Supus pământ

În geana de lumină ce se crapă
Către apus, văd lacrimă... Şi dacă
Tuşul durerii-n lutu-ntinăciunii
Se întrupează, astăzi plâng românii.

Nu-i rost aici de-aţi duce traiul, parcă!
S-a stins în timp lumina geto-dacă
Şi în cenuşa morţilor sădim
Durerea vieţii ce ne-o irosim.

Nu mai e cerul steag plutind pe ape...
Seninul lui nu poate să ne-adape!
Pământul e o praşilă de rugi...
Trăim umil între stăpâni şi slugi.

Unde ni-i blondul pletelor de grâne?!
Căci tot mai des sămânţă de tăciune
Alungă mierea soarelui... Şi plouă
Cu-asupritori de denumire nouă...

În maci, în roze,-n sângeri nu mai curg
Cuvinte rubinii... Amurg! Amurg!
Pământ robit de hoţi, de laşi, slujind
Cu sârg, în crez, aceluiaşi partid.

Supus pământ, înalţă-te-n vulcani!
Fă din cenuşa miilor de ani
Un templu nou! Şi-oricât de greu ar fi
Tu schimbă-ne istoria-ntr-o zi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna asta-i mai frumoasă

Şi toamna asta parcă-i mai frumoasă...
Cu must de frunze-mbietor şi cast!
În amintire încă mi-a rămas...
Mă simt din nou, oriunde-aş fi, acasă!

La geam văd ramuri ude cum îmi bat
Ca nişte braţe-ncovoiate-a dor...
Eu am îmbătrânit şi nu-i uşor
În "timpul-ieri", în vise, să recad.

Miroase-a nuci şi-a dulce must din vii,
A pâine coaptă-n ţestul petecit,
Pe care prunci fiind l-am tot privit
Înfometaţi, în serile târzii.

Şi parc-o văd pe mama cu batic,
Cum se-nchina şi se ruga mereu
Şi parcă nu mai sunt acelaşi eu,
Albit la tâmple şi vorbind peltic...

Mi-a nins în gând şi ani am strâns cu sârg!
Mi-a nins în viaţă... Şi sunt trist... Sunt trist!
Să fiu adult nici azi nu m-am decis
Mi-e toamna-n fiinţă şi cu toamna plâng.

Se scutură cenuşa peste cer...
Peste pământ, cenuşa creşte-n ploi...
Suntem copii! Suntem copii şi noi!
Mai mult, în toamna asta ca oricând,
Copii cu suflet cald şi auster,
Copii trudind între pământ şi cer...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă lăsa să plâng!

Dă-mi ochii tăi iubite, căci astăzi vreau să plâng
Aşa cum n-am mai plâns de multă vreme...
Acoperă-mi tristeţea cu frunzele din crâng
Ce ne-au fost pat în nopţile supreme

Dă-mi astăzi o putere, s-adun râuri ce curg
Şi să le pun în palma ta cea fină
Să-ţi fiu nemărginirea aceluiaşi amurg
Privindu-mă zâmbind, să-mi fii lumină...

De răni nu-mi este teamă mai mult decât mi-a fost
De necrezut îmi pare azi durerea
Zile şi nopţi, nebune, vor trece fără rost
Spre miazănoapte alungând tăcerea

S-a stins uşor sărutul, dar noaptea n-a-nghiţit
Puterea lui... e-n frunzele din crâng...
Dă-mi ochii tăi iubite, cu-albastrul infinit
Iubeşte-mă, nu mă lăsa să plâng!

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-atâta vreme...

De-atâta vreme plouă ne-ntrerupt
Şi mi s-a-ntors şi sufletul pe dos
Am scotocit prin cer şi pe pământ
Şi nu am mai găsit nimic frumos.

Aici, în lume, mi-au tăiat păduri
Şi-s fără braţe, fără oxigen.
Îi trebuiesc planetei armături,
Să facă faţă la acest blestem.

Şi munţii-au plâns şi au îngenunchiat.
S-au prăbuşit la tălpile fierbinţi,
Dar parcă nimănui nu i-a păsat!
Dorm puşi la zid, pe-o pungă de arginţi.

Prin lege, azi, pământul ni-i sărac,
De-aceea cerul plouă cu dureri
Ce nici în suflet nu ne mai încap.
Voi toţi, sămânţa plămădită ieri,

Un bob de grâu arareori ivit
În pâinea frământată din neghină,
S-a dus grânarul ţării, căci voit
V-aţi asumat cu toţi aceeaşi vină.

