În mâinile tale

În noi respiră marea lumină,
eclipsând tot întunericul,
clocotitor tablou simfonic
a două inimi
reunite în armonie perfectă,
reflexii stranii perindă
unduiri învăluite-n secunde pointiliste,
sărutul cerului şi-a mării,
acea linie subţire, fierbinte
- pas de deux -,
la graniţa dintre dragoste şi moarte.

Prin noi
- cutiile negre ale Universului -,
clipele colorate rămân inscripţionate,
asemeni hieroglife lor.

În mâinile tale sunt o şoaptă dulce
şi-o strălucire moale,
zâmbind, cu lumina mea
adevărul se confruntă.

În mâinile tale, senzuală îmbrăţişare
trecând prin tandreţea nopţii,
gânduri ascunse se topesc în aer
în timp ce, călătorind clandestin,
toată fericirea rămâne
pe acest pământ, al celor ce, încă, trăiesc...

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

rugăciune

ai ţinut Lumina în mâinile tale
ai ţinut totul în mâinile tale
ai ţinut perfecţiunea în mâinile tale
ai ţinut veşnicia în mâinile tale
ai ţinut sori şi luni în mâinile tale
ai ţinut lumea în mâinile tale
ai ţinut gândul în mâinile tale
ai ţinut cuvântul în mâinile tale

în mâinile tale mă ţii pe mine
în sufletul meu te ţin pe tine
mulţumesc

poezie de Gabriela Marin
Adăugat de Gabriela Marin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Irealul din mâinile ei

Singur printre rătăcirile tale,
dincolo de marginea lumii,
un fragment prin care reuşeşti
să te strecori, pas cu pas,
prin dimensiunile abstracte
străpunse de realităţi paralele.
Prin fiecare ciob presărat
nostalgia se reflectă
în lumina acestor gânduri.
Ceva te sfârtecă, un dor,
o intensă durere,
fiinţa ţi s-a estompat,
ţi-au rămas frânturi, amprentele ei
au miresme stranii, de flori sălbatice.

O revezi, zâmbind diafan, trecând
prin nuanţele pădurii de întrebări imposibile,
în liniştea eterică de care uitase,
adormind câteva clipe,
destul cât să viseze anterioarele vieţi.
Ar fi trebuit să fie fericită.
Dincolo de ea nu se afla nimic,
pare a te chema acolo
- vrei să zici nu şi totuşi zici da -,
nu mai rămâne nimic din tine
şi nu pare a-ţi părea rău.
Ca-ntr-o poveste, când apărea,
când dispărea, ca şi cum
ar fi trecut prin timp,
un petec de cer, un înger de zăpadă,
mâinile ei şovăielnice strângeau irealul.
O durere acută simţea în palmele
ce păstrau literele
căzute din pagina abia citită.
Presimţea în orice frumuseţe sfârşitul
şi-n orice sfârşit o nouă, altă, viaţă,
perpetuă, răstignită între iluzii
şi obsesii printre grădinile înflorite,
cu realităţi care curg circular
în izvorul de lumină ce reflectă,
ca-ntr-o oglindă, amintiri, intersecţii,
întâlniri, schimb de roluri, iubiri
care trăiesc şi mor pentru-a iubi din nou.

Ploua mărunt şi lacrimi albastre curgeau
pe faţa ta arsă de tristeţe.
Iată paltonul cârpit al trecătorului
şi lacrima tăcută a unei fete
deşi absentă dar atât de prezentă,
şi visele tale inutile, şi morţii tăi dragi
care-ţi mângâiau odinioară fruntea,
şi tu tânăr şi-atât de fericit!

Acum ştii, iubirea există,
nu poate fi ştearsă
nici de ştergerea memoriei...

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între cer şi pământ doar un timp

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii
ne-opresc timpul pe strada Mântuleasa,
Intersecţii de raze şi umbre
Punţi către cer.

Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,
păstrează nisipul din vidul clepsidrei,
Razele sufletului oglindesc mozaicul
paşilor mei prin întuneric.

Prin lumina felinarelor
aripi de îngeri sfâşie tăcerea nopţii,
Prelinse în urmă două din umbrele mele
se întind către cer.

Sunt umbrele sufletului nostru
risipite în tu... în eu...
în eu... în tu...

Îşi caută urmele noastre în timpuri...

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aproape straniu

Mă uit, în zare, la egretele albe,
la malul estuarului,
nu se anunţă nicio schimbare.

Lunile înverşunate trec,
încă nu baţi la usă,
în streaşină, zăpada persistă,
în timp ce eu stau şi-ţi aştept paşii.

