Liniştea din noi

chipul tainic al lumii
se ascunde în greutatea cerului
umbrele par lacrimi de plâns
ce se strecoară
prin prin draperii de vise

corvoada orizontului
pare un gol plin de culoare
ce se prelinge în oglinzile timpului
care-şi exersează zborul

vântul dansator pe clapele nopţii
animă neantul întunericului
până când ia forma luminii
cercetând cu lăcomie
ascunsele taine ale pământului

ochii minţii preia iluzie după iluzie
căutând scara comună
viaţa
cu visele şi idealurile ei

simfonii îngereşti desconspiră
teoria identităţii fiecăruia dintre noi
risipind ca un văl
pacea rugii din gândul punte
între cer şi pământ

... liniştea de care avem nevoie...

poezie de Maria Călinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renasc în timp şi spaţiu

orizontul îşi risipeşte culorile
sfărâmă cioburi de întuneric ca într-un ritual
norii plumburii plutesc agale
prin valuri de ceaţă

luna e plină de taine
vrajă de-a curmezişul lumii
liniştea glacială se aşterne peste umbre
conturează imensitatea

clipa masurată în gesturi magice
mă face să ies din timp
gândurile învăĺuite în mătasea catifelată a nopţii
îngăduie viselor să se prefacă în fluturi

fusul timpului toarce clipe necunoscute
desăvârşeşte victoria unui val de simţire
salvează viaţa dintr-un palid abis
dorul construieşte un pod de vise
urzeşte calea întoarcerii

mainile nopţii ţes aripi (trupului în descompunere)
pentru zborul cu iz de eliberare

totul pare un simplu desen pe nisip
iar eu... o existenţă tatuată în timp.

poezie de Maria Călinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem

aici iarba pare mai grasă
lacrima căzută din ochiul pietrificat
e doar o punte de plâns
ce se clatină brownian

liniştea nu mai dorea
să înghită cuvintele mute
au murit subit toate păsările în mine
le aud ascult durerea
atârnând

două verticale de eternitate
lărgesc catastrofele lumii
coşmarul dospind în mine
apasă până la pământ
cerurile reciclate

apa alergând goală
e doar o iluzie tăioasă
a ochiului gol
crescut în oglindă

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avem nevoie de iubire, ca de aer

Avem nevoie de iubire, ca se aer,
Căci n-am fost învăţaţi
Cum să iubim frumos,
Crescut-am ca florile între spini,
Printre suspine adânci
Si aplicaţi cu capetele in jos.

Avem nevoie de iubire ca de aer,
De îmbrăţişarea ei divină,
Eternă floare vie, fără de pereche,
Azi în cotidian aproape o străină, bezmetică după noi senzuri...
Mergând prin ploi confuze,
acide si fără de lumină.

Avem nevoie de iubire, ca de aer,
De toate esenţele ei înălţătoare,
Minuni cu vectori in valori măreţe;
Azi flămânzi după diverse, needucati cum suntem,
Orbecăim aiurea în marea-i căutare.

Avem nevoie de iubire, ca de aer,
Doar ea dă frumuseţe vieţii cu adevărat,
Să curgă din ochii lumii
Doar lacrimi de fericire,
Când ocolim marea sensurilor false,
Moartă mare, ce firea iubirii a denaturat.

Avem nevoie de iubire, ca se aer,
Iubind, spiritul iubirii îl vom înălţa,
Si Veşnicia fericirii va semna
În cer si pe pământ
Pacea în lume si armonia,
nemurirea.

poezie de Valeria Mahok (7 august 2019)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sacru legământ

Mă regăsesc,
în toamna cu cer violet
când frunze liniştite cad
şi cocorii se adună-n stoluri
pădurea pare o umbră a cerului
desprinsă din basm
prin care vântul călătoreşte
prin file de vreme
un amestec de culoare şi pace
se aşează-n suflet
leagăn de vis şi mângâieri,
fărâme de iubire izvorăsc
şi ţes o minune
între soare şi pământ
un sacru legământ
clipa coboară, se risipeşte
pe aleea cu parfum
de crizanteme.

poezie de Maria Ciobotariu (2017)
Adăugat de Maria Ciobotariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mantia nopţii

Noaptea continuă să-şi ţeasă vraja,
revarsată tainic în oglinda cerului.
Prin vălurile ei întunecate,
periculos de aproape-ai ajuns.
În aer se simte furtuna din noi,
o tensiune a simţurilor,
acel semnal de alarmă al iubirii.

