Stele căzătoare partea a VI-a

Luceafăr blând al existenţei mele,
În câte constelaţii să conjug,
Sub plugul sufletului, praful dens de stele,
Apoi, în râu de lacrimi să tot curg?

Pe-al visurilor rug, demente umbre
Îşi plimbă trupul, căutând un sens
Trăirilor atât de insalubre
Din fiecare lacrimă şi gest.

Zadarnic cauţi raze de lumină...
Sub geana mea, un tulbure destin,
Durerea altor mii de vieţi ascultă –
Fâşie ruptă din incest divin.

Sunt albatroşi ce zboară-n universul
Scăldat în ape tulburi şi stihii...
Azi, mângâiere-mi este numai versul
Ce-a izvorât din nopţile pustii.

Un clopot de tăcere-mi rupe gândul
În două lumi: trecut şi viitor.
Sălbatice secunde-mi scaldă trupul
În lacul de secunde incolor.

Nu vreau să vii să îmi pătezi cu ură
Atingerea petalelor de jad.
De mult mă doare strângerea-ţi de mână...
Mă balansez între pământ şi iad...

Dezleagă-mi zborul! Vreau să plec departe...
Mi-e aripa rănită, dar alerg,
Căci sufletu-mi mereu lipsit de moarte
E-un bastion de suflete întreg.

Sunt un bastard răpit de generaţii,
În căutarea unei alte lumi...
Nu vreau iubire, temeri sau tentaţii!
Mă pierd în ploi de stele şi-n furtuni...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cânturi printre rânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele de catifea

În noaptea asta te aştept să vii!
Îţi scriu cu stele versuri argintii,
Te strig cu glas de clopot de izvor...
Nu simţi, de tine, cât îmi e de dor?

Sunt stele căzătoare ce se sparg,
Căzând timid, pe-al frunţii mele prag.
Tu te-ai oprit pe geana desfăcută
Ce am primit-o de la tine dar de nuntă.

În nemurirea ta tulburătoare,
În iris dezgolit de trandafiri,
Mi-ai oferit săruturi de culoare
Şi caste constelaţii de iubiri.

În galaxii de strofe, plâng castanii...
Sub floarea lor, de-un timp, am adormit,
Căci au trecut ca o furtună anii
Şi frumuseţea vieţii a pierit.

Nu mă mai cauţi să-mi oferi iubire;
Sărutu-mi rătăceşte-n univers...
Oferă-mi doar un strop de fericire
Să pot să dau vieţii mele sens!

Adorm tăcut la margine de lume;
Străin călăuzit de paşi de dor...
Mă cheamă glasul de îngropăciune
În labirintul morţii să cobor.

Tu nu-mi mai cauţi paşii, nici privirea...
În suflet cav, destin, te-ai îngropat...
De ce să te condamne omenirea,
Când eu, din disperare, te-am iertat?

De ce în pumnu-mi, lacrima-ţi să cadă?
E tulbure şi plină de nimic...
Ai rătăcit pe lespedea de piatră...
Departe eşti... Zadarnic te mai strig!

Vino şi frânge ramura tăcerii!
Presară trandafiri în gândul meu!
Aceeaşi fi-va lacrima durerii
Şi-acelaşi trup de piatră fi-voi eu.

Ai oferit pe-un strop de nemurire
Mormântul gol, de lacrimi presărat...
Poem rămas la margine de viaţă
Şi-n clipa cea din urmă te-am strigat.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cânturi printre rânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu mă întrebi

De ce-am să plec, să nu mă-ntrebi,
Voi tace căci răspunsul tu îl ştii
Şi n-aş putea în sufletu-mi de plumb
Să răscolesc prin amintiri şi zile mii.

De ce-am să plec, să nu mă-ntrebi,
De nopţile pustii şi fără tine ştii
Când ruga-n lacrimi mă îngenunchia,
Iar zorii mă prindeau fără să vii?

De ce-am să plec, să nu mă-ntrebi,
Răspunsul a crescut mut între noi,
Ieri erau mici dealuri, azi de piatră munţi
Şi-au împărţit destin şi amintiri la doi.

De ce-am să plec, să nu mă-ntrebi,
Vreau tu să îmi răspunzi mai ştii
Când mi-ai promis că ne vom regăsi,
Dar azi e prea târziu, să nu mai vii.

Eşti liber azi chiar dacă încă sunt,
Nu mă mai roade gândul că nu vii
Şi-n nopţile în care-s trează şi nu eşti
Pe cine strângi la piept te las doar tu să ştii.

poezie de Angela Mihai
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge cu stele, iubito

Ninge cu flori de cais, ninge cu stele,
Ninge cu fluturi, îngeri de dantele...
Am strâns în pumn, iubita mea, lumină.
Eşti ruptă din materia divină!

În noaptea asa, vers de-aş fi, în ceară
Aş încrusta iubirea mea solară.
Vreau s culeg săruturile toate,
Apoi să rătăcesc prin văi de şoapte,

Să-ţi pun apusul nopţii la fereastră.
Să treacă îngeri pe desupra noastră
Şi să ne coase stelele pe pleoape,
Să fim mereu, mereu, tot mai aproape.

