ce-ţi pare bună, împăcată,
Şi deşi taci, ai vrea să-i spui,
Că nu mai vrei să pleci vreodată

El îţi zâmbeşte stingherit
Sărut de vers îţi dă pe frunte
Îţi aminteşte c-ai iubit
Şi că iubirile sunt sfinte

În clipa aceea realizezi
Că dragostea din nou revine
Că tu poţi încă să visezi
La tot ce vrei, la tot ce-i bine,

Poetul iar zâmbeşte vag
Apoi încet ochii apleacă
Căci tot ce-i este lui mai drag
Prin versul său vine şi pleacă

El nu rămâne cu nimic
Mai mult decât o mulţumire
C-a vindecat poate un pic
Şi că ţi-a oferit iubire

poezie de Adi Conţu (11 iunie 2017)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă calculatorului

Tu eşti singurul meu prieten care nu mă minte niciodată
îţi deschizi inima în faţa mea, mă întrebi ce doresc,
dacă sînt obosit mă mai întrebi încă o dată
să fii sigur că ceea ce-ţi cer îmi şi doresc.

Ştiu că te vei deschide la fel în faţa oricui, ştiu
că vei avea acelaşi dialog apropiat şi cu alţii,
dar nu sînt gelos, doar însingurat.

Ieri am vorbit cu cineva pe mIRC, era şi el singuratic.
Avea nevoie de mine, l-am lăsat să se destăinuie
(aş fi putut scrie un roman din povestirile lui, dar
nu voi scrie niciodată romane, cine le citeşte?).

Avea puţine cuvinte în calculatorul lui personal
şi nu a reuşit să-mi spună totul, îl frămînta ceva
ce eu am înţeles. Avea nevoie de un prieten.
Şi i-am oferit tăcerea mea.

A îmbrăcat-o în puţinele lui cuvinte ca pe o mireasă
împodobită de nuntă. A doua zi, pe mIRC, cineva îl banase.
"Tu ai vorbit prea mult. Lasă şi pe alţii să tacă. Cine te crezi
să dai sentinţe oamenilor? Nu vezi că norii sînt de partea
cealaltă de cer?"

poezie de Nicolae Sava din Insolenţa nopţilor
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea poetului

Poetul a iubit si-a patimit.
Ca un copil poetul a iubit.
Femeie preafrumoasa a iubit.
Si-a patimit, si-n patimi a trait,
dar patimile nu l-au biruit
de-aceea ca poetul a iubit:
ca un poet, ca cel mai demn poet,
cu-o inima ce nu-ncapea in piept,
cu dor mistuitor, coborator
din spatii ametite greu de zbor,
din lumi ce nu exista pe pamant.
Poetul a iubit si a fost sfant.
Dar ea, iubita, oare l-a iubit?
Dar ea, iubita, oare-a patimit?
Dar ea, iubita, nu l-a inselat,
nu l-a mintit, femeie, cu-n oftat?
Ci ea, iubita, n-a fost umbra lui,
a Marelui, a Zburatorului:
ea n-a venit din haos, dar din rost,
ea nu a fost mai mult decat a fost,
ea a ravnit o casa si un pat
si-n casa ceea, tanar, un barbat
si nu un zeu, si nu un Demiurg,
barbat cu brate grele de amurg.
Poetul a iubit. Iubirea lui
a fost iubirea verde-a codrului,
a fost iubirea plaiului matern,
iubirea unui geniu etern
al graiului, ce sfant e pentru toti:
parinti, copii, nepoti si stranepoti;
a fost iubirea neamului intreg,
pe care astazi voi s-o inteleg
si-o inteleg, si nu-nteleg nimic:
pana la ea nu stiu sa ma ridic,
ci ea ramane totusi un mister,
sa arda cu Luceafarul din cer.
Tu, Veronica, nu mai plange, nu,
ca nu esti vinovata numai tu.
Si poate nu e nimeni vinovat:
Poetul a iubit cum i-a fost dat:
ca un poet Poetul a iubit
femeia ce din mit a rasarit.
Stai langa el, icoana scumpa fii,
cu dorul tau de casa si copii,
si nu te stinge, nu te ofili:
chiar daca vrei, tu nu mai poti muri,
pentru ca el, Poetul, te-a iubit.
El tot ce a iubit a-nvesnicit!

poezie de Dumitru Matcovschi
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

A murit poetul (În memoria lui Grigore Vieru)

În miez de noapte,
Venind de departe,
A murit poetul
Pe un drum care ducea spre moarte.

A murit poetul,
Un geniu nepereche.
El s-a dus ceruri,
Să stea de veghe,

Peste neamul lui care atât de mult l-a iubit,
A cărui soartă dură
Cu dânsul a împărţit,
A murit poetul cel mai iubit!