Învăluită în catifeaua zâmbetului,
îmbrăţişată de braţul cald al gândului,
încercuită de firele inimii tale,
plutim în eternitatea timpului
şi-n răsucirea unui spaţiu,
răspuns la visele noastre.
O poartă prin care-am pătruns,
prin curbe de timp,
dincolo de toate frontierele,
în armonia cântecului ploii,
în adevărul interior
prin care
lumina delicată a emoţiilor
într-un moment de deschidere,
eliberare şi recunoaştere
îşi regăseşte drumul din adâncuri.

Uniţi în abandon,
între realitate şi fantezie,
o linişte străvezie
curge prin noi,
înconjurându-ne,
o clipă încremenită
în zborul spre Absolut.

Un flux, iluzia magică a vieţii,
în căutarea paradisului,
prin care descoperim
flacăra luminii.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub semnul echilibrului

fragmente de timp se aliniază
să formeze întregul
printre razele răsfirate se strecoară bucăţi de linişti
într-un amestec de tăcere şi lumină
pictează cerul plin de umbre aruncate la întâmplare

fire de infinit ţesute de o mână tremurandă
se întind pe pântecul sângeriu al amurgului
opresc căderea stelelor fără cer
micşorează distanţa
dintre mine cea de ieri
şi eu cea de zi

vântul alungă norii trişti şi murdari
lasă lumina să pătrundă ca un alint temător
vagi amintiri tulbură victoria
care va defini simţirea
când mâna nopţii mângâie pleoapele lăsate
totul devine linear şi calm
ca o efuziune prin sita timpului

da, e o senzaţie nouă
îngheaţă trecutul în clepsidră
mii de culori mă învăluie spre întregire
o singură stea încolţeşte cu o neînţeleasă fericire
în locul în care credeam că e prea târziu
timpul iese din timp
ninge cu vise.

poezie de Maria Călinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte şi visare

Lumina tremură în aşternutul zorilor
îmbracă în culoare Noul An
timpul rămas în calendare învaţă să tacă

liniştea are o alfel de mască
palmele cerului risipesc pulberi diamantine
peste dorurile din tăcerile curate
dincolo de singurătaţile lumii
din universul văzut şi nevăzut

alungă norii care opresc lumina
nuanţe nepământene creionează
nerostitele cuvinte cu miros de vâsc

umbrele lichefiate ale zborului îngeresc
agaţă mugurii stelari de aripile de plumb
cad peste bucăţile de suflet
umple clepsidra timpului viitor cu frumos
ca un act dorit ce îmbie la visare.

poezie de Maria Călinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vis plutitor. Viaţa

Viaţa este culoarea din ochii tăi şi-ai mei,
bate într-un timp, pur şi simplu,
îndepărtate sentimente
răsună
deodată şi peste tot,
aşteaptă, la rând, să fie simţite,
apoi vorbite,
ţesute din lacrima durerii
răspândesc lumina
în aşteptare,
în noaptea întunericului.
Prin teatrul de umbre
şi aripile de mătase,
cuvântul întrupat
pulsează
prin sângele inimilor
pentru-a da naştere
zorilor
unei noi dimineţi
care să strălucească.
Viaţa, contopită în infinit,
creşte prin dragoste,
ca stelele care
luminează cerul nopţii
cu dorinţele noastre
brodate
în bezna universului.
O lume vie, sunet şi culoare,
mişcare
prin timp şi trupuri,
oglinzile
din ochii noştri,
un labirint de ferestre
atunci când privim din afară.
Ce-i viaţa? Un vis plutitor,
concomitent,
în toate direcţiile,
dezvelind
ochiul albastru
şi flacăra
portocalie a soarelui.
A fost, este şi va fi...

poezie de Irina Lucia Mihalca (17 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet trist de pianistă

Când doru-amar îţi arde licărul din privire
Cenuşa-i se depune pe sufletu-ţi ostenit,
În faţa omenirii joci falsul rol fără şovăire
Dar în faţa sorţii eşti un proscris prigonit.

