Pe drumul de costişe ce vine din Stanbul...

Pe drumul de costişe ce vine din Stanbul
Păşeşte-un om, e Ponta, eternul nesătul
Bodogănind întruna, ca la guvern, gogoşi
Şi alte baliverne, purta nişte galoşi
"Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă...
Aş vrea să zbor, meniscul, al dracu de mă lasă!"
Şi bietul om, slab, palid, având pempărsul plin
Din pricina Codruţei, un autentic chin
Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui mutră
De Mickey Mouse, însă, îndeajuns de cutră
În ochişorii negri ascunşi sub ochelari
Treceau lucioase umbre de şove şi şmenari
Rotula-i era spartă, vrăjeală de doi bani
Dar n-a avut încotro, mergând la otomani
Calică-i era soarta, lăsase la butoane
Pe Oprea, generalul de găşti aliotmane
Românul, vorba vine, cu sânge albanez,
Sau dracul să-l mai ştie, c-aduce a chinez,
Odată vede-n faţă direct spre el venind
Un grup de odalisce din cururi dârdâind
Rovana, Daciana, şi altele ca ele
Goneau să-mbrăţiseze la piept puiul de lele
Şi să îl pună-n gardă că-n lipsa lui, ingratul
De neamţ, soţul lui Carmen, făcut-a grabnic blatul
Cu oastea de strânsură din trădători formată
Tot a lui Gabi Oprea, lipsiţi de judecată
Ce vor să-l dea cu cracii în sus pe Viorel
Că-i mincinos, că fură, că-i doar un şoricel
Care se pişă-n pungă să nu i se ia urma
La colţ pândeşte Dragnea să îi şutească turma
De-ovine roşcovane doldora de slănină
Primari cu mintea scurtă ce nu au altă vină
Afară doar de faptul că s-au născut ciumeţi
Se cred baroni, nerozii, sunt doar nişte valeţi
Şi auzind acestea, bolnavu-nchipuit
Spre odalisce-n rime aşa el a grăit:
"Să-mi bag piciorul ăsta în ea de guvernare
Mai bine-o tai cu Ghiţă, dar nu vreau la răcoare
Ci-n emirate-acolo unde-am mai fost cu el
Mergeţi şi voi cu mine şi facem un bordel
De agere cămile, să vină toţi emirii
Îmbrobodiţi ca naiba, nu-i împotriva firii,
Cu cămiloii-aceia care aduc, vă jur,
Leit cu Ciuhuleasca, şi-o să ne doară-n tur
Mormane de parale să facem cum făceam
Cu Şova-n Rovinarii cei morţi, ce haiduceam
În fine, hai să mergem, s-o punem şi la ei
De-un PSD, acesta mi-e singurul temei."

parodie de Mihail Soare, după Vasile Alecsandri (1 iulie 2015)
Adăugat de Adriana Gerea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sergentul

Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
"Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă...
Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!"
Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Şi o cămeşă ruptă bucăţi pe dedesupt,
Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă
Zbura ca o lumină de glorie mareaţă,
Şi-n ochii lui de vultur, adânci, vioi şi mari
Trecea lucioase umbre de eroi legendari.

Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze parea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Şi crucea "Sfântul Gheorghe" şi-a "României Stea".
Românul venea singur pe drumul plin de soare,
Când iată că aude fanfare sunătoare
Şi vede nu departre în faţa lui venind
Un corp de oaste mândra în aur strălucind.
Erau trei batalione de gardă-mpărătească
Mergând voios la Plevna, cu dor s-o cucerească.

În frunte-i colonelul, semeţ, pe calu-i pag,
La bravii săi tovarăşi privea ades cu drag,
Şi inima în pieptu-i bătea cu foc, deşteaptă,
Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i aşteaptă.
Deodat' el dă cu ochii de searbădul român
Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân,
Şi mult se minunează, şi nici că-i vine-a crede
Când crucea "Sfântul Gheorghe" pe sânul lui o vede.
S-opreşte regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el...

Şi-i zice cu blândeţe: "De unde vii, străine?"
"Vin tocmai de la Plevna." "Cum e acolo?" "Bine."
"Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-au dat?"
"Chiar domninorul nostru ş-al vostru împărat."
"Dar pentru care fapte?" "Ştiu eu?... Cică drept plată
Că am luat eu steagul redutei... şi pe dată
Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şanţ..."
"Dar ce rang ai, voinice?" "Am rang... de dorobanţ!"
Atunci, colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, da un ordin... Pe loc, tot regimentul
Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă, trăgând al lui picior.