M-aş face sculptor. Dalta, fie-mi versul...
Aş răscoli în timpuri universul...
Sub sânii tăi – un câmp de flori în soare,
Să pot zidi iubirii osanale.

Mausoleu de vise şi de stele,
Spre-a te-nălţa în cânturile mele,
Mireasă albă şi atât de pură...
Vreau să pornim spre-nalturi împreună.

Dar eşti stihie... înger al luminii,
Te-au exilat sub stele pelerinii
Şi crini şi roze-ţi odihnesc sub pleoape.
Tu întregeşti pământ şi cer şi ape.

Femeie, lumea-i goală fără tine!
Când treci, să-mi laşi o lacrimă-n privire!
Mă pierd străin, tăcut, în triste zări...
Femeie, tu eşti câmpul meu cu flori!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

să mă iertaţi c-ades sunt revoltată!
sunt supărată tare şi n-am somn...
mi-e ţara, iar, de temeri sufocată,
iar eu îmi ard durerea în amvon.

îi simt în gând povara neputinţei
şi lacrima din trupul ei musteşte.
să-ngenunchem în numele credinţei!
şi eu... şi tu, să plângem româneşte!

vi l-am adus pe Dumnezeu, dar voi,
îl tăvăliţi prin ură şi ruşine...
ce drept aveţi să cereţi pentru noi
clemenţă, pace şi nemărginire?!

şi parc- aud, în pieptul meu vuind,
un clopot... plâng! şi sângele se zbate.
şi plâng, şi plâng, şi plâng. şi plâng mereu –
balans concav între prezent şi moarte.

las port şi datini, steag şi imn, cuvânt
şi plec cu Domnul nostru mai departe,
rămân o firmitură de pământ,
sub spicul ce-a lăsat însemne-n carte.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele căzătoare

Pe colţul alb al fluturelui-stea
Adorm plângând, cerşindu-ţi dragostea
O lacrimă precum un vis se-nalţă...
Simt sufletu-mi zburând, lipsit de viaţă.

În lumi călătoresc şi mă tot doare
Prohodul tău de stele căzătoare.
Mi-aş fi dorit să fie viaţa moarte
Să-mi ţes tristeţea-n răsărit de noapte.

E-n clopot golul clipei... Mă cuprinde...
E cerul pacea unei lumi aride
Iar eu sunt marea plajei răzvrătite
Şi stânca ta de vis şi dor, iubite...

Tu mi-ai deschis a nemuririi poartă...
Povestea-ncepe cu "au fost odată
Într-un regat de gheţuri, crini şi perle
Paşii iubirii unei lumi eterne".

Surâsul meu a strălucit... În raze
De ploi căzând, misterul unei fraze
Precum o raclă s-a deschis... Şi domn
S-a aşezat pe-al nemuririi tron.

Nu ştiu să fi avut de-atunci alt nume
Nici altă-nfăţişare, nici alt dor...
De-atunci tu eşti un răsărit de soare,
Iar eu, al său apus biruitor.

Poate c-a existat o altă lume
În care am trăit cu-adevarat...
Poate există-n lume fericire
Dar eu din fericire n-am gustat.

Trăiesc de ani-lumină printre stele,
O lume rece, agonii, mistere...
În sufletu-mi e noapte veşnică şi teamă,
Iubiri de stele, stele de aramă...

Iubire nepermisă, castă, pasageră,
În lumea-n care singura himeră
Revine-n uşa sufletului meu
Şi îi deschide tot aceeaşi eu.

Comete-n zbor îşi caută menirea
Dar eu rămân în mine ca un Sfinx
Pe coala universului pătată
De dulcele lichid din zeul-pix.

De ce-n tăcerea nopţilor de sticlă
Te-ntinzi cu braţe de argint şi dor?
De ce-n tăcerea noastră se ridică
Un strigăt disperat de ajutor?

Vino aici să prelungim iubirea
Atâtor pământene amintiri!
Să resădim în suflet fericirea
Celor loviţi de griji şi amăgiri.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cânturi printre rânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele căzătoare

Pe colţul alb al fluturelui-stea
Adorm plângând, cerşindu-ţi dragostea
O lacrimă precum un vis se-nalţă...
Simt sufletu-mi zburând, lipsit de viaţă.

În lumi călătoresc şi mă tot doare
Prohodul tău de stele căzătoare.
Mi-aş fi dorit să fie viaţa moarte
Să-mi ţes tristeţea-n răsărit de noapte.

E-n clopot golul clipei... Mă cuprinde...
E cerul pacea unei lumi aride
Iar eu sunt marea plajei răzvrătite
Şi stânca ta de vis şi dor, iubite...

Tu mi-ai deschis a nemuririi poartă...
Povestea-ncepe cu "a fost odată"
Într-un regat de gheţuri, crini şi perle
Paşii iubirii unei lumi eterne.

Surâsul meu a strălucit... În raze
De ploi căzând, misterul unei fraze
Precum o raclă s-a deschis şi domn
S-a aşezat pe-al nemuririi tron.

Nu ştiu să fi avut de-atunci alt nume
Nici altă-nfăţişare, nici alt dor...
De-atunci tu eşti un răsărit de soare
Iar eu, al său apus biruitor.