Sub o lună gotică
şi fiecare clipire de stea,
prin pădurea de şoapte,
uşor confuz, dar rezonant,
noapte de noapte,
niciun sunet nu se pierde.

Încerc să nu mă gândesc
la distanţa şi spaţiul dintre noi,
dar există momente
când eşti atât de aproape,
aproape straniu, atât de aproape,
mai ales atunci când,
spre mine, plutesc, în aer,
curbe delicate ca vălurile picăturii,
adieri de gânduri,
miresme şi brize de umbre dense.

Acolo, aproape, atât de aproape,
treci, cu mine, pe sub arcada
ramurii noastre de măr,
precum un cântec,
mi-alungi neliniştea din mine,
îmbrăţişaţi la marginea timpului,
zâmbetele noastre se-ating,
fără putere sunt la atingerea ta,
două lumini care
redobândesc desăvârşirea.

Atunci, acolo, atât de aproape,
îngerii s-au adunat,
precum mâinile tale
împreunate cu ale mele.
În sunetul acelor aripi uşoare
bătea un contrapunct ritmic,
în timp ce tu, încet, încet,
ai zburat de la acest pământ nins,
de la acest pământ stins...

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru o clipă veşnică

Am povestit lângă tine când îţi era frig
Am venit în braţele tale
Am râs, ne-am bucurat de zăpadă
Până ce înserarea ne-a şoptit cât de singuri suntem.
un orb a vindecat o lume, cu dragoste lui.
Orbul acela am fost eu,
Doar dragostea, când e oarbă poate ajunge până la cer
Restul rămâne iluzie.
Nu vreau să trăiesc în prezent,
Dar lumina ce ne iubeşte încet se va stinge
Nu cred în întuneric!
Întunericul nu e moartea omului
E ceva care puţin ne opreşte din zbor,
Precum marea îşi ascultă valul
Viaţa revine ca o hârtie nescrisă
Ce odată scrisă va arde neîncetat
Dimineaţa să-ţi fie luminată,
Cum eu te-am strâns în braţe
Şi îţi va fi cald toată ziua
Mâinile mele rămân întinse atâta timp cât scriu, cât visez.
Am mulţumirea că te-am făcut fericită,
Pentru o clipă veşnică şi am fost fericit
Uitarea nu e un răspuns
Discreţia sărutului meu te va lumina
Pe obrazul dimineţilor tale a mai crescut o floare, sărutul meu.

poezie de Lorin Cimponeriu din Călătorie spre steaua promisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între cer şi pământ doar un timp

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii
ne-opresc timpul pe strada Mântuleasa.
Intersecţii de raze şi umbre,
punţi către cer.

Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,
păstrează nisipul din vidul clepsidrei.
Razele sufletului oglindesc mozaicul
paşilor mei prin întuneric.

Prin lumina felinarelor
aripi de îngeri sfâşie tăcerea,
Prelinse în urmă două din umbrele mele
se întind către cer.

Sunt umbrele sufletului nostru
risipite în tu... în eu...
în eu... în tu...

Îşi caută urmele noastre în timpuri.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mantia nopţii

Noaptea continuă să-şi ţeasă vraja,
revarsată tainic în oglinda cerului.
Prin vălurile ei întunecate,
periculos de aproape-ai ajuns.
În aer se simte furtuna din noi,
o tensiune a simţurilor,
acel semnal de alarmă al iubirii.

Învăluită în catifeaua zâmbetului,
îmbrăţişată de braţul cald al gândului,
încercuită de firele inimii tale,
plutim în eternitatea timpului
şi-n răsucirea unui spaţiu,
răspuns la visele noastre.
O poartă prin care-am pătruns,
prin curbe de timp,
dincolo de toate frontierele,
în armonia cântecului ploii,
în adevărul interior
prin care
lumina delicată a emoţiilor
într-un moment de deschidere,
eliberare şi recunoaştere
îşi regăseşte drumul din adâncuri.

Uniţi în abandon,
între realitate şi fantezie,
o linişte străvezie
curge prin noi,
înconjurându-ne,
o clipă încremenită
în zborul spre Absolut.