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plumb, de Victor Ponta

Dormeau adânc beţivii prin porumb
Când m-am dat jos din ceruri pe pământ
După alegeri, fraier şi înfrânt
Tot blestemând destinul meu scălâmb

Se întorsese doar Rovana Plumb
Stam singuri în guvern... şi era frig...
Oprise Dragnea gazele,-l oblig
Să nu mai fure,-i ca un jug de plumb

Pentru un hoţ ca el, ce jură strâmb
Uneperiştii sunt ceea ce sunt
Toţi nişte iude, mâine mă şi vând
Lui Klaus, pe-o postaţă cu porumb.

parodie de Mihail Soare, după George Bacovia (decembrie 2014)
Adăugat de Dora Merean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neanderthal (4)

Era,-n Neanderthal, vestit
Ca luptător ce a slujit,
Puternic, dur, neobosit,
Şi tribu'-n care a trăit,
Dar şi un altu',-am auzit,
Aflat la răsărit.

Era un ditamai zdrahon
De ai fi zis că-i fier-beton,
(Păi, nu era pe-atunci, pardon!)
C-o voce ca de tir claxon,
(Nici d-ăştia nu erau! Bizon?)
Dar, la femei era afon.

Făcea naveta, bietul om,
Ca tija unui metronom
Sau electronii prin atom,
Cu paşii - nesfârşit monom,
Cu estul-vestul în binom,
Că, altfel, ar fi fost în pom.

Cu cea din vest îi mai mergea:
Era de-a lui şi îi ştia
Tot ce făcea şi chiar gândea,
Dar îl lăsa, căci se-ntorcea
Întotdeauna cu ceva
Din ce-şi dorea.

Cealaltă, însă, vorba lui:
"Cam a... neanderthalului",
Doar ce pleca, ea: "Nu-i, iar nu-i!"
Dar mai zicea şi: "Nwu da mui"
Traducerea... o pun în cui,
Căci mi-e ruşine să v-o spui.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dorinţă

Era bătrân, bolnav... Ştia de-acum
Că nu mai e dulăul care-a fost
Când îşi avea-n ograda lui un rost.
Ştia că-i vremea ultimului drum.

Era slăbit, nu mai putea mânca
Nici oase şi nici codrul mic de pâine
Ce, altădat', în colţii lui de câine,
Pe loc, în mici fărâme se spărgea.

În colţul lui din capăt de grădină,
Privea spre cei ai casei, mai lătra
Când un străin în curte le intra
Sau când dădea târcoale vreo jivină.

Să se ridice, îi era mai greu
Dar o făcea, se bucura cu drag
Atunci când, de departe, pe drumeag,
Simţea că vine singurul său zeu.

Îi aştepta, lătrând cu bucurie,
O vorbă ori o mână de alint
Pe capul său cu fire de argint
Ori pe spinarea lui, de-acum surie.

Şi le primea, era şi-acum iubit
Ca altădat', la fel ca-ntotdeauna
Când ei, în joaca lor, erau totuna,
Când timpul nu era de socotit.

Se gudura. Mai vechea alergare
O mai avea prin vise, uneori,
Acelea-n care el, în primii zori,
Voia doar joacă, joacă şi mâncare.

Au fost atâtea clipe împreună,
Atâtea zile, nopţi, atâţia ani
Ce-au fost prieteniei artizani,
Încât "Adio!" n-ar putea să-i spună,

Şi n-ar putea să facă un păcat
Plecând acum, departe să îi fie
În clipele de ultimă-agonie,
Iar el să-l plângă. Nu! Şi l-a muşcat.

A dispărut luându-şi suferinţa,
Crezând că-i doar a lui. N-a bănuit
Că-n urma lui, cel care l-a iubit
Nu-l căuta. I-a respectat dorinţa.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisc de târziu

Copil fiind, ziceam: iubirea-i munte
Ce-şi semeţeste piscurile-n cer,
Şi celui care vrea să îl înfrunte,
Puteri deosebite i se cer.

Când am crescut, m-am opintit spre munte,
Fiind adolescent îndrăgostit;
Pe drum arid, spre piscurile-i crunte,
Nu doar odat-am fost rostogolit!
Azi sunt matur şi mă tot uit spre piscul

Pe care-o viaţă-ntreagă l-am visat,
Cunosc ce greu e drumul, care-i riscul
Dacă spre vârful lui te-ai avântat.