Poate c-a existat o altă lume
În care am trăit cu-adevărat...
Poate există-n lume fericire
Dar eu din fericire n-am gustat.

Trăiesc de ani-lumină printre stele,
O lume rece, agonii, mistere...
În sufletu-mi e noapte veşnică şi teamă,
Iubiri de stele, stele de aramă...

Iubire nepermisă, castă, pasageră,
În lumea-n care singura himeră
Revine-n uşa sufletului meu
Şi îi deschide tot aceeaşi eu.

Comete-n zbor îşi caută menirea
Dar eu rămân în mine ca un sfinx
Pe coala universului pătată
De dulcele lichid din zeul-pix.

De ce-n tăcerea nopţilor de sticlă
Te-ntinzi cu braţe de argint şi dor?
De ce-n tăcerea noastră se ridică
Un strigăt disperat de ajutor?

Vino aici să prelungim iubirea
Atâtor pământene amintiri!
Să resădim în suflet fericirea
Celor loviţi de griji şi amăgiri.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de sfârşit de vară

Ascultă! Cântă chitara
Şi codrul vuieşte de plâns,
Pleacă, oh, pleacă şi vara
Şi păsări şi vise şi râs.
Se-aprind sub jăratice ploi,
Focuri de frunze şi teamă,
Tăcuţi, ne-afundăm în noroi,
Schimbăm fericirea în dramă.

Ascultă! Cântă chitara
Şi păsări se-nalţă spre cer,
Se pierde în ceţuri şi vara,
Sub umbre de vis şi mister.
O flacără-i vara şi arde
În rugi de tăceri şi dorinţi...
E azi atât de departe,
Iar noi suntem trişti şi cuminţi.

Şi codrul vuieşte de plâns,
Se-ascunde în ochiul de jar
Şi soarele iar a apus
Şi curge un râu diafan.
E râul cu peşti de argint,
E râul cu valuri de miere.
Sub pleoape, târziu adorit,
Simt frunza din ramuri cum geme.

Pleacă, oh, pleacă şi vara,
Mătăsuri de taină şi jar,
Chihlimbărie şi rece,
Toamna se-apropie iar.
Copaci ruginii peste deal
Şi rod de gutui aromate,
E toamnă în suflete iar
Şi vara-i atât de departe.

Şi păsări şi vise şi râs...
Un râu în aval ai plecat
Şi fluturi de stele am strâns
Şi vară, din nou te-am iertat.
În cupa trecutelor zări,
Un "X" călător şi stingher,
Un vuiet de plâns şi ninsori,
M-am pierdut şi eu în eter.

Se-aprind sub jăratice ploi
Azi clipe şi vreascuri de vară,
Rămânem tăcuţi amâdoi,
Ne-ascundem la margini se seară.
Un râu spre aval te tot pierd,
Oh, vară, dereme-ai plecat!
Zadarnic te chem şi te iert,
Zadarnic mereu te-am iertat...

Focuri de frunze şi teamă,
Poem-razelit reclădesc,
Cad ploi de cenuşă şi-aramă,
Tăcut, peste trupul lumesc.
Trec îngeri aripa să-şi 'moaie
În arşiţa verii târzii,
Să uite durere din ploaie
Şi nopţile iar vineţii.

Tăcuţi, ne-afundăm în noroi,
Un gând reumatic ne doare,
De sângeri, uitatele ploi,
Aleargă mereu după soare.
Ciorchinii de stele cobor
În casele slab luminate,
Oh, vară, de tine mi-e dor
Şi plâng după tine în noapte.

Schimbăm fericirea în dramă,
Inundă vulcanice ploi,
Pădurea-n copaci de aramă,
Sfielnic se-apleacă spre noi.
Cioplitele umbre îngână
Un cântec cu versul ciuntit,
Pădure, pădure bătrână,
Mereu, tot mereu te-am iubit.

Scimbăm fericirea în dramă,
Tăcuţi, ne-afundăm în noroi,
Focuri de frunze şi teamă
Se-aprind sub jăratice ploi.
Şi păsări şi vise şi râs...
Pleacă, oh, pleacă şi vara
Şi codrul vuieşte de plâns.
Ascultă! Cântă chitara...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă marilor tristeţi

Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul concert din muzică de Bach,
Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt
Îşi lasă paşii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri,
Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple, în cununi.
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Şi am dorinţi...

Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul concert din muzică de Bach...
Destin?! Pe cerul vieţii mele văd semne ce nu-mi sunt pe plac.
Cu litere de sânge, toamna, pe portative ruginii,
Îşi lasă notele funeste sub umbre veşnic viorii.
Vuieşte iar durerea-n lume, prin mine iarăşi trec tornade,
Mă-ndrept cu fiece secundă către neiertătoarea moarte.
Nu-mi răvăşi întunecarea poveştii mele de a fi,
Ori nu te temi că pentru toate tu vei răspunde într-o zi?!

Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e pleoapa-n ceruri plumburie... Opaiţ voi lumina, să ard.
Mă-nalţ vulcan şi-n transcendenţă atom spre ardere mă plec,
Datoare altor generaţii, altoi de timp, să fiu, încerc
Şi cât mi-e sufletul lumină înving blestemul de a fi
Poem de temeri şi furtună în fiecare nouă zi.
Filozofând la gura sobei, învăţ în foc să ard de-acum,
Să plâng a trecerii uitare şi să mă risipesc în fum.

Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt
Aduc cu ele deşteptarea... Mă doare parcă vechiul gând...
De ce mă-ntreb de nenorocul din ziua-n care m-am născut?!
Înjunghiindu-mi fericirea mi-a luat al păsărilor cânt...
De ce în susurul de ape e doar oftatul meu prelung?!
De ce în fiecare noapte şi-n fiecare zi tot plâng?
De ce ascunsă, cu speranţă, un alt destin îmi creionez?!
De ce-având dreptul a mă naşte, nu-mi daţi şi dreptul să visez?!

Îşi lasă paşii către ceruri, apoi se-ntorc către pământ...
Acelaşi dor etern de îngeri în dănţuire de cuvânt,
Repetitiv, în nemişcare, precum o umbră pe altar
Îşi lasă trena de tristeţe în picătura de amar.
Mi-e sete iar de ploi de lacrimi şi plâng cu fiecare ceas...
Veniţi! Vreau să gustaţi dorinţa, ultima care mi-a rămas.
Nu ştiu ce-i dincolo de lume, ocean de vis ori de tăceri,
Nu ştiu ce fi-va-mi dat a trece sub geana fiecărei seri.

Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri.
Se-aşează ca un roi de fluturi peste îmbujoraţii nuri...
Sub o durere pământie se-apleacă pleoapele de plumb.
Vezi trena nopţii prinsă-n umbre?! Simţi lacrimile care curg?!
Iar eu sunt salcie plecată, căci şerpuielnice dureri,
Vor trece peste chip de piatră, vor trece azi, la fel ca ieri.
Vulcani sub umbre se înalţă înmormântându-se-n tăcere,
Căci toate-n lume-s trecătoare – iubire, ură şi durere.

Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple în cununi...
Îmi irosesc eternitatea împrăştiindu-mă-n furtuni.
Mi-e trupul plâns de răni şi sânge, nu mai există timp, nici loc,
Tăceri rodesc şi strânge rodul de-atâta veşnic nenoroc.
Se-nmormântează necuvinte-n săruturi fără de ursită...
Eu, doar o piatră funerară, de toate astea sunt mâhnită.
Hai, vino! Şezi! Ce rece-i crucea pe care mâna-ţi poposeşte...
Te rog, te rog nu-mi da un nume, ci în tăcere mă iubeşte!

De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Ce cânt păgân de-nmormântare ne-a-ncorsetat între dorinţi?!
De ce când iarba creşte încă, noi doar zăpezi la tâmpla ta,
Vom răsări pe cerul negru ca albe licăriri de stea?!
Unde-i lumina, fericirea, iubirea ce ni s-a promis?
Deşertăciuni! În van sunt toate... n-a mai rămas decât un vis.
Oh, vreau un strop de fericire, ori sănătate vreau în dar,
Să pot lupta, să nu cred, lupta aceasta că ar fi-n zadar.

Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... şi am dorinţi.
Vezi?! În adâncu-mi se desfată de-o vreme, doi copii cuminţi!
E cel de ieri, de dinainte de a se naşte trup uitat
Pe plaja fără de păcate... de cel de azi e-njunghiat.
În lumea lui, visând de-o vreme, nebun haotic alergând,
Prin ochiul minţii plin de lacrimi, în căutare de cuvânt
În tocul care nu mai scrie e doar un gol din viaţa mea,
Spre a-nvăţa: deşertăciune e timpul fiecăruia...

Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Şi am dorinţi...
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinţi...
Deschid cărări sub paşi şi-n timpuri se-aştern la tâmple în cununi...
Vulcani în umbre se înalţă din a tăcerilor arsuri,
Îşi lasă paşii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne şi de frunze-n vânt.
Între ruine şi furtună mă zbat şi-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e-n suflet lacrimă şi plânsul, concert din muzică de Bach.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întors în gânduri de iarnă

asfinţitul pogoară-ncet în vale
un copac dezgolit încă mai suspină printr-o frunză
se aude susurul unei ape
un pleosc tulbură liniştea
e lacul, e unda ce mă răscoleşte

o potecă strecoară-n pădure drumul ei
paşi şi foşnet, crengi ce suspină
un alb fugărit de lumină îmi amăgeşte privirea
este ea, iubirea pierdută

sărut cerul şi număr gânduri pe un nor
inima-mi bate-n clopot
biserica din trupul vieţii mă logodeşte
cu tine, te caut
răsună glasuri, un cor de copii

afară este iarnă, bate vântul, ninge câte un fulg
amintirea ta din vară îmi mai stăruie în minte
vreau înapoi sărutul umed al buzelor încă
nedeschise
vreau să mă auzi, vreau să mă ştii din nou
sunt aici
te ţin imaginar de mână
port în suflet încă trupul tău
mă auzi?
nu mă lăsa să strig în noapte
unde eşti, te vreau,
te vreau înapoi

poezie de Viorel Muha (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea

Aş vrea să păstrez urma sărutului tău pe nisip
Dar nisipul se scurge ca-ntr-o clepsidră
Printre degetele arcuite de vânt.
Zadarnic raze de soare, spală durerea mea,
Marea izgoneşte în urma-i tot acest paradis
Şi închisă-ntre munţi, îmi trimit ecdel
Dincolo de lume, în universul sălbatic,
Căci te iubesc...