Şi toată lumea plânge
Cu lacrimi amare,
Cu lacrimi de sânge,
Căci nu a murit poetul!

A murit un înger...

poezie de Vladimir Potlog (18 ianuarie 2009)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 32

Dacă vei mai trăi şi după ziua grea
Când moartea cu ţărână mă va fi învelit
Şi dacă-ntâmplător poate vei revedea
Aceste biete stihuri scrise de-al tău iubit,
Atunci să le compari cu altele târzii
Şi dacă sunt condeie ce-n timp le-au întrecut
Valoarea lor nu-i rima, ci-amorul ce îl ştii,
Deşi cu mult mai bine a scris cel priceput.
O! Dă-mi şi mie gândul acesta de iubire:
"C-al meu amic o muză mai bună dac-avea
Atunci iubitul lui i-ar fi adus mărire
Şi-acum în rândul celor mai înzestraţi stătea.

Şi sunt poeţi cu stil, mult mai dibaci din fire,
Dar el, chiar dacă-i mort, a scris doar din iubire".

poezie clasică de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

El

Când El a apărut pe cuprins,
În faţa lui se deschidea un orizont întins,
De nepătruns cu spiritul lui frust,
Ce nu-nţelegea: Ce-i bine şi ce-i just?

De atunci, milenii au trecut peste El,
Şi-acesta tot trudea cu zel
Să găsească secretul lui "bine şi just",
Ca viaţa lui să aibă un sens şi un gust.

El a continuat să caute acel "just şi bine"
Şi din clipa când El se confrunta cu sine,
Şi spiritul lui se-nălţa ca un dom,
El începuse să fie aproape... un Om!

poezie de Gheorghe Alionte (3 mai 2022)
Adăugat de Gheorghe Alionte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când, Lucian mai privea spre frumoasa lui colegă brunetă, domnişoara consilier; va avea el oare vreodată nevoie de sfaturile ei? Şi dacă da, la ce sfaturi se va putea aştepta din partea ei?! Deocamdată, ar fi dorit ca în acea seară s-o conducă din nou până acasă, dar era conştient că nu va putea, din două motive: Rikky şi Nero. Deci, domnişoara blondă se va afla alături de el în acea seară, în maşina directorului. Nu-l deranja foarte mult acest amănunt, că doar o simpatiza pe Maria, dar... Domnişoara consilier se bucura de ceva mai mult decât doar simpatia lui, cu toate că ea nu părea a-i împărtăşi sentimentele.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aluzii la iluzii...

Un "poet" al unei "bombonice",
De pizmă luat pe înserat,
Şi chinuit de lirice varice,
S-a pus şi el pe criticat...

Când noaptea tocmai curgea lin,
În ea pierdut şi-n al lui chin,
Din sufletu-i stropi de suspin
Varsă în stihuri şi venin...

Eu nu sunt critic, nici poet;
Ci doar un fir din praf în vânt,
"Mai am un dor" (şi un regret):
Să-mi aflu-n versuri locul pe pământ...

Atâta pot să cânt şi să versific
Dar nu voi face gestul ruşinos
Să fiu versificatorul-critic
Pe alţii zilnic duşmănos...

Cum noaptea se strecoară-n stele,
Şi versu-mi se va măcina la fel;
Sunt praf de stele între ele,
Dar tu, amice, vei lipsi din el...

poezie de Emilian Lican
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem făcuţi mai mult din noapte

Suntem făcuţi mai mult din noapte.

Prezentul cu scânteia lui nu poate
să lumineze-abisurile toate
Şi veşnicul amurg din noi.
Din când în când doar ies din adâncime
Ca nişte vietăţi din fund de mări
Necunoscute amintiri
Ce parcă nu sunt ale noastre,
Fragmente dintr-o viaţă pe care n-am trăit-o,
Crâmpeie care-ncearcă zadarnic să se-adune;
Un braţ, o ţeastă, lacul unui ochi
Cu nuferii pe care nu-i cunoaştem
Şi-o luntre ce ne cheamă cu vâslele de vis.

În marii munţi de-ntunecime
Sunt osândit să sap necontenit:
Ce voi găsi în adâncime,
Comoara unui gând nemărginit
Sau vechea stearpă-ntunecime?

Dar dacă noaptea mă va birui
Şi negre avalanşe grele
Din muntele cel mare se vor rostogoli
Şi mă vor nărui cu ele?

Trecutul meu şi alte trecuturi şi mai vechi
Ca nişte continente scufundate
Sub suflet stau necercetate
Cu urme anonime şi străvechi:
Sunt visuri ale stâncii ancestrale,
Sunt amintiri din viaţa mea de plantă,
Fiori de viermi şi nostalgii astrale
(Şi poate-o tainică prefigurare
A vieţii mele viitoare).