Şi totuşi urc! Îmi sângeră piciorul,
Şi inima tot mai ades suspină,
Dar nu mă dau bătut; mă-npinge dorul
De a sta sus, cu fruntea în lumină.

S-aproape sus! Mai e o stâncă sură,
Dar muntele îşi cere jertfa lui:
Se prăvăleşte-n hău câte-o făptură!
Şi-o altă cale spre-a urca sus, nu-i!

Rămân aici? Renunţ? Merg mai departe?
Voi reuşi sau nu? E greu de spus!
Ştiu doar că încă-o stâncă mă desparte
De piscul cel ameţitor de sus!

poezie de Constantin Tiron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian ajunse în faţă. Privi spre Lia; ea era acolo... Îşi ridică privirea albastră şi-l zări; nu doar pe el, ci şi urmele de pe obrajii lui. Acum ea nu se mai gândi la titlul lui de "Don Juan", ci la faptul că urmele acelea l-ar putea dezavantaja în faţa Comisiei. Se încruntă uşor şi-i făcu discret un semn cu mâna, indicându-i obrazul ei. El nu pricepu deloc ce dorea ea; ştia bine că fetele nu-l sărutaseră deloc, aşa că nu încercă să se şteargă; nici măcar nu intenţiona acest lucru. Lia mai privi spre el şi repetă gestul, ceva mai insistent. "Ce naiba vrea să-mi arate? Sau să-mi spună? Sunt neobrăzat?! De ce oare? Doar pentru că am întârziat niţeluş?" se gândi Lucian şi ridică uşor din umeri, a nepăsare, apoi, nepricepând semnele ei, nu mai privi deloc spre ea. Într-adevăr, întârziase puţin, dar ce ştia ea? Tot nu era vina lui, în nici un caz! Şi nu-i convenea deloc faptul că ea-l considera neobrăzat, sau cum anume, doar ea ştia... Preşedintele Comisiei Disciplinare nu sosise încă. În schimb vicepreşedintele se afla acolo. Domnul Sever Forţan îşi ridică privirea spre sală şi-l observă pe Lucian.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă

Sunt eu de vină, mamă,
Sunt eu de vin-acum?
El m-a-ntâlnit odată
În zori de zi pe drum;
Glumind m-a strâns de mână,
Şi ce-i dacă m-a strâns?
Sunt eu copilă mică
Să-mi fac din glumă plâns?
Era să-l las, măicuţă,
Cu gluma şi să tac,
Era să ţip obraznic,
Ori ce era să fac?

Şi tot pe mine, biată,
Şi vină, şi ponos!
Eram chemaţi la nuntă
Şi n-aveam brâu frumos,
Că n-ai voit să-mi cumperi,
Dar el mi-a cumpărat,
Şi ce-i un brâu? Şi-n urmă,
Eu nici nu l-am rugat,
Era să merg la nuntă
Ca cei din neam sărac,
Să fiu de râs în lume?
Ori ce era sa fac?

De ce-mi arunci tu vină,
Tot vină cu păcat?
El m-a oprit în cale
Pe lunci şi m-a-ntrebat
Pe unde-i bietul tată,
Şi-i vesel, sănătos?
Şi m-a-ntrebat de tine,
Aşa de prietenos,
De bine când mă-ntreaba,
Eu cum era să tac?
Să-l las în drum cu vorba,
Ori ce era sa fac?

Şi-acum întreaga vină
Pe mine tu o pui!
El m-a-ntâlnit pe punte
Şi ştii tu felul lui;
M-a strâns de peste braţe
Să nu le pot mişca,
Şi nu-mi lăsa răsuflet,
Aşa mă săruta.
Te zbaţi, dar tu esti slabă,
Şi puntea toată sloi;
Cădeam, fereste Doamne,
Sub ghiaţă amândoi!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Andrei... Gheorghe

Avem toţi proprii Dumnezei,
Aşa cum Dumnezeu ne are,
Dar parcă un rus, român, e-n stare
Să fi fost unic... Gheorghe Andrei!

N-a fost timp 'ndeajuns, lachei
-De ştoarfe, false din popor-
Să-şi ia cu barda, cu topor
Ascuţit spirit... de-un Andrei!

Era, până mai ieri ce vrei
Din lumea sincer devotată
Să spună drept, cu judecată
Că-i doar un "fake"... ţara lu' Andrei!