Întoarce-te la locul naşterii tale
Să-ţi îmbrăţişezi clipele rămase singure
În pustiul dintre generaţii.
Azi, tombaticilor umbre ce-mi acoperă trecutul
La oful, al mării calde şi sălbatice, sărutul....
Şi-n vulcani ne-ascund o clipă
Să erup cât mai departe,
Unde nu pătrunde visul,
Acolo, dincolo de moarte
Lacrimă să nu mai fie-n ochii celor ce iubesc
Veşnică adolescentă, paradis, integritate
Umbre şi materie printre clipe minunate.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă vieţii şi morţii

Viaţa-i o clepsidră spartă.
În două timpu-i fragmentat –
Lumina zilei şi... deodată
O noape neagră s-a lăsat.
E-un licăr între vieţi de stele,
Un şerpuielnic drum de vis...
Nu înţelegem că se moare
Decât când pleoapa s-a închis.

Viaţa-i o clepsidră spartă,
Arcă-n vreme de furtuni,
Pe valuri de timp purtată.
Vis în neştiute lumi...
Este curgerea spre mâine,
Al durerii eşafod,
Pacea colţului de pâine
Şi trădarea lui Irod.

În două timpu-i fragmentat –
Ploi de silabe şi tăceri
Ce-n univers au emigrat.
Şi-acum, pe-al rugilor dureri,
Mă-nalţ furtună şi socot
Că-s un quasar pierdut în timp,
Un unic şi nefast complot,
Poate un ultim anotimp.

Lumina zilei şi... deodată
Apus, tăcere şi neant,
Ploi de tristeţi, dureri şi sloată...
Viaţa alt curs de-acum a luat.
A fost o curgere de miere,
Iubire, floare de cais,
Cânt de izvor şi păsărele,
O aripă de dor, un vis...

O noapte neagră s-a lăsat...
Prelung, un clopot se aude.
Ah! Oare ce s-a întâmplat?!
Şi universul ce ascunde?
Ce cruci nuntirea mi-o jelesc?!
Pe alba piatră funerară
Ocean de lacrimi regăsesc
Şi timpul nu se mai măsoară.

E-un licăr între vieţi de stele,
Toreador sub roşu voal,
Preţioasele gazele
În blând decor autumnal.
Viaţa e soarele de vară
Şi zbor spre cer de păpădii,
Zborul aripii de ceară
Peste clipe viorii.

Un şerpuielnic drum de vis,
Credinţă şi amnar deodat',
E poarta care s-a deschis,
Genunchiul, azi, în rugi plecat.
Viaţa-i o floare la altar
Pusă ofrandă pentru timp,
E şi iubire şi calvar...
Splendoarea muntelui Olimp.

Nu înţelegem că se moare...
Nu-i drept, etern datori să fim!
De ce atâta întristare
Când am putea să mai trăim?
Ne-am logodit cu neputinţa...
Prin moarte toţi vom spune "da",
Căci n-a putut să afle ştiinţa
Ce alte vieţi vor mai urma.

Decât când pleoapa s-a închis
Vom crede, Doamne, că se moare,
Că viaţa nu-i decât un vis.
Secunde, stele căzătoare...
Ce rost în urmă lacrimi, fast?!
Ce rost un nume pe o cruce?
Din om, nimic n-a mai rămas.
El vine şi apoi... se duce...

Decât când pleoapa s-a închis,
Nu înţelegem că se moare.
Un şerpuielnic drum de vis,
E-un licăr între vieţi de stele.
O noapte neagră s-a lăsat,
Lumina zilei şi... deodată,
În două timpu-i fragmentat.
Viaţa-i o clepsidră spartă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vreau

Nu vreau să existe moarte pe pământ
Vreau cu pruncii-n viaţă să trăiesc,
Să zâmbesc cu fiece cuvânt
Pe care din suflet îl rostesc.

Ca un porumbel, pe-ntinse zări,
Cu o pană deschizând trecutul,
Vreau să trec prin pătura de nori
Şi să zbor în univers cu vântul.

Prin furtuni, zburând nedesluşit,
Ura nu pătează existenţa...
Singuri vom rămâne-n infinit
Măsurând cu umbre penitenţa.

Vreau vulcan să fiu, să ard mereu,
Vie ca o flacără în noapte
Vreau să fiu de-acum aceeaşi eu
Cea de-aici şi dincolo de moarte.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă acestei primăveri

Prinsă-n leagănul de umbre, de tăceri şi aşteptare,
Printre braţe de lumină, caut pete de culoare.
Asimetric, printre stele, ramuri dănţuiesc de doruri
Căutând cu-nverşunare a iubirilor hublouri.
Nu rămân singurătate, clopot, lacăt şi ninsoare,
Cci alerg, alerg într-una şi mă pierd în depărtare.
Roi de fluturi zboară-n mine şi spre transcendent mă-nalţă
Printre ramuri, printre stele, primăvara prinde viaţă.