Un flux, iluzia magică a vieţii,
în căutarea paradisului,
prin care descoperim
flacăra luminii.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâinile tale

mâinile tale atrag neuitări
în ele găsesc profeţia unui veşnic cer
clipe întrerupte dintr-o răstignire
pe un tărâm gol
fără aripi de înălţare
şi o gheaţă subţire topită fără întrebări

ferestrele noastre sunt prea înalte
ziua e împovărată cu o mulţime de lucruri
ce-şi strigă nemişcarea
noaptea e uitată în cărare
un mâine rămâne urcat în stele
sau coborât pe pământ

din peretele inimii se preling cuvinte
ce strigă surd în lumină.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Cele mai frumoase mâini sunt mâinile mamei.
Mâinile cu care şi-a mângâiat cu mândrie şi iubire burtica, atunci când erai încă în pântecele ei.
Mâinile cu care te-a ţinut în braţe, cu care te-a mângâiat, te-a spălat, te-a îngrijit şi ţi-a pregătit hrana.
Mâinile de care te-ai sprijinit când ai făcut primii paşi din viaţa ta.
Mâinile cu care şi-a şters lacrimile atunci când a fost îngrijorată, când i-a fost teamă, când s-a bucurat de succesele tale, când ţi-a simţit lipsa,... când ai rănit-o cu vreo privire rece sau cu vreo vorbă nemeritată...
Mâinile cu care ţi-a alinat durerile, temerile şi cu care ţi-a dat curaj şi forţă să mergi mai departe.
Mâinile cu care ţi-a dăruit tot ceea ce a avut mai bun.
Mâinile cu care a muncit neobosită pentru tine, cărând greutăţi, îndurând asprimea gerului, răni şi dureri.
Mâinile cu care ţi-a deschis uşa de mii de ori.
Mâinile pe care şi le împreunează într-o rugăciune trimisă cerului pentru tine...

poezie de Irina Binder
Adăugat de Mary Corlan
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă zi trece prin viaţă

Soarele reflectă lumina pe lună
atunci când va înflori vizibil,
marea îmbrăţişează leneş ţărmul,
printre nori, toamna trage cu ochiul.
Viaţa ne aruncă, mereu şi mereu,
în furtună şi-n centrul ei.
În miezul furtunii
vei găsi un punct central
de pace durabilă,
dacă poţi ajunge la el,
asemenea pescăruşului
care zboară prin centrul liniştit,
dar nu trăieşte acolo.
Ne hrănim din acel spaţiu
fără a respinge
experienţa furtunii.
Nu putem ajunge la centru
fără să trecem
prin furtuna care-l înconjoară.
Un paradox,
această profunzime de nepătruns!
Există o prindere între forme,
un milion de vise gata să se trezească,
născute din această minune eternă,
focul care topeşte gheaţa,
un univers cu galaxii infinite
şi planete care
se mişcă, spiralat, în cicluri.
Sunt fericită să te ştiu,
aici în adâncul meu.
Eşti marea mea albastră,
infinitul mării mele! Atât ni s-a dat!
În mişcarea rapidă, poţi găsi, încă,
o linişte care nu moare.
Imaginea rămasă, zi de zi, aici,
pentru-a rămâne veşnică,
decolorează stelele pe cer.
O lume în oglindă
ca un întreg din puritatea sufletului!
Ai simţit bucuria, ai simţit
şi-o vei mai simţi! Depinde de noi!
A trebuit să trecem prin furtunile interioare
să înţelegem imensitatea cerului interior,
totul prin iubire, prin metamorfoza ei.
Marea eşti tu, marea sunt eu,
mister, nelinişte, necuprins,
exaltare, melancolie,
vibraţie, pură emoţie!
Mulţumesc, dragul meu,
mulţumesc întregirii-n adâncuri.
Lumina soarelui
începe să se estompeze,
dar luna strălucitoare rămâne.
O altă zi trece prin viaţă risipită de timp!

poezie de Irina Lucia Mihalca (19 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autopsia cerului

îmi dau pielea jos, hocus pocus,
o să mă vezi în sfârşit
nu iubesc pe nimeni cum îmi iubesc hainele de om bun
trăiesc să îmi pun inima la adăpost trăiesc să îţi topesc zidurile
şi tu nu ştii
când plec uşile devin fum. camera labirint de oglinzi
devii ce vreau eu să privesc
te transformi în ghem, te înod de mii de ori

sunt călăul cu ochi umezi
sunt tăişul care sclipeşte orbitor în lumină
n-am milă. furnică te fac.
îţi arunc în ochi praf de stele părul meu te strânge ca un boa
respiră de două ori

mercur îmi curge prin vene
arsenic am pe buze
nu poţi să mai fugi te-am capturat
mai rău. nu-ţi dau drumul
până nu devii
altul meu până nu termin această autopsie a cerului
şi-mi murdăresc mâinile cu dragoste

mamă
mi-am construit sufletul din tăcerile tale
acum sacrific, zidesc turnuri tot mai înalte
mă închid într-o cutie de chibrit şi umbra mea creşte
se extinde caracatiţă întunecată

acum ştii că pasărea din cuşcă e strivită
şi înlocuită
ai aflat trucul lasă-te păcălit
din nou şi din nou

tot ce ai citit acum
nu este adevărat.