Din ochii trişti, apatici, văpaia-ncet se stinge,
Lacrimile se prăvălesc pe pianul îndoliat,
Farmecul chipului se ofileşte şi se prelinge
Pe clapele albe-negre ale singurului tău aliat.

Aliat la deşertăciune, la suferinţă şi la trădare,
Notele-i se-ngemănează în simfonii de-sfârşit,
Degetele-ţi mângâie clapele reci oferind alinare
Zbuciumului lăuntric de-acorduri de jale răvăşit.

Putregaiul se-aşterne pe dantela ochiului îndurerat,
Pe lespedea minţii se zbate chipul tău înmărmurit,
E ultima melodie dedicată creştinului ce mi-a furat
Bruma de speranţă, pân' ce degetele mi-au ologit.

Sunt pianista oarbă ce mângâie clapele universului coşcovit,
Sunt pianista mută ce, de mult, solfegiile nu le-a mai rostit,
Sunt pianista oloagă ale cărei mâini de aur i-au încremenit,
Sunt pianista moartă ce pe pianul vieţii în Do s-a răstignit.

poezie de Maria-Magdalena Stan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uni-versuri

Până şi un pocnit din degete poate avea vedere la mare aşa cum orice peşte rătăcit în profunzimea apelor poate din degete să pocnească încântătoarea stare a tresăririi. Poezia ca substanţă are forma prin care transferul clepsidrei poate fi făcut de la mic spre mare şi iar spre mic aşa cum marea poate fi transferată de la iluzie la înec şi iar la iluzie. Când un copil sare coarda
putem spune că acea coardă râde cu sfoara până
la urechile copilului iar privitorul lor se scurge din amintire în prezent şi reamintire.
Poezia frânează pasul care pământului îi fuge de sub picioare.
Prin ea umbra devine cea statică în timp ce oamenii se rotesc în funcţie de lumina înţelesului...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea de mamă

Prin ceaţa nopţii, zorii zilei încet se răsfrâng
Trezind oraşul Nazaret din somnul dulce...
În braţele mamei El doarme adânc, liniştit
La pieptul Mariei Isus, Copilaşul Preasfânt
... Treizeci de ani... mai sunt încă până la cruce...

Un vis frumos îşi deşira prin străveziu lumina
Rostogolind uşor argintul printre stele
El mâna mamei simte cum fruntea ea îi alină
Cu o gingăşie sfântă a dragostei divine
În melodii de dor... şi-n cânt de păsărele...

Lacrimi calde pe obraji din ochii ei se preling
Şi se renasc iar doruri... în sufletul străpuns...
... Iar slovele acelea... ca o sabie îi ating...
Inima de mamă... şi tot mai dureros se-înfig...
... El doar zâmbeşte... şi nu-i dă niciun răspuns.

Ea îi mângâie faţa şi-i apără somnul blajin
De gânduri purtată prin anii de amintiri
Ce taine El oare-i ascunde în surâsul divin
În zâmbetul blând şi curat ca mireasma de crin
De vise purtat prin farmecul plin de iubiri.

Păzeşte-l, Maria, Dumnezeu ţi l-a dat ca să-l creşti
Căci în Fiinţa Lui... cerul la noi se coboară...
Din slavă a venit... lăsând oştiri îngereşti
Să meargă prin spinii aprinşi şi dureri sufleteşti
Să strângă lumea la piept... şi pe cruce să moară.

Dormi, copilaş plăpând, scăldat în dor şi gingăşii
Veghează-i, mamă, visele... şi somnul dulce...
Căci amprenta mâinii tale rămâne în veşnicii
Şi va străluci mereu în zâmbet de copii...
... Treizeci de ani... mai sunt încă până la cruce...

poezie de Mihail Cebotarev
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul doreşte hainele cerului

De aş avea hainele împodobite ale cerului
Cusute cu rază de soare şi de argint,
Albastrele, ştersele şi negrele haine
Ale nopţii, ale luminii şi ale penumbrii,
Aş întinde hainele sub picioarele tale;
Dar eu, săracul de mine, n-am decât vise;
Mi-am întins visele sub picioarele tale.
Calcă uşor, căci păşeşti peste visele mele.