Prinsă-n leagănul de umbre, de tăceri şi aşteptare,
Vreau ca pajul de lumină să apară pe cărare...
Poartă-n pletele de grâne, azi, miros de pâine copată,
Mâna sa – marmură fină, e cu miere-mparfumată.
Peste buzele de sângeri poartă şoapte de lumină
Şi-n brăţare de liane, prinde doru-mi şi-l alină.
Câmp de maci are-n privire şi-n argint ţesut îi este
Albul, chipul de lumină, din uitata mea poveste.

Printre braţe de lumină caut pete de culoare,
Caut roze şi miresme şi săruturi pentru care
Ca un fluture de ceară, înălţat înspre lumină,
Aş plăti iubiri solare, oh, mireasa mea divină.
Muguri moi mustesc în mine, lacrimă-n afara mea,
Sunt quasar nuntind sub stele. Plouă pulberi moi de stea.
Marea-n unde mă cuprinde – cupă de smarald şi jad,
În iubire, renăscându-mi ploaia de iubire, ard.

Asimetric, printre stele, ramuri dănţuiesc de doruri,
Se ascunde prinsă-n umbre, luna, iarăşi printre nouri.
Univers, în ţesătura ta de flori, o altă lume,
Torci, spre-a transforma în aur taina vremilor nebune.
Vezi ceasornicul cum bate, paşii îi opreşti deodată,
Odihnindu-le tăcerea sub o lespede de piatră.
Şi de dincolo de zare, din clepsidra sfărâmată,
Faci copaci şi flori şi fluturi, faci şi umbre dindtr-o dată.

Căutând cu-nverşunare a iubirilor hublouri,
Rătăcesc în întuneric prinsă-n lanţuri reci de nouri.
Şi-n tăcere, în spirală, cad cu stelele deodată,
Într-o ploaie de impresii, prin a sufletului poartă.
Biată inimă de piatră, biată inimă de ceară,
Sângerezi, hrănindu-ţi plânsul cu atomi de primăvară.
Vânt mă-nalţ pe-alei de sticlă şi-n pădurile de jad,
Pasăre ruptă din soare, zbor spre infinit şi ard.

Nu rămân singurătate, clopot, lacăt şi ninsoare,
Sunt un răsărit de lună, sunt un răsărit de soare.
Cresc pe braţe muguri încă, hrănitori de libertate,
Sunt un fluture, lumină, cânt de dor şi cânt de şoapte.
Sunt sortită a rămânemust suav de primăvară,
Mierea ce, în plecăciune, te-nvelşeşte cu aramă.
Nu mă plec degrabă morţii. Sub a sa înfiorare
Nu-i decât etern şi rece, nu-i decât întunecare.

Căci alerg, alerg într-una şi mă pierd în depărtare,
O nălucă, primăvară, lotcă lunecând pe mare.
O mirifică-nserare peste valuri se coboară...
Eu sunt o îmbrăţişare răsărind în fapt de seară.
Răsărituri sângerânde, se coboară-n mare, iată!
Eu ţes mării, cu garoafe, o cămaşă înflorată.
Şuieră în depărtare, şuieră cu duioşie,
Vântul, printre flori şi păsări, cânturi moi de păpădie.

Roi de fluturi zboară-n mine şi spre transcendent mă-nalţă,
Primăvară, primăvară, tu dai lumii altă viaţă.
Cucul, berzele, ştirica, rândunica, vin pe rând,
Curcubee şi iubire, iar în suflete pictând.
Un opaiţ luceşte... Cerul, de lumina lui de jar
Şi-a deschis porţi de lumină, din hotar până-n hotar.
Cârlionţi de păpădie, la urechi fetiţe-şi pun,
Iar bătrânii ies la sfadă pe băncuţele din drum.

Printre ramuri, printre stele, primăvara prinde viaţă
Şi cu flori, şi cu lumină, blândă, iarăşi ne răsfaţă.
Se înghesuie pe ramuri flori şi rod bogat se-arată,
Primăvară, primăvară, dulce şi împarfumată.
Râu de miere se prelinge şi brodează frunza-n codru,
Vezi de nicăieri, oriunde, cum se-adună tot norodul.
Simţi mustind o altă lume, mai bogată în culoare,
Vezi ţâşnind înspre lumină, gâzele, din floare-n floare.

Printre ramuri, printre stele, primăvara prinde viaţă,
Roi de fluturi zboară-n mine şi spre transcendent mă-nalţă,
Căci alerg, alerg întruna şi mă pierd în depărtare,
Nu rămân singurătate, clopot, lacăt şi ninsoare.
Căutând cu-nverşunare a iubirilor hublouri,
Asimetric, printre stele, ramuri dănţuiesc de doruri.
Printre braţe de lumină caut pete de culoare,
Prinsă-n leagănul de umbre, de tăceri şi aşteptare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele căzătoare partea a V-a

Te-am ridicat pe-al stelelor altar
Şi ţi-aş fi oferit în dar de nuntă
Sărutul meu şi-al viselor pojar
Şi ochii mei sălbatici de cucută.