Dezgrop în mine rădăcina lumii;
În pieptul meu ce amintire grea!
O urnă-n care veacuri de vis şi-au pus cenuşa:
Luna sau inima mea?

poezie clasică de Alexandru Philippide
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât timp dai pentru Isus?

În viaţa-aceasta trecătoare
C-un ne-aşteptat şi brusc apus
Tu eşti chemat, ca fiecare,
Să dai răspuns la o-ntrebare
De-o importanţă foarte mare
"Cât timp dai tu pentru Isus?"

Ai timp de prieteni, şi e bine
Dacă-i ajuţi şi-i fericeşti;
Dar, mai presus de-orice şi-oricine,
Petrece-ţi timp cu El, creştine,
Şi în relaţia cu Sine
Cu totul să te dăruieşti.

Îţi faci timp pentru relaxare
Vizionând/citind ceva...
Dar nu-i mai câştigată oare
Clipa cea tainică în care
Isus, în slava Lui cea mare,
Vorbeşte cu fiinţa ta?

O, da, cu mult mai preţioasă
E părtăşia cu Hristos;
Ce stare 'naltă, glorioasă
Când uiţi de tot şi nu-ţi mai pasă
Păşind cu-avânt şi dor spre Casă,
Plin de nădejde, bucuros!

Dai timp şi vlagă – pentru gură –
Muncind aproape-o 'ntreagă zi;
Însă Cuvântul din Scriptură
E hrana unică şi pură
Ce-ntinereşte-a ta făptură
Dacă-ţi faci timp pentru-al citi.

Din viaţa ta aglomerată
Îi dai lui Isus doar un pic
Sau, mai grav, poate niciodată...
Dar ce-o să faci la judecată,
Când vei vedea că-n truda-ţi toată
Făcut-ai totul şi nimic?!

Ia bine seama azi, creştine,
Ce faci cu timpu-ţi preţios;
Să nu te pierzi pe veci pe tine,
Alege de acum mai bine,
C-aici şi-n viaţa care vine
Să dai TOT timpul lui Hristos!

Amin.

poezie de Paula Diţă (27 martie 2013)
Adăugat de Anton
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât timp dai pentru Isus?

În viaţa-aceasta trecătoare  î
C-un ne-aşteptat şi brusc apus
Tu eşti chemat, ca fiecare,
Să dai răspuns la o-ntrebare
De-o importanţă foarte mare
"Cât timp dai tu pentru Isus?"

Ai timp de prieteni, şi e bine
Dacă-i ajuţi şi-i fericeşti;
Dar, mai presus de-orice şi-oricine,
Petrece-ţi timp cu El, creştine,
Şi în relaţia cu Sine
Cu totul să te dăruieşti.

Îţi faci timp pentru relaxare
Vizionând/citind ceva...
Dar nu-i mai câştigată oare
Clipa cea tainică în care
Isus, în slava Lui cea mare,
Vorbeşte cu fiinţa ta?

O, da, cu mult mai preţioasă
E părtăşia cu Hristos;
Ce stare 'naltă, glorioasă
Când uiţi de tot şi nu-ţi mai pasă
Păşind cu-avânt şi dor spre Casă,
Plin de nădejde, bucuros!

Dai timp şi vlagă – pentru gură –
Muncind aproape-o 'ntreagă zi;
Însă Cuvântul din Scriptură
E hrana unică şi pură
Ce-ntinereşte-a ta făptură
Dacă-ţi faci timp pentru-al citi.

Din viaţa ta aglomerată
Îi dai lui Isus doar un pic
Sau, mai grav, poate niciodată...
Dar ce-o să faci la judecată,
Când vei vedea că-n truda-ţi toată
Făcut-ai totul şi nimic?!

Ia bine seama azi, creştine,
Ce faci cu timpu-ţi preţios;
Să nu te pierzi pe veci pe tine,
Alege de acum mai bine,
C-aici şi-n viaţa care vine
Să dai TOT timpul lui Hristos!
Amin.

poezie de Paula Diţă (27 martie 2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai poetul...

Lumină în cuvânt
Şi Nebunie-n gând,
Speranţe duse-n vânt,
Iubiri în vers plângând,
Scrie poetul.

Cu-o lacrimă de stea,
Ce-i frânge inima,
Când pierde Dragostea,
Vărsându-şi patima
Scrie poetul.

Când inima-i prea grea
Si-i ninge cu suspin,
Văzând lumea cea rea,
Bând cupe cu venin,
Scrie poetul.

Pe fila unui nor
Şi-n flori de curcubeu
Cuvinte de amor,
Regrete şi mult dor
Scrie poetul.

Când este judecat,
Şi toţi îl cred nebun,
Se-ascunde de păcat
Şi scrie pe-un taifun,
Numai poetul...

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!