Există, să ştiţi, porumbei
Ce duc mesaj d'eternitate
Că lume nu-i fără dreptate...
Spusă tăios, doar de-un Andrei!

Nu va mai fi uşor să iei
Adevăr pur în palme sparte
Şi să-l arunci 'nspre feţe moarte...
Să stropeşti falşii... cum Andrei?!

De azi vor fi doar derbedei
Mai mulţi, din adevăr să fure
Şi, mai puţini oneşti să înjure
Meschini şi hoţi... Era Andrei!

Ce rară-i lumea de idei
Şi va fi tot mai rar, mai rară
Să ţină sincer la a mea ţară,
Cum Gheorghe... Prenumit Andrei!

Mă închin la spirit de holtei
În gând şi în fizic, în credinţă,
Cum încă îl am, Gheorghe, conştiinţă
De-un neam... Ce l-aş vrea tot, Andrei!!!

Te salutăm cu toţii, ai mei...
Vă rog să-l plângem, 'n suflet grei!!!

In aeternum memoriam, Gheorghe... Andrei,
Un jurnalist, un om!!!... Sunt Zei?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 martie 2018)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mickey (îl găseşte pe Rocky în Biserică, rugându-se pentru Adrian, care este în comă): Salutare, Rock. E ora trei dimineaţa. M-am dus la tine acasă şi mi-au zis că eşti aici. Este ora trei dimineaţa, puştiule. Adrian e o fată bună. Şi ştii că îmi pare rău pentru voi doi. Nu pot face nimic în legătură cu asta. Doar că... vreau să îţi zic ceva... şi e pentru ultima oară... Dar Rock, ai o altă şansă. Este a doua. Nu ştiu... cel mai mare titlu posibil... şi o să schimbi pumni cu cel mai periculos luptător din lume. Şi asta în cazul în care creierul tău nu prea te ajută... Toate astea se întâmplă rapid, iar tu nu eşti pregătit. Nu eşti nici pe departe în formă. Aşa că, pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu te ridici să îl baţi serios pe tipul ăsta? Cum ai făcut-o data trecută. A fost minunat. Nu te lăsa aşa. Ca şi cum nu ai fi conştient... ca o stârpitură sau ceva de genul ăsta. Că o să-ţi spargă faţa. Exact. Tipul ăsta nu vrea doar să câştige. Vrea să te bage în pământ, să te umilească, să demonstreze lumii întregi că prima oară nu ai fost altceva decât... o curiozitate. A zis că ai fost un vagabond care a avut noroc. Acum, nu vreau să mă înfurii într-un loc sfânt ca ăsta, dar cred că eşti mult mai mult decât atât, puştiule. Mult mai mult! Dar, aşteaptă un minut, dacă vrei să dai totul naibii, să-l dai naibii, am s-o fac şi eu cu tine. Dacă vrei să stai aici, voi sta şi eu cu tine. Voi sta cu tine. Voi sta şi mă voi ruga. Ce am de pierdut?

replică din filmul artistic Rocky II, scenariu de Sylvester Stallone
Adăugat de Nicoleta Mitrofan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moşul...

La mine n-a fost Moşul... niciodată
L-am aşteptat mereu cu pantofi rupţi
Şi cremă n-am avut măcar odată,
I-am şters cu lacrimi... dar n-a fost de-ajuns...

L-am implorat să vină să-mi aducă
Măcar o bombonică, ca să ştiu
Că inimioara mea este curată...
Iubită doar un pic aş vrea să fiu.

Eu l-am rugat pantofi să îmi aducă
I-aş fi păstrat ascunşi în lumea mea
Şi aş fi mers desculţă în toţi anii,
Să-i am curaţi atunci când el ar vrea.

E lumea mea... un univers ce doare,
Şi nimeni nu mă vrea în visul lui,
Sunt singurică... doar cu a mea vină,
Că m-am născut..., şi sunt a nimănui...

poezie pentru copii de Dan Moraru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lancea lui Horea

În toate grădinile ţării e o floare
Cu lujer discret şi trăind anonim
În vremi de răscruce sau de tulburare
Noi lancea lui Horea pe ea o numim.

Acelora care falsifică acte
Şi Ţara Română sub talpă o vor
Noi nu le servim argumente abstracte
Dar poate de lancea lui Horea le e dor.

Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus.