Se nasc furtuni în cer şi pe pământ.
Ne sângerează în adânc strămoşii
Şi plâng şi răsucindu-se-n mormânt
Se roagă pentru voi. Nu staţi ca...

Iar izbucnesc vulcani din infinit
Şi stele căzătoare se desfată
Din trupul lumii împământenit,
Hrănit cu leşuri. Ce planetă moartă!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie de vară

Cerul e pătură de gri.
Doar fulgere lumină zarea...
Potecile sunt mai pustii...
Un fulger pare căi cărarea.

Se tânguie copaci... şi plâng.
O simfonie-aud în noapte...
Mi-e chipul încă, un amurg
Târându-se tăcut spre moarte.

Gene de ploaie se unesc
Cu tunete şi sentimente.
Vulcani, sub tălpi, îşi prelungesc
În vis, dorinţele ardente.

Şi iar mi-i fulgerul pământ
Şi-n tunet caut resemnare...
De astăzi sunt doar un cuvânt
Şi-un ultim semn de întrebare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Dansul anotimpurilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Harta Ucrainei

Un câmp de luptă-i a Ucrainei hartă
Şi lacrima din suflet se deşteaptă...
Iisus coboară iar s-aducă pace
Şi linişte în lumea noastră face.

Şi clocotesc istorii iar şi clopotele-alungă
Liniştea strânsă la altar. Războiul ne repugnă.
Sunt răni ce-n suflete ne dor, obuzele se-mbină
Cu prunci ce plâng, cer ajutor... cu... carnea de lumină.
Şi curge sânge pe pământ şi paşi grăbiţi spre moarte.
Copii şi mame,-n rugi şi plâns, cer pace, libertate.
Cascada morţii şi-a deschis, spre iad, din nou, cărare.
În lume... şi la mine-n vis, adeseori se moare.
Şi calcă tancuri peste tot! Pe carne şi pe arme.
Războiul este un complot, crud şi rapace, Doamne.
Şi trupuri noi din trup zidesc – o nouă libertate
Şi trupul ţării îl hrănesc cu sânge şi cu moarte.
Că pruncii plâng când jocul lor s-a irosit... ce pasă?!
Atacatorii ştiu că vor o ţară mai frumoasă.
Şi mai bogată... cu petrol şi gaze naturale.
Nu au credinţă-n Dumnezeu. Nu plâng dacă se moare?!
Ei vor să fie dumnezei, să calce fraţi pe fraţi,
Vor să dicteze numai ei, vor oameni subjugaţi.
De lanţul morţii-i tot mai greu, voi, oameni, vă rugaţi!
Primiţi în case prunci flămânzi, pe ei îi ajutaţi!
Sunt trup din trupul lui Iisus, sunt sângele Lui sfânt,
Ce-a coborât, spre a sfârşi durerea pe pământ.
Iisus va coborî din nou, durerea s-o sfârşească.
Nu vă lăsaţi îngenunchiaţi nicicând în ţara voastră!
Sub semnul crucii de-aţi sfârşi, vi-i crucea adăpost
Şi Domnul vă va mântui, căci sunteţi cu Cristos.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă verilor de catifea

Nămeţi de vis, nămeţi de rouă,
Clepsidra care strânge-n noi
Cu pâinea caldă frântă-n două
Şi-al geto-dacilor altoi,
Râuri de miere şi de grâne,
Râuri de stele în betea,
Apusuri cu miros de pâne
Şi răsărituri de bezea,

Nămeţi de vis, nămeţi de rouă,
Troiene strânse-n călimară,
Poeţi gustând o lume nouă
Când pâinea lor e mai amară,
Pe cer, în dansuri de lumină,
Trec iarăşi fluturi de ninsoare
Şi dorm sub frunze de rugină
Păsări de suflet hrănitoare.

Clepsidra care strânge-n noi
Iubire-n ramuri de cuvinte
Şi floare de mătăsuri moi
Sub a argintului veşminte.
Lumina, ca un crucifix
Ce-mparte zarea în felii,
În noaptea pietrelor de-onix
Şi-n carneoluri rubinii.

