Ce zici?

şi sinele şi sinea acum alungate
şi dezidirile şi insomniile
şi inelul pe care s-au rotit planetele
au fost ale noastre toate
şi cuvântul-labirint în care încăpeam
doar noi şi inconştientul nostru
acum memoria ta prăfuită
nu mai dă geometrie lucrurilor
fiindcă joci în hainele unui personaj
îndoielnic, sobru, sterp
roluri scârbavnice
care ţi-au erodat imaginaţia
tu singur nu exişti
nici nu mori, nici nu trăieşti
neputinţa ta de a mă aşeza
într-o imagine limpede
(eu sunt mercurial
atat de imprevizibilă, de explozivă,
de fragilă uneori )
şi acest timp static
bănuit ca fiind al nostru,
naşte suspiciuni.
(bine bătrâne, este mai bine
să te adânceşti într-o vodkă),
eu o să ies în balconul poeziei
şi o să privesc luna cu obrazul plâns
sau cum se rătăcesc cuvintele pe străzi,
poate o să-mi ningă,
ce zici?

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici un sclav şi nici un rege

Cere-mi luna de pe cer
N-am să zic că nu se poate
Zborurile noastre toate
Sunt pătrunse de mister!
Nici un sclav şi nici un rege
Poate n-a-ndrăznit să-ţi pună
Peste frunte o cunună
Fiindcă nu te înţelege!
Şi se scurge suferindă
Ziua celor ce preferă
Plânsul tău de baiaderă
Spânzurat într-o oglindă

Parc-aş fi la o-nchisoare
Ţarcul care dă fiori
Unde nu mai poţi să mori
Dacă ai iubit o floare!
Cercul nostru s-a închis
Dincolo de el, nu mai poţi trece;
Noaptea piramidele aztece
Poartă fluturi spre abis.

poezie de Ion Untaru din Fântâna în care se văd sufletele (2005)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, eu, L. N., eu, scriitorul, eu, cerşetorul, eu, ţarul, este o mare rătăcire. De aici vin toate suferinţele oamenilor. Există numai Unul şi nenumărate manifestări ale Lui, dintre care una este cea pe care o consider sinele meu. Şi ar fi bine să nu recunoaştem manifestarea Lui în sinea noastră ca pe "eul" nostru separat, ci să simţim în noi acel "EU" şi să trăim prin El. Trecem prin cele mai diferite şi inevitabile amărăciuni şi suferinţe dacă trăim în rătăcirea că "Eu" este "eul" nostru.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te poţi opri în orice secundă. Trebuie să îţi fie clar următorul lucru: dacă Acum, în clipa asta, moartea ar veni, Sinele trebuie să fie mai fulgerător decât moartea, ca să te poată lua. (Moartea vine şi pleacă, dar Sinele este Eternul care rămâne. Chiar şi moartea moare în El.).. Mori pentru minte, mori pentru lume! Cât de responsabil este Infinitul? Totul se întâmplă în El. Dă drumul inclusiv acestei idei de responsabilitate (doar te-ai zidit în ea.) Este un construct al minţii. Sinele nu este nici responsabil, nici iresponsabil, dar atât responsabilitatea, cât şi iresponsabilitatea apar în El. Dacă dai drumul inclusiv la această idee ce mai rămâne? Pentru că toate aceste idei te pun în aşteptare. Ele spun că tu nu eşti, dar tu eşti deja Sinele. Tot ceea ce trebuie să faci este să vezi că niciuna din ideile pe care mintea ţi le serveşte ca fiind Sinele, nu este Sinele. Atâta timp cât te crezi mintea care caută Sinele eşti în eroare. Doar rămâi în Liniştea neasociată gândirii, pentru că în momentul în care ai spus "că ştii", deja te-ai asociat gândului cunoaşterii. Rămâi Liniştea neasociată cuvintelor, gândurilor. Rămâi Liniştea în care toate cuvintele, lucrurile se contopesc! Dacă ar fi Acum, în momentul acesta, să alegi între tine şi Dumnezeu, pe cine ai alege?