La orice primejdii, la orice dezastre
Când duşmanii vor să ne lege în frâu
Al nostru e dreptul şi al naţiei noastre
Să mergem cu lancea lui Horea la brâu.

Copiii o învaţă din laptele mamei
O ţin ca pe o cârjă oştenii cărunţi
Ţărănci o preferă în firul maramei
Sunt codrii de lance a lui Horea în munţi.

Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus.

În sud e o coroană ce îi seamănă bine
În nord e un clopot cu o voce în el
Copilul o are pe lume când vine
Să o aleagă întâi şi apoi ca drapel.

Trei lăncii în stema duratei se adună
Vibrând ardelean, moldovean şi muntean
Iar lancea lui Horea e aici împreună
Cu lancea lui Cloşca şi a lui Crişan.

Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus.

Sămânţa de lance aici se cultivă
Şi traşii pe roată ascunşi sunt în colţ
Şi nu mai e roata să îi stea împotrivă
Acestui popor înviat de pe roţi.

Oricând s-ar ivi vreo încercare amară
La brâu sa vă stea mai aproape de mâini
Spre drepturi în ţară şi pace afară
Cu lancea lui Horea: la luptă români.

Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus
Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus.

cântec, versuri de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

În tăcerea lumii

liniştea se ascundea într-un gând nespus
rătăcită în marasmul cotidian
avea multe faţete
mă retrăgeam în mine
să nu aud urletul hienelor în noapte
zac, uneori privesc vremea ce trece
ce vine
dacă mai vine
vorbesc dar nu aud
sunt atât de obosit
stau în aşteptarea ţipătului
geme pământul în răsuflări oprite
sub frunze moarte de vreme, prea devreme
mă zbat fără grabă în tăcerea crudă a lumii
azi nu mai pot
sau nu mai vreau
să cer, să iau
gunoaie de pe drum
un drum croit
din oase frânte şi mult fum
aş vrea să zbor, un zbor etern
la cer
spre norii albi, pufoşi şi puri
să mângâi sufletul unui pescăruş în zbor
dar nu ştiu cum
doar stau şi plâng
la margine de mare
ce să mai cer
ce să mai sper
e prea târziu acum
ne facem că facem, fără să facem
ne facem că vorbim
dar vorbim în tăceri studiate
nu ştim nimic, dar totul ştim
lucrăm, nu muncim
plecăm dar nu plecăm
şi stăm, ce bine stăm...
nu ştiu de dorm
de când, de ce şi până când
o clipă sau o veşnicie
privind in jur
privind la voi
târziu am inţeles
că lumea asta nu-i de mine
văzând că nu sunt de folos
mă întorc incet şi plec pe jos

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâmplare

Să vedeţi ce întâmplare:
În permisie veni
Soţul... şi bătu la uşă...
Dar pe nimeni nu găsi.
Se-aşeză să mai vegheze...
Om cu grijă, ce să-i faci?!
Soaţa, îi pusese-n frunte
Nu un corn, ci mii de draci.
Şi cum nu găsi o scuză,
Cum a fost şi cum n-a fost,
Ordonanţele le puse,
Unul sus şi unul jos.
Renta stabilită-n pripă
Nu-i era îndeajuns,
Mai ales că... cotizase
Numai soldatul de sus.
Soţului deschise uşa...
Dar în prag îl şi opri.
Se făcu că-i somnoroasă,
N-are vreme de prostii...
Şi de nervi, de supărare,
Jap, o palmă...
- Mă trădezi?!
- Eu?! Să-mi fie cu iertare,
Doamna mea, drept ce mă crezi?!
Cu năduf şi-amărăciune
Înjură de sfinţi şi soartă
C-a închis ochii ca mortu
Pentr-o cutră de amantă.
- "Doamne, apără-l şi-l iartă"
Zise ea, sperând că el
Va pleca, lăsându-i renta.
Ţi-ai găsit?! Ce tip rebel...
Şi intră în casă iute,
De ruşine sau amar
Să-şi convingă soţioara
Că-i curat şi plin de har.
Şi când cheful îi pierise,
Lui, de-atâta năduşală,
Iaca, ea-i mai drăgăstoasă
I se-arată-n faţă goală...
Că e blândă mieluşica,
Oh, femeie iubitoare,
De-aia îi căzuse-n mreje
Şi-i ceru cu iscusinţă,
Ştiţi voi bine... se-nţelege...
Doamne, biet stăpân de obşte,
Nu ştia că-n casa lui
Tot femeia îl conduce.
Tot ea, dar... cu banii cui?!