Cu pâinea caldă frântă-n două
Se-mparte mierea-n curgeri vii
Şi strânse-n boabele de rouă
Dor sufletele de copii.
Pe cer dorm macii ce-n oglindă
Sunt răni de sângeri pe pământ.
Prin ei a-nmugurit pământul,
Din bobul dulce de cuvânt.

Şi-al geto-dacilor altoi
Dormind cu stelele-n osoar,
În vis, s-a înălţat prin noi
Şi plouă sângeri pe altar.
Suntem a neamului făclii,
Plug şi amnar, al verii cânt,
Ni-i trupul vers de poezii
Pe cel mai preţios pământ.

Râuri de miere şi de grâne,
Câmpii de stele, munţi de jad...
Pe cerul patriei române
Şi sufletele noastre ard.
E vară-n noi şi se prelinge
Vara în ţară, pe poieni,
Cu flori şi stele iarăşi ninge,
Ninge şi azi, ningea şi ieri.

Râuri de stele în betea
Coboară-n argintatul plai,
Frumoasă-i România mea,
Frumos i-e portul şi-al său grai.
Frumoşi sunt oamenii de-aici,
În ei vara s-a cuibărit,
Ia ţesută cu arnici,
Bătrâni ce-n lupte s-au jertfit...

Apusuri cu miros de pâne,
Drumuri de fum pe căi de vis,
M-aplec aici în plecăciune,
Venind din timp la tâmple nins.
Mi-e-n suflet vară şi lumină
Şi în lumină voi muri,
Vară pe românească glie,
Rodind ai României fii.

Şi răsărituri de bezea
Pe-o cruce de mărgăritar,
Să mor tăcut în lumea mea –
O vară fără de hotar.
Ninsori de rouă şi de vis,
Cunună de nămeţi la tâmple,
Căci calea către Domnul zis
Pavată-i doar cu pietre scumpe.

Şi răsărituri de bezea,
Apusuri cu miros de pâne,
Râuri de stele în betea,
Râuri de miere şi de grâne,
Şi-al geto-dacilor altoi,
Cu pâinea frântă ruptă-n două,
Clepsidra care strânge-n noi
Nămeţi de vis, nămeţi de rouă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii de rouă

Cenuşa sfântă a strămoşilor
A fost spălată de roua
Din ochii românilor prigoniţi.
Schiază lacrima pe oasele gri,
Căutând eliberare, într-o rază de soare...
De aceea lumina se strigă precum un clopot...
E vuietul inimilor ce plâng!
Arat cu gândul prin cimitirul iubirii,
Cenuşa tăcerii scuturată de la tâmplele cetăţii!
Aici a rodit pomul morţii
Dat martirilor rod de lumină!
Nu-i izgoniţi din mormântul sufletului vostru,
Ignoranţi ai neamului românesc!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Mama e cânt de leagăn şi-adiere,
Mama e pentru prunc acelaşi vis...
Mama e veşnic dulce mângâiere
Şi sufletul îi este paradis.

În mama e fărâmă de iubire,
Frântură de dureri şi adevăr,
În mama este zvon de mulţumire,
În mama este lacrimă de dor.

E poarta sfântă, Cerului deschisă,
Iubire şi lumină pe pământ,
La tâmple, albă-ades în cărţi descrisă,
Cu suflet mare şi cu chipul blând.

E vad de lacrimi şi de suferinţă,
Rugă şi-ngenunchere şi cuvânt,
Cu dragostea de prunc, bună cuviinţă,
Adună anii vieţii ei cu sârg.

Roua de pe bariş, de pe altiţă
Şi murmurul din crâng îi e în glas...
Măicuţă bună, buna mea măicuţă,
Veşnic în amintire mi-ai rămas...

Mama-i pe veşnicie catedrala
Unde cu ochii-n lacrimi ne rugăm
Pios şi drept, spre-a ne ierta greşeala...
Mama e goana după adevăr...