Atmaji Maharaj în Te poţi opri în orice secundă - Discuţie cu Atmaji
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste de iubire fără sfârşit

povestea noastră de iubire se va scrie de la sine
şi va intra prin ferestrele celor ce s-au iubit,
unii se vor închide-n ea ca într-un labirint,
alţii vor arunca în noi cu inimile noastre
spiritele, în schimb, vor zbura liniştite tocmai la zenit
nu ca nişte păsări cu aripile ciuntite, lovite
noi am fost singurii îndrăgostiţi plecaţi să caute luna
când armatele văzduhului nu mai visau
decât un soare roşu sângerat de lupi la asfinţit
doar noi, frumoşii nebuni, mai visam aiurea
în forme geometrice viaţa şi spaţiul şi timpul
în versuri înaripate primeneam anotimpul iubirii
dincolo de sicriul lumii, noi eram morţii frumoşi
care-şi schimbau în îngeri zglobii înfăţişarea
trăiam totdeauna în intersecţia dintre real şi ireal,
între fantezie şi oboseala lucrurilor mărunte,
aici ne mişcam copleşiţi de aceste întretăieri scurte,
ca ale inimii, secunde de prezent, de trecut, de viitor,
dincolo de această intersecţie, era nebănuitul,
acea ameţeală a unui timp rigid, îngheţat,
un timp static, ori măcar bănuit sau uitat.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândul îşi imaginează că într-o zi şi el va fi "sinele". După cum, în tot acest timp, tu nu ai fost, nu eşti şi nu poţi fi nimic altceva decât Sinele. Pentru gând, Sinele fie e veşnic acolo, fie e o absurditate, abstractă, care "DE FAPT", nu există. După cum pentru cel realizat; gândul, mintea e un mit. Iar Sinele e singurul fapt de o concreteţe Absolută. Tu cum de nu vezi asta? Cum de nu vezi că gândul care îţi promite că îţi va da Sinele; dacă urmezi condiţiile lui veşnic interminabile? De fapt, tot ceea ce îţi oferă gândul, e si mai multă "devenire", el nu ţi-l poate da, pentru că Sinele, libertatea fiind infinită este şi incognoscibilă! Dacă nu ar fi acum gândul care să te eticheteze, să te definească întru veşnica lui separare şi limitare, tu cine mai Eşti?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinele e veşnic fără formă, el nu ia nici o formă. Nici măcar forma lui Iisus, Buddha sau Profetul. Fiind totul din întreg, formele doar se aprind şi se sting în El ca licuricii în noapte, ok? Forma nu poate lua un sine, după cum luna nu poate avea lumină pentru că lumina ei aparentă e doar o reflexie a luminii soarelui. Forma fiind efemeră nu poate lua în posesie Sinele care este etern. Nu există decât un singur Sine şi acela este Dumnezeu, Spiritul necreat. sau poţi să îi spui cum vrei pentru că El nu poate fi definit de cuvinte. A crede că forma poate lua un sine e ca şi cum un delfin ar poseda un ocean. Iar expresia că "Sinele ia o formă umană" se referă la faptul că un val din ocean datorită frigului a îngheţat. El nu este desprins de ocean şi nici nu poate pleca din el.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Cum arată Dumnezeu? Are el o imagine? Aparţine el vreunei religii? A. M: Dacă tu ca şi alţi 99% din căutători, cauţi o imagine de sfinţenie, cum vei putea vedea că nu eu, ci chiar tu eşti Realitatea ultimă, Sinele sau Dumnezeu? Mintea crede cu putere că Dumnezeu, Sinele este undeva cândva, în aşa fel încât tu în veci să nu te poţi scălda pe deplin, chiar Aici, chiar Acum, în El. Mintea e înnebunită după smintita şi nu smerita dualitate; "tu, piosul credincios şi Dumnezeu judecătorul din ceruri". Dar atâta timp cât "tu exişti", Dumnezeu nu va avea loc de CREDINŢA ta în el. Renunţă, aşadar, la orice imagine sau gând despre Dumnezeu, şi acum vezi ce rămâne complet neîntinat de gând? Când nu o să mai încerci să-L găseşti pe Dumnezeu, cu separarea numita "credinţa sau gândul meu care vrea să-L descopere pe Dumnezeu", atunci Dumnezeu va lua pe deplin locul "eu"-lui tău. Aruncă chiar acum în aer nu doar orice imagine, ci mintea însăşi şi această Libertate sau Realitate Ultimă, lipsită de orice imagine de sfinţenie te va îmbrăţişa pe deplin. Tu eşti aceiaşi libertate pe care o sunt şi eu! Dumnezeu sau Libertatea este liber nu doar de orice religie, ci însăşi de curgerea timpului, însă absolut toate religiile se închină timpului şi deci sunt trecătoare.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Probabil universul nu este nici finit nici infinit, cuvintele finit sau infinit fiind doar expresii care nu vor sa spuna nimic. Daca nu poti sa-ti imaginezi finitul sau unfinitul, dar nici ceva nici-finit, nici-infinit, lucruri care sunt atat de elementare, atat de simple, incat ar trebui sa fim creati astfel incat sa le putem intelege, ce putem face altceva decat sa nu mai gandim?