- Nu am bani, îi spuse dânsa.
M-ai lăsat fără un chior
Şi mai vrei să-ţi fac, bărbate,
Şi un plod în viitor?!
Vi-n permisie cu anul,
Stai la uşă ca un prost,
Păi, în ăste situaţii
Crezi c-ar mai avea vreun rost?!
Măi, să ştii că mă omor,
Zise pe un ton mai grav,
Doamna, tare supărată,
Că mi-ai dat acum de hac.
Scoate iute caşcavalul!
Lasă bani de-nmormântare!
- "Să mai dea şi ăl de sus",
Zise omul cu sudoare.
- Ba să dea ăl de sub pat,
Că eu n-am un leu din rentă
Fiindcă doamnei toţi i-am dat
Ei! Să vezi atunci alertă!
Omul spuse hotărât:
- Este renta stabilită!
Doamna, cu un ton mai sus
Strigă tare:
- Mă irită!

pamflet de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl lui, Iulian Enka, i se păru un om blând, simpatic. De ce el îi spunea "blondule"?! Intrară în cameră, unde se afla nu doar Diana Enka, ci încă doi oameni, ceva mai în vârstă, dar nu foarte bătrâni. În urma Liei apăru Lucian. Păru surprins, dar bucuros de prezenţa celor doi. Privi spre blond; acesta nu-l avertizase că se mai afla cineva în casă. Dar zâmbi degajat şi se grăbi să-i salute pe cei doi. Aceştia îl îmbrăţişară cu căldură. Lia pricepu; erau bunicii lui. Era în casa comandantului misiunii, la masă cu familia acestuia. Se întrebă din nou în gând de ce o adusese el oare aici? Părea însă sigur că nu cu vreo intenţie necurată faţă de ea, deci Lia se mai linişti; n-avea motive de îngrijorare. Lucian îşi sărută cu drag bunicii. El plecă şi dispăru după o uşă; dincolo de ea se afla, presupunea Lia, bucătăria. Dar de ce-o lăsase singură, la masă, cu familia lui? Zâmbi încurcată spre acei oameni; pe domnul şi doamna Enka îi mai văzuse, doar o dată, la oficializare, dar i se părea ciudat să se afle la dânşii acasă, ba chiar la masă cu aceştia.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătoriile unui depresiv cu avionul restaurant

În parcul din faţa noastră sunt două dealuri gemene.
Odată, ne-am trezit peste noapte cu două rable de avioane ieşite din uz,
aduse am înţeles, să facă din ele câte o cofetărie în vârful fiecărui deal.
Ăia care le-au adus probabil că, ori erau foarte ocupaţi, ori au uitat de ele
şi câteva luni nu le-a mai băgat nimeni în seamă,
până când unul a facut explozie, aşa din senin.
Dacă s-ar fi prăbuşit în zbor, tot ar mai fi rămas ceva din săracul avion...
Ar fi explodat, se pare, de la vaporii de benzină din interior.
Că, a fost de la o scânteie, că, s-a supraâncălzit de la soare, n-a mai ştiut nimeni.
Cel mai probabil, a fost de la soartă, asta i-a fost soarta lui.
Iar pe celălalt avion, văzând ce s-a întâmplat cu primul, s-au ocupat de el,
l-au aerisit, l-au curăţat în interior, în fine, a scăpat întreg.
Mi-e necaz, dar aşa-i viaţa, cu legile ei maro,
nu vrea ea să lase doi fraţi să trăiască liniştiţi împreună.
Din doi, pe unul trebuie să-l scoată neapărat din peisaj. Iar cel care rămâne,
devine doar din acest motiv, pentru toată lumea, un personaj consacrat.