Cu ea ni-i somnul limpeziri de ape
Şi visul împlinire pe pământ,
De ea suntem mereu tot mai aproape,
Căci mama e cuvântul cel mai sfânt.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plâns de Românie

Musteşte sângele pe glie. Tu, ţară, ca un munte cazi,
Căci scumpa noastră Românie, rămâne-ndată fără brazi.
Se sting izvoarele sub lacrimi, bisericile plâng şi dor,
Căci ne-au luat de la icoane şi mântuirea pruncilor.
Ne-au risipit în umilinţă, ei nu mai au nimic al lor,
Ne-au luat şi neam şi port, credinţă, nu mai avem nici sărbători.
Plecat genunchi, cu umilinţă, din ochii noştri plâng ninsori.
Să plângi cu litere strămoşii şi tricolorul fluturând!
Căci România-i numai una şi sfântă pe acest pământ.
Uneşte-ţi grânele cu brazii şi apele cu libertatea,
Românii fraţi cu toţi românii, spre a putea învinge moartea.
Uneşte litera cu gândul, soarbe din apa de izvor,
Udă cu sângele-ţi pământul şi dă-l să bea urmaşilor.
Frământă pâinea cu cenuşa eroilor ce au luptat.
Liberi să fiţi! Nu fiţi povară! Nimic din cer nu a picat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am gustat

Am gustat din furia iubirii
Şi m-am înălţat pasăre de lumină,
Căutând uitarea ce te-a rănit...
Tu, femeie, eşti zborul de lacrimă,
Labirintul tăcerii ce mă va duce
La altarul divin.
Şi lacrima ta este frumoasă... şi dulce...
Dar... când m-am oprit spre odihnă
Din zborul meu,
Am fost prins cu lanţuri de umbre
Şi închis în colivia luminii.
Cineva mă păstra ca pe o nestemată!
Nu cunoştea că îmi voi răni aripile
Cu necuvinte...
Apoi uşa coliviei a fost deschisă...
Aveam mâncare şi apă, iubire, lumină.
Dar nu mai aveam forţa de a te căuta
În necunoscut.
Mi-am scuturat aripile de cenuşa uitării
Dar mă dureau de tăceri.
Vino tu, căci căutarea mea
Şi-a sfârşit drumul.
Copacii s-au plecat în rugi
La marginea sufletului meu...
De aici se naşte pustiul...
Semnalmentele
Sunt limpezi râuri pe harta de sentimente
Arsă la capete de vulcani.
Sunt aici! Vino!
Nu voi mai putea pleca niciodată...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa copacilor goi

Dansează sufletul în noi,
Cad ploi la margine de geam,
Copaci, de astăzi iar sunt goi,
S-a scuturat frunza din ram.
E geamul pleoapă în amurg
Şi-nchis e între cruci de ram,
În mine şi-n afară plâng,
De plâns nici stele nu mai am.

Dansează sufletul în noi,
Chihlimbării poteci mi-apar...
Împerecheaţi doi câte doi,
Se-aprind îndrăgostiţi de jar.
Flori ruginii se-aprind pe ram –
Un suflet într-un dans etern...
Şi noi am fost... şi noi eram,
Taina aceluiaşi însemn.

Cad ploi la margine de geam,
Cad ploi în noi, este târziu,
Cad iarăşi frunzele din ram,
Eu iarăşi toamnă am să fiu.
Rubin din tainicul apus
Şi şerpuielnicul oftat,
Deodat' în mine s-au ascuns.
Eu plâng şi râd... s-a înserat!

Copaci, de astăzi iar sunt goi,
Toamna-n firimituri se strânge,
De plouă lacrima din noi,
Lumina-n albe râuri curge.
Ca nişte lampioane trec
Şi lin se pierd, se pierd în zare,
În suflet vânt sunt şi-am să plec
Chiar dacă sufletul mă doare.

S-a scuturat frunza din ram,
Plouă în suflete şi-n noapte
Cicatrici şi plăgi mai am...
Cioburi de clepsidră sparte.
Sângerândă în aval,
Bate inima în noapte.
Toamnă dacă nu eram,
Nu m-aş fi născut din şoapte.

E geamul pleoapă în amurg,
Iar eu o umbră risipită,
Mi-e dor de voi, în mine plâng,
Nu-mi este inima-mpietrită.
E somn de vânturi peste cer,
Vuiet... şi inima mi-e goală,
Căci flori şi ramuri iarăşi pier.
Parfumul de gutuie-amară...

Şi-nchis e între cruci de ram,
Chiar trupul zărilor plăpânde,
Toamnă, tu azi îmi baţi la geam
Cu degete de ploaie ude.
Prin părul tău de catifea
Lucesc iar muguri de aramă,
Ne-nchide-n umbre vremea rea,
Dar te iubim, frumoasă toamnă!