Eugene Ionesco în Însinguratul
Adăugat de Dumitrascu Stefania
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu cred că e tabloul vieţii tale

Tu doar empatizezi cu starea ţării noastre
Gara prăfuită, iluzia pierderii dragostei sunt doar scene dintr-un film prost realizat
Ea, soţia ţi-a arătat dragostea nemăsurată într-o gară aglomerată
Ea, cu cele trei flori ţi-au fost alături în singurătatea poetului desăvârşit
Nici urmă de prietenii de altă dată, cu care poate mergeai la băut.
Nici gând de revedere, nici gesturi de rămas-bun
O parte din vechiul tine a părăsit gara pustie
Acum eşti noul scump iubit, ce nimeni nu-ţi este egal
Compatibilitatea voastră îi lasă cu gura-n mască
Pasul în doi, lunga călătorie o scurtează
Plăcerea retrăirii vechii şi noii iubiri o-nobilează.
Când aştri s-au oprit din rotaţie pentru a vă privi pe voi.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dac-ar fi fost...

Dac-ar fi fost... nici nu era... că eu...
Se pare că... deşi.... mai ştii.... erau...
Din contră, poate că... aşa... mereu...
Acum de ce să.... că tu zici că... sau...

Sunt sigur că.... de fapt... eu nu... în fine...
Se întâmpla sau... nu ştiu.... numai tu....
Îmi pare rău, cu toate că... ei bine,
Putea să fie... dacă noi... sau nu...

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce nu-ţi mai place?

e doar cântecul de dragoste
al lebedei ce l-am mimat
de pe partiturile nefiinţei
când ştiam foarte bine
că nu se mai moare astăzi
din dragoste, iubite
singura dragoste în care poţi trăi
fără să te minţi că o trăieşti
este în pântecul iubitei.
acolo, nimic nu e îndoielnic,
eşti una cu întregul
nicio umbră sfâşietoare
nu te aleargă,
nicio înserare nu coboară
în copilărie
nici limba clepsidrei de nisip
nu se topeşte-n valuri.
acolo, viaţa ia forma geometrică
a chipului iubirii
se îmbracă în cuvinte,
nu împrumută măşti
viaţa e doar cordonul ombilical
prin care pipăi lumea
iubirea e doar intersecţia
dintre trecut şi viitor
şi aici ne mişcăm noi
copleşiţi de aceste inimi mărite
căutătoare într-un timp rigid,
al nimănui.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arhitectură sau medicină sau muzică sau economie, toate sunt planetele unui aceluiaşi grup solar. Indiferent de ceea ce facem şi lucrăm fiecare în parte, descifrăm cu toţii aceleaşi directive, care ne sânt comune, Adevărurile şi sensurile de viaţă ale unui timp au o unitate organică, de familie.
E naiv să crezi că o revoluţie începută într-o parte, într-o disciplină, se poate limita acolo. Istoria se creează dinăuntru, nu din afară, de la centru, nu de la periferie. Grosolănia noastră este că nu prindem decât schimbările vizibile, directe, care angajează imediat viaţa noastră.
Ne imaginăm de aceea că o revoluţie se cheamă numaidecât şi în primul rând o răsturnare politică sau economică, ceea ce este o naivitate îngerească. Punctul de plecare al unei revoluţii poate să fie în fizică, în astronomie, în matematici, oriunde în sfârşit. E de ajuns ca pe un singur plan de gândire sau de viaţă omenească să se schimbe structural ceva, pentru ca, din acel moment, virtual totul să fie schimbat. Toate se leagă în lumea asta: nu există nici fapte, nici preocupări izolate. Toate intră într-un ciclu. De ce ai vrea ca arhitectura să lipsească din acest lanţ? Lucrează aici liniştit: vrei sau nu vrei, ne vom întâlni până la urmă, tu, care faci arhitectura, eu, care fac economie politică, ăsta, care face antropologie, ăstălalt, care face algebră. Vehiculele sunt altele: drumul e acelaşi.