Dar umbre sidefii ţi-au adâncit
Trupul străin, în universuri stranii.
Zadarnic... tu nu ştii cât te-am iubit
Şi n-ai să-mi poţi plăti cu lacrimi anii.

Cu braţul tremurând, îngenunchiat
La tâmpla ta de marmură, sub valuri
De pleoape de granit, am lăcrimat
Şi s-au aprins în noapte mii de flamuri.

Genunchiul s-a-mpietrit şi am rămas
De straje, pentru zeci de constelaţii.
Ascultă plânsul versului-meu-glas
Şi crede-mă: "aşa iubesc bărbaţii"!

Ţi-aş da Edenul să-l măsori... Să treci
Sub streaşina privirii mele caste...
Ce nu ţi-aş da?! Dar vreau să mă iubeşti!
Să fim noi doi un piedestal de astre!

Te-am ridicat pe-al stelelor altar,
Dar umbre sidefii te-au adâncit...
Chiar dac-am să te caut e-n zadar!
Tu nu ai înţeles cât te-am iubit.

Acum că s-a sfarşit povestea mea,
Rămân al nimănui... înger de sticlă...
Se pierde-n constelaţii dragostea
Şi pleoapa de tăcere, se ridică.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cânturi printre rânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Universul iubirii

Nu întrebam adesea de ce atâta ură
Distruge universul iubirii
Şi de ce, umili, precum o pradă,
Îngenunchem şi plângem
Şi suferim adesea prea mult, din dragoste
Vântul speranţei noastre ne duce prea departe
În lumi necunoscute...
Dar oare nu-i prea mult?
De ce atâtea lacrimi acoperă cu umbre
Inexistenţa vieţii şi-a oricărui cuvânt
Suntem doar biete raze pierind în întuneric
Şi dacă nu iubim, atunci o vom lăsa
Din moştenirea noastră în suflete ascunse
Celor ce au credinţă, curând, ne vor urma?

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Re-naştere

Mai naşte-mă odată şi-nc-o dată!
Nu pot trăi în ură şi-n păcat!
Căci de păcat mi-e inima-ntinată
Şi sufletul îmi e întunecat.

Şi de voi fi un fulger în furtună,
Ori avalanşă, vaiet ori vulcan,
Să simt eliberarea, vreau, în urmă,
Căci de iubirea vieţii simt alean.

Poate că n-am ştiut să strâng lumină
În pumnul fraged, de păcat umbrit.
Poate furtuni m-au smuls din rădăcină
Şi renăscând, abia m-am mântuit.

Dar eu îţi cer: mai naşte-mă odată!
Un zâmbet vreau să fiu acum... atât!
Poate că de tăceri sunt vinovată,
Dar vreau să pot s-o iau de la-nceput.

Cerşesc, străin, la porţi, o alinare,
Devin de-acum copacul fără umbră
Şi nimeni nu-mi mai calcă la piciare
Şi lumi de pace-n mine se surupă.

O vrajă în neant se risipeşte,
O lume nouă-n mine-a evadat,
Mai naşte-mă odată! Şi păzeşte,
Să nu mă pot simţi... ne-vinovat.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa întoarcerii

Ne soarbe timpul clipele-napoi
Şi în furtuni eternul se arată,
Recad în umbre-arcadele de ploi,
Dormim tăcut sub o sprânceană mată.
Ne-adapă stele sufletul rănit
Şi ne mustesc din trupuri fructe coapte,
Suntem copaci ce gândul şi-au înfipt
În univers, între tăceri şi moarte.

Ne soarbe timpul clipele-napoi
Şi alergăm haotic, toţi odată,
Acelaşi drum, aceiaşi paşi în doi,
Minciuni şi suferinţă-i viaţa toată.
Furtuni se nasc în piepturi de granit
Şi valuri de mătăsuri diafane
Ne poartă către minus infinit,
Reinventând un petec de culoare.

Şi în furtuni eternul se arată,
Oglinda spartă-n ceruri se răsfrânge,
De vis şi amintire-s vinovată...
Ceru-i rănit! Din cer iar cuge sânge...
De timpuriu pământul e o rană
Şi în adâncul lui crescut-au maci
Şi nu există nici o îndoială
Că viaţa-are nevoie de un vraci.

Recad în umbre-arcadele de ploi...
Şi ne sărută lacrimă de verde,
Clepsidra am pierdut-o prin noroi,
Secundele se-ascund în albe plete.
Mustesc în vânt tăcute amintiri...
E-atâta dor şi plângere de şoapte,
În golul din adânc şi din priviri,
Eu rătăcesc ca un miop în noapte.

Dormind tăcut sub o sprânceană mată,
Am renăscut o aripă de soare.
Un înger de lumină se arată,
Venind tăcut pe-a timpului cărare...
Şi se surupă isul dintr-o dată,
Se-mparte-n emisfere colorate.
De alte lumi, e lumea separată
În viaţă, în iubire şi în moarte.