În mine şi-n afară plâng,
Cenuşa-n fulgi de jar se-mparte,
În braţe toamnă-am să te strâng,
Să ne-nfrăţim până la moarte.
Se-nalţă-n noi nămeţi de ger
Şi ramul tremură-n oglindă,
De al genunilor blestem,
Mai curge-o lacrimă în tindă.

De plâns nici stele nu mai am,
E doliul risipit în noapte.
Stau şi privesc... Pe lângă geam
Trec râuri lungi de frunze moarte.
S-a stins şi ultimul poem,
E iar explozie-n cuvinte,
Azi îţi las ultimul însemn,
Apoi voi adormi cuminte...

De plâns nici stele nu mai am,
În mine şi-n afară plâng,
Şi-nchis e între cruci de ram...
E geamul pleoapă în amurg...
S-a scuturat frunza din ram,
Copaci, de astăzi iar sunt goi,
Cad ploi la margine de geam,
Dansează sufletul în noi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În amurgul pământesc

In amurg, doar în amurg
Intră Soarele în pârg
Şi deschide larg apoi
Ochii umeziţi de ploi,

Când amurgul pământesc
Cu-Asfinţitul Sfânt Ceresc
Se-mpreună în eter
Purtând Soarele pe cer.

În amurg, doar în amurg,
Plete rubinii îi curg
Soarelui pe piept, pe spate
Şi pe braţele curate.

Iar când Soarele se duce
În locaşu-i să se culce
Rugă către Ziditor
Murmură încetişor:

,, Spiritele fie treze
Astrele să le vegheze''.
Şi citeşte din Psaltire
Rugă pentru-ntraga fire.

În amurg, doar în amurg
Când e Soarele în pârg
Torsul Lunii luminat
Lumilor e închinat.

O hlamidă îngerească
Are strai bolta cerească
Până către-a doua zi
Soarele când va sosi.

poezie de Gabriela Genţiana Groza (26 decembrie 2009)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Abia te-ai dus

S-a înnorat şi cerul şi pământul...
Şi cerul şi pământul au apus...
Sunt sângerii şi sufletul şi gândul
De când te-ai dus, oh, da, de când te-ai dus...

Plouă pământul lacrimă amară
Mustind tăcut din cerul amărui...
Plouă şi-n mine şi căsuţa-ţi plânge...
Şi câinele ce azi e-al nimănui.

La poartă, mamă, scârţâie fântâna...
E şanţul ruginit şi obosit,
Iar casa ta cu lacăte e-nchisă,
Dar ele, scumpă mamă, n-au murit.

Abia te-ai dus... şi vezi?! Mi-e dor de tine...
În vânt se simte mângâierea ta.
Mi-aplec genunchiul şi te chem, măicuţă,
Dar piatra de mormânt e-atât de grea!

În ochii mei se oglindeşte doliul
Şi-atâtea amintiri, măicuţă bună,
Dar glasul astăzi, nimeni nu-l ascultă,
Tu nu mai poţi să mă mai strângi de mână.

Singurătatea te-a ascuns acolo
Unde în timpuri ne vom regăsi,
Trepte transcendentale urci, măicuţă,
Iar eu te plâng în fiecare zi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În amurg

plâng şi plâng
mai am cu mine
doar un fluier şi o pană
să plâng într-un cânt
să scriu ultimul rând
cânt, geamăt în gând
geamăt în cânt
lumină nu'i aici
e doar o eternă tăcere şi multă durere
din gene se preling
lacrimi ce curg
curg şi curg
dincolo de nori
aproape de zări
acolo în amurg
de atâtea lacrimi
trupul a prins rugină
s-a frânt într-un cuvânt
mi-e sufletul amar şi trist
şi lacrimi curg acum
iar şi iarăşi curg
mereu mă întreb
şi câte Doamne, nu mă întreb
dar trupu'i rece, ochii goi
de atâtea lacrimi ce au curs în noroi

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Abia te-ai dus

S-a înnorat şi cerul şi pământul...
Şi cerul şi pământul e-n apus...
Sunt sângerii şi sufletul şi gândul
De când te-ai dus, oh, da, de cândt te-ai dus...

Plouă pământul lacrimă amară
Mustind tăcut din cerul amărui...
Plouă şi-n mine şi căsuţa-ţi plânge...
Şi câinele ce azi e-al nimănui.

La poartă, mamă, scârţâie fântâna...
E şanţul ruginit şi obosit,
Iar casa ta cu lacăte e-nchisă,
Dar ele, scumpă mamă, n-au murit.