poezie celebră de William Butler Yeats din Vântul printre trestii (1899), traducere de Ion Pillat
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iluzie

iluzia noastră clădită din promisiuni se zguduie
pereţii tremurând se cojesc de vopsea
şi plâng cu mine
din negru
negru curg
prin spatele icoanelor cu mâinile la ochi
şi întoarse pe călcâie
peste rănile visului
linii ale unghiilor tale înfipte în carne
alunec
în liniştea golului dintre tâmple
când ochii se închid

poezie de Relu Cazacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între cer şi pământ doar un timp

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii
ne-opresc timpul pe strada Mântuleasa,
Intersecţii de raze şi umbre
Punţi către cer.

Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,
păstrează nisipul din vidul clepsidrei,
Razele sufletului oglindesc mozaicul
paşilor mei prin întuneric.

Prin lumina felinarelor
aripi de îngeri sfâşie tăcerea nopţii,
Prelinse în urmă două din umbrele mele
se întind către cer.

Sunt umbrele sufletului nostru
risipite în tu... în eu...
în eu... în tu...

Îşi caută urmele noastre în timpuri...

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă oamenii ar umbla goi, ar câştiga mult mai uşor siguranţa fizică a morţii. Hainele se interpun între noi şi rosturile noastre, creând o iluzie de putere şi neatârnare. Când treci însă gol prin faţa unei oglinzi, te pomeneşti menit pieirii, căci trupul e un zăcământ de zădărnicie, în care mucegăieşte gândul nemuririi.

Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şoapta nopţii

rătăcit între rădăcinile universului
caut adânc taina unui gând
între presupuneri ostenite şi răspunsuri erodate
pe tâmple se scurge încă roua sufletului
chinuit de tăceri ancestrale
cu trupul în pământ
pierdut prin lutul timpului
în şoapta neliniştită a nopţii
ţes vise în albia lumii

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Faptul că dormim şi visăm şi ne trezim apoi dimineaţa, e felul prin care Dumnezeu ne arată că suntem într-un vis fără sens pe care îl continuăm. Dar până ne trezim cu adevărat din el sau "vedem" ce e Real. M-am trezit dimineaţa cu asta. Păşim iar şi iar in vis, dacă nu deschidem ochiul conştiinţei! Pare că ne mişcăm în conştiinţa IMUABILĂ, ca şi conştiinţă când de fapt doar visăm... A. M: Excelent! Excelent! Exact, oare câţi dintre voi vedeţi că în timp ce trupul doarme neclintit, iluzia visului creează o lume umblătoare? Şi exact aşa dormiţi şi în ceea ce fals mintea numeşte: "viaţa asta; viaţa mea; aceasta reîncarnare", etc. etc. Buddha spune: "Absolut Totul este iluzie!", iar Hristos spune: "Caci umbră şi vis este lumea aceasta!" Realizarea Ultimă nu este Posibilă fără a vedea complet asta, pentru că aşa totul este un vis, este o iluzie, dar coronavirus este real, sau e în nu ştiu ce lume, de parcă ar fi mai multe! Până nu vedeţi că Totul este iluzie creată de gând, gândul coronavirus, yoga, boga sau misticismul tibetan, par atât de reale! Noi de fapt nu dormim niciodată pentru că nici nu suntem născuţi, dar câţi pot vedea această profunzime tulburătoare a Conştiinţei?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ritual de toamnă

hai să ne luăm de mână şi să fugim prin toamnă
cu amintirile strânse buchet,
ne scânteiază ochii de fericire,
tu o icoană, eu un profet.
hai să ne recitim poemele vieţii
şi să ne amintim cum a fost,
să n-ascultăm ce ne spun poeţii,
noi am trăit un vis la restant-post.
tu veneai de departe, din visele mele,
erai iluzia ce mi-o doream,
eu veneam de neunde, din gânduri rebele,
din lumea de vise ce mi-o cream.
deschide întâiul poem al dragostei noastre
acum când toamna hoinăreşte prin noi,
şi udă cu lacrimi o floare din glastre,
nostalgice gânduri prin vânturi si ploi...
saturn îmi trecuse prin zodie viaţa
şi cripta din mine privea către cer,
natura, săraca, schimbase iar faţa
şi eu, făt-frumosul, veneam să te cer.
deşi era toamnă, o toamna de vise,
stele si lună si cerul rebel
dansau printre noi ca dulci paradise
când ţi-am pus pe deget primul inel.
am uzurpat totul în toamna aceea
şi m-am ascuns în inima ta,
atunci am văzut ce-nseamnă femeia,
ce patimi şi vise ascunde în ea.