Mihail Sebastian în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Ai scăpat ieftin... Şi acum ce aştepţi?! Jos hainele şi întinde-te pe patul ăla pe care stai, ca să te pot consulta. Ce faci, n-ai auzit? Dezbracă-te, comandante! Ai cumva nevoie de ajutor?
Lucian: Ah, nu... N-am nevoie de ajutor şi nici de... spectatori. Adică, vreau să spun că...
Stela: Aha, am priceput! Fetelor, ce-i cu voi două aici? Afară! Imediat!
Lia: Bine, dar...
Stela: Nici un "dar"! L-aţi auzit doar: Fără spectatori! Ce vreţi mai mult de atât?
Lia: Eram doar îngrijorate...
Maria: E bolnav şi doream să ştim dacă va fi bine.
Stela: Pentru asta mă aflu eu aici, să am grijă de el şi să aflu dacă va fi bine. Dacă o să am nevoie de ajutorul vostru, vă chem, însă nu cred că va fi cazul. Acum vă rog să părăsiţi degrabă această încăpere, fără alte comentarii de prisos.
Lia: Bine.
Maria: Plecăm...
Alex: Să ies şi eu, Luci?
Lucian: Nu, bătrâne. Poţi rămâne, dacă vrei. Nu-i nici o problemă.
Alex: Sigur nu te deranjează prezenţa mea?
Lucian: Deloc, bătrâne. Fii liniştit. Aş fi spus dacă mă deranjai.
Stela: Unde rămăsesem? Ah, da... Acum ce mai aştepţi? Scoate-ţi mai repede uniforma aia, comandante!

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericiţii

colţul acela
în care iarna ajungea mai greu
găseai constant câte o creangă înflorită
câte o ceaşcă rozalie cu aburi

lumina îşi depăşea complexul depărtării
umilă se aşeza la masa încropită de noi
într-o deschizătură de salcie
într-o inimă

ne tot adunam
veşmintele noastre lăsau se se vadă
mersul albastru în burta noroiului

parc-am fi fost fraţi
şi moartea...

spectacolul se derula diafan
pe îndelete se aşeza bruma
tot aşa se desprindeau frunze
ca într-o lume veşnic pe cale
de a se naşte

eram bucuroşi asemenea unor copii
care tocmai îşi ridicaseră sălaşul
în braţele uriaşe ale stejarului

ne obişnuisem cu micul noroc
învăţasem altfel să trăim frica
nu ne feream ne mângâiam rana
durerea cobora din sângele nostru
în Dumnezeul darnic

fericiţi rămâneau
cei care nu văzuseră
dar!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu catre Veronica

Am scris de lacul plin de nuferi
În care luna se oglindea,
Unde-mi spuneai că tu nu suferi,
Dar suferinţa se vedea.

Am scris şi despre teiul care
Ştia toată povestea noastră,
Şi despre mândrul nostru soare
Ce lumina zarea albastră.

Acum de-aş mai putea să scriu,
Cuvinte dulci ţi-aş scrie,
Dar singur zac într-un sicriu
Iubindu-te şi-n veşnicie.

Ştiu că şi tu zaci într-o criptă
Atinsă fiind de moarte,
Ţi-a fost de dor inima friptă,
Căci eu ţi-am fost departe.

În veşnicie am luat cu noi
A noastre clipe şi iubirea,
Şi-n Rai din moarte amândoi
Am renăscut cu fericirea.

Am îmbrăcat veşmântul veşnic
Al unei lumi ce n-am avut,
Când te iubeam dulce şi tainic
Pe când eram de vânt bătut.

Mereu ai fost Crăiasa vieţii mele
Şi regat ne-a fost numai iubirea,
Acum îmi eşti Crăiasă printre stele,
Regatul nostru este nemurirea.

Autor: Răzvan Isac 15-01-2015

poezie de Răzvan Isac (15 ianuarie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu am nevoie de martori

nu vreau să mă creadă nimeni
oricum sunt condamnat prin naştere la moarte
ce naiba ar putea fi mai rău de-atât
aşa că nu propovăduiesc adevăruri incontestabile
nu am nevoie de nimeni să-mi răstălmăcească visele
le visez singur şi le uit repede
cu cât mai repede cu atât mai bine
altfel poate le-aş povesti cuiva
de fapt nici nu ştiu ce e mai bine
dar sunt convins că nici dumnezeu nu are nevoie de martori
nici de antemergători nici de messia
sunt sigur că nici de biserici sau papi
nici de mausolee nici de cimitire
doar noi
amărâţii ăştia care suferim de moarte
ne visăm nemuritori ori statui
ca să nu ne moară egoul niciodată

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În catacombe

Pe aceste idealuri care ne-au
băgat în Evul Mediu
nu le-a pictat nimeni nici pe
podea, astfel că,
ascunzându-ne în grote de frica
de a nu tăia castraveţii precum
toată lumea, suntem nevoiţi să
acceptăm că Soarele a fost la
început o libelulă şi acum joacă
rolul deloc ieftin al unui ţurţure
pensionar. Nici nu ne mai
prefacem că am fost la grădiniţă,
oricum sângele nostru trece dintr-o
eră în alta fără noi.