Avionul care a rămas, a devenit restaurant,
nu cofetărie cum fusese vorba la început.
Iar eu, am devenit şi eu, un apropiat al lui.
Pentru un depresiv ca mine, aici e ca la sanatoriu.
Cu aliura lui de învingător, mie unul îmi ridică moralul
şi apoi, pe lumea asta e bine să profiţi de ocazii şi călătoreşti cât poţi.
Am mers şi cu avionul adevarat şi noaptea, de sus,
se vede cam la fel, un sunt mari diferenţe.
În plus, pe avionul ăsta al meu, au şi de băut.
Sunt nişte barmaniţele îmbrăcate în stewardese
care se ocupă doar de chestia asta.
Doar să le rogi, 200 de coneac, e OK, îţi aduc 200 de coneac.
Comanzi 400 de vodca, iţi dau 400 de vodca, nu comentează nimeni,
că e mult sau că e nu ştiu ce şi nu ştiu cum.
Ăsta e un alt mare avantaj faţă de avionul de linie.
Pe urmă, e şi mult mai sigur, şansele să te prăbuşeşti cu el sunt zero.
Nici nu te controlează nimeni aşa de strict la îmbarcare
şi mai sunt o grămadă de alte aspecte pozitive la avionul restaurant.
Doar că odată, după o călătorie mai lungă, s-a întâmplat că m-am împiedicat
şi am căzut în patru labe, când am coborât noaptea de pe scară.
Nu mai iau 400, e mult, e aproape o sticlă de jumate.
Dar, din păcate, nu a fost de la vodcă.
Terenul din vârful dealului a început să se lase şi avionul s-a înclinat.
D-aia căzusem.

Pe urmă, totul a decurs foarte rapid. În două zile nu a mai fost accesibil publicului,
iar în mai puţin de o săptămână, a fost ridicat şi trimis la un centru de reciclare.
Şi cu asta s-a încheiat povestea avionului meu guru,
marele specialist în supravieţuire.
Frate, ce abrupt se termină poveştile de succes.
Nu puteau să-i facă şi lui o fundaţie şi să-l lase în pace, acolo?
Ce era aşa de complicat?
Şi depresia mea a luat atunci o formă de revoltă adâncă.
Pe cine deranja avionul ăsta?
Era singurul refugiu pentru toţi drăgălaşii ăştia,
care călătoreau şi ei fără să aibă neapărat o destinaţie foarte precisă în viaţă.
Îşi făceau veacul pe acolo, fiecare în pătrăţica lui, fără să deranjeze pe nimeni.
Şi peste asta, era deprimant să vezi cum moare şi învingătorul aşa peste noapte, dintr-o chestie de doi bani.
Asta înseamnă că, pe lumea asta, de fapt nu există cu adevărat învingători,
există doar competiţii.
Iar ăia care stau toată ziua să se înscrie pe la concursuri
sunt în realitate niste tâmpiţi care fac asta doar aşa ca să se afle în treabă
şi să li se pară lor că sunt nu ştiu ce.
Pentru că premiile puse la bătaie sunt de cacao.
Sunt doar nişte diplome goale şi nimic mai mult.
În concluzie, aici n-are nimeni nimic de câştigat ceva cu adevărat.
D-aia e şi aşa plin de depresivi.

Însă, în timp, acest sentiment de revoltă a început să se evapore puţin câte puţin,
lăsând un loc gol acolo în capul meu, pe care depresia nu a mai reuşit să-l umple.
Acum zic, totuşi lucrurile sunt corecte în felul lor, aşa cum sunt.
E clar că dacă lumea asta iţi conferă pedestalul valorii consacrate,
doar pentru că ţi-a murit frati-tu şi tu ai rămas în viată,
atunci e evident că până la urmă,
aceeaşi lume se debarasează şi de tine, fără nici cea mai mică ezitare.
Şi tocmai atunci când ţi se pare viaţa mai roz. Asta e.

Aici în parc, am mai rămas dealurile gemene şi cu mine,
care după toate cele întâmplate,
am început să cred că poveştile astea de la terapie
cu avioane şi cu restaurante, cu barmaniţe îmbrăcate în stewardese,
care îţi dau de băut chiar dacă eşti luat cu capul,
doar ca să nu uiţi că mai există şi lucruri plăcute pe lume,
nu sunt chiar abureli şi că de fapt, eu sunt marele învingător.

poezie de Bogdan Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

Între patru ziduri groase,
Din beton turnate-n rame,
Este camera ce-ascunde
Ale sufletului drame.

Pe peretele din faţă,
Orologiul bate-ntruna,
Cu el dorm, el mă trezeşte
Singuratec precum luna.

Răvăşit dar cu speranţe,
Gândul meu zboară în zare,
Încercând să-l ţin în braţe
Cum vine aşa dispare.

Vreau să-l prind să-l iau cu mine,
În luntrea ce mai pluteşte,
Dar nu pot că e vremelnic
Şi din nou mă părăseşte.

Peste timp apare iarăşi
Cu speranţe mult mai sumbre
Că voi reuşi vreodată
Să ies din conul de umbre.