Ne-adapă stele sufletul rănit –
Balsam divin în limpezimi de mări.
Îngeri pe cerul fără de sfârşit...
E lumea astăzi ca un câmp cu flori.
Din ciutura cu amintiri gustaţi!
Să strălucească-n voi gutuia coaptă,
Vreau cu lumină să înseninaţi
Pământul tot, iubirea, viaţă toată...

Şi ne mustesc din trupuri fructe coapte
Şi cu aroma lor ne înfruptăm,
Dar cât suntem de naştere departe,
Temeri şi plâns şi vise repetăm.
Ne-ntoarcem amintire spre origini,
Murind tăcut cu fiecare zi.
În timpul nestatornic, fără margini,
Povestea în curând se va sfârşi.

Suntem copaci ce gândul şi-au înfipt
În timpul împletit cu-argint şi jar.
Am repetat iertarea şi-am iubit,
Am plâns cu stele, renscând amnar.
Destinul crud, în alte constelaţii
Ne-a permutat şi sufletul şi fiinţa.
Plecat-au pruncii, toţi cei dragi şi fraţii,
S-a stins lumina, s-a pierdut credinţa...

În univers, între tăceri şi moarte,
Se nasc furtuni de dor, de vis, de plâns.
Privim în cioburi de oglindă sparte,
Lumini ce-n alte timpuri ne-au sedus.
Suntem deodată ramură de stele,
Plecându-şi strălucirea pe pământ.
O clipă doar... o clipă de plăcere
În schimbul morţii noastre am cerut...

În univers, între tăceri şi moarte,
Suntem copaci ce gândul şi-au înfipt.
Şi ne mustesc din trupuri fructe coapte,
Ne-adapă stele sufletul rănit...
Dormind tăcut sub o sprânceană mată,
Recad în umbre-arcadele de ploi
Şi în furtuni eternul se arată...
Ne soarbe timpul clipele-napoi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am gustat

Am gustat din furia iubirii
Şi m-am înălţat pasăre de lumină,
Căutând uitarea ce te-a rănit...
Tu, femeie, eşti zborul de lacrimă,
Labirintul tăcerii ce mă va duce
La altarul divin.
Şi lacrima ta este frumoasă... şi dulce...
Dar... când m-am oprit spre odihnă
Din zborul meu,
Am fost prins cu lanţuri de umbre
Şi închis în colivia luminii.
Cineva mă păstra ca pe o nestemată!
Nu cunoştea că îmi voi răni aripile
Cu necuvinte...
Apoi uşa coliviei a fost deschisă...
Aveam mâncare şi apă, iubire, lumină.
Dar nu mai aveam forţa de a te căuta
În necunoscut.
Mi-am scuturat aripile de cenuşa uitării
Dar mă dureau de tăceri.
Vino tu, căci căutarea mea
Şi-a sfârşit drumul.
Copacii s-au plecat în rugi
La marginea sufletului meu...
De aici se naşte pustiul...
Semnalmentele
Sunt limpezi râuri pe harta de sentimente
Arsă la capete de vulcani.
Sunt aici! Vino!
Nu voi mai putea pleca niciodată...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un unghi

Între două umbre se formează un unghi...
Devine tot mai obtuz,
Ascuţit ca o sabie gata să spintece
Adevărul.
Umbra din adânc
Mă atrage cu sârg.
Cea din afara trupului se lăbărţează şi se destramă
Ca o basma ce ascunde
În colţurile ei ude
O lacrimă - cea de mamă,
Căci celelalte, de unde?!
Abisul mă adânceşte în teamă,
Tăcerea mă devorează cu fiecare celulă
Ce îi deschide poarta cunoaşterii
De sine.
Şi doare... şi strânge unghiul
De braţe obtuze!
Trupul meu este bisectoarea
Unghiului ce ascunde realitatea.
Mă împart ireal, între amonte şi-aval.
Realitate am zis?! Un drum sinuos
Şi rebel, inuman conceput de un sculptor
De suflete.
Serpentine de carne, un suflet reîncarnat
Plimbându-şi durerea
Printre munţi artificiali.
Un necunoscut căutând misterul
Existenţei umane, al vieţii şi al nesfârşitului drum
Circular, în rotocoale de fum.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să vii, să vii

aş vrea să vii
pe ţărmul mării într-o zi
dar tu nu vii...
aş vrea să vreau
dar nu mai vreau
azi vreau doar să te iubesc
aşa cum vreau, aşa cum pot
să te cuprind cu palme durererii
în lacrima tăcerii
să te dezbrac de întrebări
să te aşez pe câmp cu flori
pe trupul de jad să aştern săruturi mii
să strâng cuvintele ce curg
să ating încet-încet
un sân micuţ, un tainic dor
în dans suav, uşor, încetişor
să te sărut ca un nebun
de jos în sus
pe unde o să apuc
apoi să o iau de la început
un magic carusel a două sufletele împletite
într-un joc nebun, de dor
aş vrea,
offf, cât aş vrea şi câte aş vrea...
şi ani trec în aşteptarea unui dor
aşa că scriu pe ţărm, poveşti de amor...
de ce nu vii femeie într-o zi

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!