Abia te-ai dus... şi vezi?! Mi-e dor de tine...
În vânt se simte mângâierea ta.
Mi-aplec genunchiul şi te chem, măicuţă,
Dar piatra de mormânt e-atât de grea!

În ochii mei se oglindeşte doliul
Şi-atâtea amintiri măicuţă bună,
Dar glasul astăzi, nimeni nu-l ascultă,
Tu nu mai poţi să mă mai strângi de mână.

Singurătatea te-a ascuns acolo
Unde în timpuri ne vom regăsi,
Trepte transcendentale urci măicuţă,
Iar eu te plâng în fiecare zi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă, Doamne cu mirese!

"Plouă, Doamne cu mirese!"
Pentru morţii-ndoliaţi...
Piere în întunecare
Toată dragostea de fraţi...

Plouă lacrimă amară
Căci fraţi întru rădăcină
Au uitat de mult de mamă
Şi de dragostea divină.

În cascade de aramă
Rana vieţii îngenunche...
Plouă Doamne cu mirese,
Nu cu bani şi pietre scumpe.

Plâng pe cruce, la mormântul
Mamei, suferind de dor,
Doi fraţi, duşi de mult în lume...
Fără mamă nu-i uşor!

Doi fraţi întru rădăcină,
Două lacrimi pe pământ,
Jură pe mormântul mamei,
Jură către Domnul Sfânt,

Că vor fi uniţi de-a pururi
Şi nimic nu va clinti
Stânca dragostei de frate,
Pe pământ cât fraţi vor fi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa Românilor

Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă
Şi sângele ne este nepotolit vulcan,
Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă,
Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an.
Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge
Şi au săpat în stâncă altar de bucurii,
Noi am călcat morminte şi inima ne plânge
Şi ne frământă doruri în fiecare zi.

Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă,
Pornim cuprinşi de doruri spre tainicul pământ,
Un loc de libertate, un semn de biruinţă,
Să ne cinstim trecutul, aşa cum ei au vrut.
Cenuşa strămoşască mai curge în clepsidră
Şi străluceşte-n ape nisipul sângeriu,
Ne cheamă vatra, vinul şi pâinea aburindă...
Aici, frate române, cu tine vreau să fiu!

Şi sângele ne este nepotolit vulcan...
S-a scurs naintea celor ce-au vrut să vândă ţara
Şi rânduiala vieţii. Trecut-au an cu an...
Prin ierni înfrigurate se-ntoarce primăvara.
Lumina libertăţii o-mpodobim pe ii,
Am strâns în noi seninul, l-am pus în tricolor
Şi macii cu iubire i-am presărat pe glii,
Prin noi cresc grâne coapte şi cântece de dor.

Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă,
Nu ne-am pierdut speranţa şi vom lupta din nou,
Uniţi pe veşnicie, cu-ntreaga noastră fiinţă,
În hora re-Unirii şi ei şi tu şi eu.
Ne strigă-aceeaşi voce,, ne cheamă din adâncuri,
Simţim în suflet vântul, îndemnul de-a lupta,
Cu scutul de dreptate, iubirea de pământuri,
Oh, scumpă ţărişoară, noi te vom apăra.

Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an,
Vom săruta pământul şi cumpăna fântânii,
Se zbate iar în suflet nestăpânit vulcan
Şi s-au unit în cuget, în ţară, toţi românii.
Ne-aşteaptă iar acasă părinţii. În pridvor,
În lanţ se zbate-un câine. Pruncii-au ieşit în prag,
Alintă-mă măicuţă şi spune-mi "som uşor!",
Spune-mi orice durere, tată, tăicuţă drag!

Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge,
Braţele lor, prin noapte, ne cheamă înapoi.
Le-am răscolit cenuşa. Sunt trişti! Şi cerul plânge,
De dragostea de neamuri eroii iar sunt goi.
Căci a rodit pământul, dar lacrima-i amară,
Azi ne-au murit străbunii... Au sărăcit de noi,
E vuiet de furtună peste întreaga ţară
Şi-i secetă de oameni şi-s răbufniri de ploi.