sună timpul a iarbă de toamnă,
trupurile noastre pierdute-n candori,
s-au ridicat a nu ştiu câta oară,
prin universul plin de stele si sori.

hai să ne luăm de mână, iubita mea doamnă,
aşa ca nebunii pe scări de mătase,
să facem din vise poeme de toamnă
să urcăm către ceruri prin ploi si vântoase...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (11 septembrie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie, lacrimă de înger

înfloreau cireşii în curte
tu stăteai ghemuită între gânduri
ai uitat să te îmbraci în fluturi
rochia a rămas atârnată de cer
timpul ţopăia printre ani
mă dureau atingerile tale fără margini precise
şi am strigat, a chemare
uitasem să te caut în întuneric
lăsasem garoul prea strâns deasupra lumii
era o dimineaţă începută prea devreme
nu am ştiut atunci
doar rătăceam hoinar prin văi şi lunci
astăzi desfac garoul şi încep să număr stropii de ploaie
uitasem uşa camerei deschisă...
obosit, mă ridic în coatele timpului
străbătând la pas timpul uitat între noi
eşti viţă de vie, târâtă de furtună în vrie
cu lăstunii arşi de seva străbună
uneori te adăposteşti în lacrima sorţii
doar copitelor cailor sălbatici
răsună pe drumul presărat cu falnici platani...
căutând un eu între noi
desenam o hartă cu anii rămaşi
trecând mai depărtare de mine
aşezând o piatră la răscruce de gânduri
tu mă priveai, surânzând în lumină
seara, înveleai îngerii cu palma
tremurai, înfiorată de clipocitul razelor de lună
vârfurile au atins taine şi mi-ai acoperit buzele
apoi ai plecat
fără să spui o vorbă, un cuvânt
am plâns de dorul tău
soarele a încet să mai curgă
mi-e teamă, mi-e frig şi gem în întunericul lumii
femeie, lacrimă de înger
te chem şi te cer
cerului, pământului
umblu bezmetic pe ape
gândul se prelinge printre copacii uscaţi
căutând un noi între noi
daca tu, eu...
împart cruci de suflet în mii de bucăţi
şi plec către soare apune
apune şi cerul, se stinge şi marea
pe drum răsună ireal copitele cailor rămaşi
în zori, am crestat întunericul cu sufletul căutând privirea
nu am simţit adierea, nici durerea
pe umeri tăi se odihnea un înger
am înţeles era vremea să plec
să aştept pe ţărm caii noştri sălbatici...
am întins mâinile spre cer spre a primi pe Dumnezeu
dacă aş mai vorbi
aş împleti surâsul tău cu raze de soare
ţesând pe ţărm povestea unui înger
ce a venit din cer, odată
să mângâie sufletelor ce au uitat de El

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avem nevoie de timp

Avem nevoie de timp pentru a creşte şi a descoperi că suntem tot mai mici,
avem nevoie de iubire pentru a înţelege că a dărui este mai înainte de a primi - o lege nescrisă,
avem nevoie de lumină pentru a şti unde să fugim din calea coşmarului întunericului din noi,
avem nevoie unii de alţii pentru a realiza cât de neciopliţi suntem cu toţii,
da, cu toţii
avem nevoie de Dumnezeu Creatorul cerurilor şi al pământului pentru a ne lăsa ciopliţi în chip de sfinţi de mâinile nevăzute ale Marelui Sculptor.

Deşi puţini înţelegem
şi mai puţini acceptăm mustrarea cioplitorului
dar cei care rămânem până la capăt
vom vedea
în micimea noastră
că am fost mereu iubiţi,
înconjuraţi numai de lumină.

Avem nevoie de timp pentru a transcende clipa
într-o eternitate.

poezie de Andrei Adrian Călimărea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!