De-a lungul protonilor s-au
constituit ziduri deloc subtile,
care ne ajută prea mult să facem
deosebirea între greiere şi petrol,
afumându-ne cu lumina spongiosă
şi fericită care doar în
peşterile fudule se poate naşte
fără dureri.

Am ajuns deja prea mulţi sub
stalactite, învierea neuronilor
care îi împodobeau pe strămoşii
noştri va deveni un eveniment cam
banal, apt doar de a se transforma
într-un film care se va pierde nonşalant
printre cartilagele noastre mult prea
maleabile faţă de urletele din orice
carte ce ne iese în cale,
ajungând toţi un fel de popor care
nu are nevoie de imn,
ci doar de niţică înţelepciune
revocabilă.

În cele din urmă, ne amintim că
suntem doar în nişte catacombe
în care nu putem găsi decât
moaştele vedeniilor noastre de acum
zeci de ani, devenite mult prea aprige
cu coşmarurile noastre ieşite din
romane şi tapiţerii.

poezie de Alexandru-Valentin Petrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clopoţelul, au sosit scrisori... Dintr-o veche obişnuinţă aştept ceva din afară: vine o persoană plăcută, vreo veste bună într-o scrisoare. Aştept şi în acelaşi timp ştiu prea bine că din afară n-are cum să-mi vină nimic bun. Nu pot nici măcar să mă gândesc cine din afară, ce om şi ce veste mi-ar putea aduce o adevărată bucurie. Ce poate să mă bucure? Ce pot să-mi doresc? Numai un singur lucru, pe care pot să mi-l ofer singur: o apropiere tot mai mare de Dumnezeu, contopirea cu El. Nu sunt într-o stare bună de spirit; ce bucurie pot să-mi ofer? Pot să-mi ofer şi acum o bucurie, şi încă mare: să înving această dispoziţie, să mă folosesc de ea pentru a învăţa chiar şi în timpul ei să nu întrerup comunicarea cu Dumnezeu.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un final fără-nceput

Noi nu ne vom iubi în lumea asta
Şi poate nici în lumea de apoi,
Noi nu vom fi bărbatul şi nevasta
Care să facă totul... doar în doi...

Nici fericirii nu-i vom da vreun nume,
Nici amintiri nu ne vor povesti,
Nici gândul nostru n-o să poată spune
Că s-a-ntâmplat a ne... îndrăgosti...

Noi nu vom fi nici timp şi nici distanţă,
Nici paşii noştri nu se vor cunoaşte,
Vom dispărea ca într-o aroganţă
Pe care nimeni... nu o recunoaşte...

Noi ne ucidem sufletele triste
Şi rupem nemurirea în tăceri,
Nu acceptăm că poate să existe
Un viitor bazându-ne... pe ieri...

Noi nu ne vom iubi, nu avem voie!
Iubirea dintre noi e prea intensă.
Şi nimeni nu mai are azi nevoie
De dragoste prea pură şi imensă...

poezie de Florin Răileanu (mai 2020)
Adăugat de M
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciunea către un Sfânt este cum ar fi să-ţi povesteşti necazul unui prieten şi îi ceri ajutorul. Ei sunt mijlocitori, se roagă pentru noi încontinuu, lui Dumnezeu; ne mai ajută, după puterile lor, lăsate de la Dumnezeu. Noi ne rugăm două minute şi ne întoarcem la grijile noastre. Pe când, ei se roagă pentru noi încontinuu, lui Dumnezeu. Am citit că există două minute, în decursul celor douăzeci şi patru de ore, în care orice cuvânt şi orice dorinţe ni se îndeplinesc. În fiecare zi, sunt acele două minute, în care orice cuvânt al nostru, gândit sau rostit, are putere. Acest cuvânt poate fi spus în rugăciune, poate fi gândit într-o dorinţă, poate fi aruncat într-o ceartă. El poate fi ca o binecuvântare, dar poate fi şi blestem. Orice cuvânt, din acele două minute, se îndeplineşte. Orice dorinţă are numai două minute. Noi însă nu ştim care sunt cele două minute.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!