Şi au săpat în stâncă atâtea bucurii!
Ei s-au sculptat pe sine şi-n brazi s-au înălţat,
Plecat-au în apusuri poeme viorii,
Cuvinte-n călimară... şi stele ne-au lăsat.
De-aceea mii de verbe în noi au încolţit,
De-aceea suntem astăzi, noi, vatră de istorii,
De-aceea, crin la tâmple, prin noi au înflorit
Şi ne găsesc lumină şi fericire zorii.

Noi am călcat morminte şi inima ne plânge,
Am căutat prin lume, un ban, dar viaţa-i grea,
Amărăciunea-n suflet, ca în cătuşe strânge...
Greşit-am! Iartă Doamne! Şi nu te mânia!
Mă rog la Maica Sfântă, o clipă poposesc...
Către străbuni, prin mine, se-nalţă altă rugă,
Ştiu că din astă clipă eu n-am să mai greşesc...
Dar clopotul răsună, din mine mă alungă...

Şi ne frământă doruri în fiecare zi...
Români plecaţi departe, ni-i ţara de vânzare?
Oh, v-au rămas acasă familii şi copii,
Cu voi, din ţara voastră câte-o fărâmă moare.
Vin lupi să-i frângă trupul şi corbi înfometaţi,
Sub flamura dreptăţii se stinge o făclie...
Români plecaţi departe, de moarte vinovaţi,
De ce lăsaţi să moară Măicuţa Românie?!

Şi ne frământă doruri în fiecare zi...
Noi am călcat morminte şi inima ne plânge...
Şi au săpat în stâncă atâtea bucurii,
Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge.
Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an,
Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă
Şi sângele ne este nepotolit vulcan,
Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa vetrei strămoşeşti

Mătăsuri de lumini se lasă
Şi zarea-i floare de cireşi,
Mă-ntorc copil, măntorc acasă,
În lumea noastrăde poveşti.
E cerul literă-ncrustată
În sufletul şi-n viaţa mea,
Te-aştept cu inima curată,
În veci eu te voi aştepta.

Mătăsuri de lumini se lasă
Şi umbre-mi joacă în priviri,
Am scris, plângând, din viaţa noastră,
De lacrimi şi dezamăgiri.
Şi cerul şi-a deschis corola
Şi pleoapa, în vulcani si-a stins
Întâia literă din hora
Ce ca o torţă s-a aprins.

Şi zarea-i floare de cireşi
Cuvânt de miere şi lumină.
În ochii tăi atât de trişti,
Eu sunt o lacrimă virgină.
Să-ţi sorb cu sărutarea mea
Durerea vieţii-ngenunchiate,
Că am plecat, mă poţi ierta...
Dar nu atâta de departe...

Mă-ntorc copil, mă-ntorc acasă,
Ispitele se risipesc,
Aici e viaţa mai frumoasă
Şi plaiul rai dumnezeiesc.
Aici sunt îngeri... Şi lumina
Se-mparte în felii de vis,
Aici ni-i litera şi tihna,
Aici să mă întorc mi-i scris.

În lumea noastră de poveşti
Trec iarăşi cete de copii.
Pe cer, copile,-ai să citeşti!
Pe cer, copile, ai să scrii!
Să plângi cu lacrimă de jar
Iubiri pe pita românească.
Străbunii te aşteaptă iar,
Căci multe au să-ţi povestească...

E cerul literă-ncrustată
Şi-n stele – muguri aurii
Luceşte mierea adunată...
Eu te aştept, tu nu mai vii.
Clepsidra,-n A. D. N-ul clipei
A stins şi ultima speranţă
Şi fâlfâirile aripei,
În vise dulci, s-a-ntors la viaţă.

În sufletul şi-n viaţa mea,
În timp şi-n cumpăna fântânii,
Am strâns ciorchini iubirea mea,
Am strâns alături toţi românii.
Şi pas cu pas, către strămoşi,
Am adunat lumini şi datini
Şi anii mei cei mai frumoşi
Şi taina nerostitei patimi.

Te-aştept cu inima curată,
Cu vin, cu pâine şi cu sare,
Cu dor de mamă şi de tată,
În zilele de sărbătoare...
Te-aştept, român din alte zări!
Mi-e astăzi ia-nsângerată...
La tâmple mi-au căzut ninsori
Şi rădăcina mi-e tăiată.

În veci eu te voi aştepta –
O candelă arzând în noapte,
Peşchiru-n care mama mea
Ne învelea pâinile coapte.
Să fi icoana lui Iisus
Şi-ngenuncherea celui care,
De dorul ţării sale-a plâns
Bocet prelung de-nmormântare!