Dar în dreapta, de pe rafturi,
Nişte cărţi mai învechite
Îmi inspiră alte gânduri,
Mai bune, mai limpezite.

Ce mă fac să uit o vreme,
Un trecut îndepărtat
Şi să văd ceea ce vine
Dar, rămân cu un oftat.

Mă întorc şi văd prin geamul
Aşezat spre miazăzi,
Luminiţa şi speranţa
Timpului ce va sosi.

Răul din trecut se iartă,
Dar se uită rareori,
Când îţi răscoleşte-n suflet
Zeci şi sute de fiori.

Doar nucul mă potoleşte,
Ce-a crescut sub geamul meu
Şi adesea mă trezeşte
Când îl bate vântul greu.

Trece o zi şi altă noapte,
Gânduri şi speranţe vin,
Să-mi duc crucea pân-la capăt,
Cum mi-e dat al meu destin,

Dacă adesea ori mă bucur
C-am purtat „tone” de greu,
Ce va fi? Este-o enigmă,
Ştiută doar de Dumnezeu.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare

Trec lunile mamă şi tare mi-e dor
De zâmbetul tău adumbrit şi sfios
Când mă simţeam al luminii fior
Prin tine eram cu mult mai frumos

Eu nu ştiu din stele pe cine trimiţi
Dar vreau mângâierea din zâna grădinii
Când se-aplecau spre mine mălinii
Ca niste dulci şi apoşi eremiţi.

Aş vrea sărutarea femeii cea ruptă
Din coasta mea – tandru şi tainic cuvânt
Un cer care vine spre vechiul pământ
Şi care mă-ndeamnă spre veşnica luptă.

Trec lunile, mamă, şi verzi anotimpuri
Mai roagă-l pe Domnul să-mi dea bucurie
Femeia din mine învaţ-o să fie
Mai dalbă ca zborul din mitice timpuri.

Să-mi fie de bine, să-mi fie de dor
Să vină spre mine candoarea iubirii
Sclipească sprânceana pe lacrima firii
Să vină din noapte al stelei fior.

poezie de Ilorian Păunoiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărţire

O să tai ceru-n trei şi-am să-l împart la doi:
O parte pentru mine, o parte pentru tine, o parte pentru noi...
Când părţile-adunăm, din nou, ceru-ntregim,
Dar este doar al nostru, acum... şi e senin!

Aş vrea să mai împart, nouă şi mării, marea!
Noi luăm poezia şi mării-i lăsăm sarea.
Vom prinde zvon de alb din zbor de pescăruş,
Să facem din el nouri curaţi, pentru culcuş.

Pământul l-aş lăsa cum l-am găsit- întreg!
Nu vreau să supăr lumea, blestemu-i să culeg!
Aşa, c-adun doar marea şi cerul în inele,
De pe Pământ, luând doar sufletul, spre stele...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulg de stele

A căzut un fulg de nea
Şi, din zborul lui tăcut,
L-am oprit în palma mea
Să-l admir şi să-l sărut.

Era gingaş, era mic,
Iar căldura palmei mele
L-a schimbat îndată-n "pic"
Şi în lacrimă din stele.

N-am putut să-l mai privesc
Căci mi s-a prelins pe mână
Şi din cer dumnezeiesc
Ar fi devenit ţărână.

Dar eu l-am oprit din zbor
Căci vroiam să-l pun în piept
Însă plânsul său uşor
M-a făcut să mai aştept.

Trebuia să-l las să cadă,
Poate e trimis din stele,
Ca un sol, ce vrea să vadă,
Dacă am bune sau rele.

Dar în neştiinţa-mi crasă
L-am ucis şi l-a durut:
Cred că se-ntorcea acasă
Cineva de mult pierdut.

poezie de Mihu Eugenia (2 decembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

***

Când, doamnă, sunt cu tine,
al vieţii duh dispare
din piept spre mădulare:
un mişcător şi un prea dulce bine,
că sufletul se-abţine
în calea lui firească
şi de atâtea bucurii mă lasă.
Dar când te duci, el vine,
prea plin, să-l locuiască -
un ajutor mortal în propria-i casă.
Când te întorci, mă-apasă
plecarea lui din pieptu-mi, ca o jale.
Astfel, torturi egale-s
şi răul şi-ajutorul sau norocul:
când prea iubeşti e cel mai rău mijlocul.

poezie celebră de Michelangelo din Poezii (1986), traducere de C.D. Zeletin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!