În veci eu te voi aştepta!
Te-aştept cu inima curată.
În sufletul şi-n viaţa mea,
E ceru literă-ncrustată.
În lumea noastră de poveşti
Mă-ntorc copil, mă-ntorc acasă
Şi zarea-i flaore de cireşi...
Mătăsuri de lumini se lasă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă la malul mării

E cerul azi îndoliat
Şi prins în ramuri de zăbrele...
Pe alte culmi s-a înălţat,
A semănat în noi durere.
Sălbatic vânt a tulburat
Lumina din adâncuri, iată!
Şi-n răsărit s-a-mbujorat
Deodată, parcă lumea toată.

E cerul azi îndoliat
Şi cad fluturi de mătasă,
Ca şi când s-ar fi-nnoptat
Pe întinderea albastră.
Printre degete de vânt,
Într-o plasă de lumină,
Trec, cuvânt lângă cuvânt,
Îngeri de peltea divină.

Şi prins în ramuri de zăbrele,
Eşti tu, un albatros rănit.
Sub rubinii ploi de mărgele,
Din depărtare ai sosit.
Ţi-e moartea înger şi amnar...
În spume de mătăsuri fine,
Nu mai zăreşti al vieţii far.
De astăzi, noaptea-ţi aparţine.

Pe alte culmi s-a înălţat
Privirea-ţi sacră, înger mării,
Candelă-aprinsă în înalt,
Încununând cu lacrimi zorii.
Şi marea-n ea s-a adâncit,
Sorbindu-ţi ultima suflare...
Te pieri, te pierzi în infinit
Şi viaţa ta e trecătoare.

A semănat în noi durere
Şi marea şi plecarea ta.
Te-ai stins, dar eu, eu nuţi pot cere
Răspuns la întrebarea mea.
De ce se plânge şi se moare?!
De ce cu nori ne-nvăluim?
De ce uitaţi în depărtare,
Zi după zi, ne irosim?!

Sălbatic vânt a tulburat
Secunde şi nisip... şi vise...
Dator în lume ai plecat.
Cuvintele-au rămas nescrise...
E moartea toc şi-n călimări,
Înţeapă verbele tăcerii,
Tu ai plecat cu paji călări,
N-ai aşteptat venirea serii.

Lumina din adâncuri, iată,
Ascunsă-i împotriva ta!
Dar tu, tu înger, trup de piatră,
Cu gândul meu vei lumina.
Şi curge lacrimă albastră,
Cu marea înfrăţit de-acum,
Te-ntorci tăcut, te-ntorci acasă,
Ţi se deschide un alt drum.

Şi-n răsărit s-a-mbujorat
Apus ucis... Însângerare...
Un ordin trist... Te-ai întrebat,
De ce se plânge şi se moare?
Prezenţa cărei entităţi
Ne cere sufletul răsplată?
Suntem însemnele din cărţi,
În lumea neeliberată.

Deodată parcă lumea toată
S-a stins – o lumânare arsă
Şi-n noi e-atâta înnoptare!
Nu ne putem întoarce-acasă...
Ni-i ochiul greu şi-n taină plânge
Ultimul pescăruş rănit.
Miroase a dureri şi-a sânge...
Povestea vieţii s-a- sfârşit!

Deodată parcă lumea toată
Şi-n răsărit s-a-mbujorat,
Lumina din adâncuri, iată,
Sălbatic vânt a tulburat.
A semănat în noi durere,
Pe alte culmi s-a înălţat
Şi prins în ramuri de zăbrele,
E cerul, azi, îndoliat.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă în sufletul meu

Plouă în sufletul meu...
Eutanasiaţi-mă!
Doar astfel nu mai pot simţi durerea...
Se propagă reţ de câteva secunde
O altă durere,
Apoi se pierde-n neant...
Incineraţi-mi trupul osândit
De griji şi de boală!
Nu vreau să fiu o povară.
Apoi azvârliţi-mi cenuşa în vânt!
Mă voi împărţi fiecărui muritor, pe pământ.
Nu mă puteţi închide-n mormânt!
Mă strânge tăcerea din jur
În lanţurile nepieritorului timp.
Sunt un suflet liber!
Amazoana ce dă sărmanilor
Bucata de fericire
Pe care alţii au uitat s-o ofere...
Este singura mea vrere

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!