poezie de Raluca Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Black Opium

Între timp şi netimp un strigăt, o durere, o speranţă.
Ca o prelungire a visului, întind mâna,
încerc să-ţi mângâi chipul de stele irizat,
luminându-ne drumul cu visul adânc din noi,
în imensitatea cerului prin care
îi cauţi cheia
în unica călătorie a vieţii.
Plouă ca în vechile mele poeme
- un fulger a sfâşiat cearşaful cerului...
Tăcerea curge din bolţi în mâinile noastre,
pe unda sufletelor pereche,
un labirint fără sfârşit în respiraţia
unui timp comun
ce pare beţie a umbrelor nopţii,
emoţie furată din astre
prin frunzele risipite de toamnă,
împrăştiind fiori din adierea visului...
Explozia de emoţii te-nvăluie, te domină,
un contrast tulburător, o tensiune
dintre lumină şi întuneric,
un clar-obscur vibrant, senzual,
copleşitor şi obsedant
îţi trezesc simţurile, ca un drog.
Totul se contopeşte
într-un văl misterios, electrizant.
Arome suave în note incitante
dezvăluie acorduri solare, delicate,
o armonie între note disparate.
Este lumina de pe un alt tărâm,
dar este şi caldură, şi visare, şi nostalgie.
O lumină patinată
pare a încifra magia fericirii.
Cu delicateţe ne cuprinde,
încremenind în timp
sentimente şi gesturi irepetabile
care ne-au aparţinut într-un timp
şi care ne vor aparţine pentru eternitate.
Mereu se vor căuta
la vederea unui zâmbet răsfrânt,
un dans mut în care au intrat de dincolo de timp.
Legaţi prin soartă sunt mai puternic decât orice gând.
Între veghe şi somn, praful purtat de vânt
- misterul, cheia timpului...
Dincolo de marginea vieţii, undele se propagă
pe pietre, pe frunze, pe drumul unde
zefirul
le risipeşte zi şi noapte,
trecutul uimeşte aburul prezentului
pe drumul început
din nostalgie,
devenit pas, devenit glas,
unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa.
În poveşti magice
se desfaşoară pe ei însişi.
Împletirea pietrelor şi-a oamenilor este un dar.
Las culorile să vorbească
prin pictura esenţei cuvintelor!

poezie de Irina Lucia Mihalca (15 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vis plutitor. Viaţa

Viaţa este culoarea din ochii tăi şi-ai mei,
bate într-un timp, pur şi simplu,
îndepărtate sentimente
răsună
deodată şi peste tot,
aşteaptă, la rând, să fie simţite,
apoi vorbite,
ţesute din lacrima durerii
răspândesc lumina
în aşteptare,
în noaptea întunericului.
Prin teatrul de umbre
şi aripile de mătase,
cuvântul întrupat
pulsează
prin sângele inimilor
pentru-a da naştere
zorilor
unei noi dimineţi
care să strălucească.
Viaţa, contopită în infinit,
creşte prin dragoste,
ca stelele care
luminează cerul nopţii
cu dorinţele noastre
brodate
în bezna universului.
O lume vie, sunet şi culoare,
mişcare
prin timp şi trupuri,
oglinzile
din ochii noştri,
un labirint de ferestre
atunci când privim din afară.
Ce-i viaţa? Un vis plutitor,
concomitent,
în toate direcţiile,
dezvelind
ochiul albastru
şi flacăra
portocalie a soarelui.
A fost, este şi va fi...

poezie de Irina Lucia Mihalca (17 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ford

În mâinile tale mi-am lăsat maşina.
În mâinile tale mari şi crăpate, maşina pe care o iubesc atât de mult.
Ţi-am zis, ai grijă de ea şi când mă voi întoarce
îţi voi plăti
tot ce ai cheltuit în plus şi jumătate.
Am văzut cum îţi frecai palmele de fericire.
În viaţă numai o dată, cel mult de două ori
cineva îţi poate aduce
atâta bucurie.
Uleiul cel mai bun, plăcuţele cele mai bune,
filtre, bărbate, filtre!
Pentru că viaţa e importantă.
Să nu lăsăm răul să intre în motor.
Ştii că maşinile respiră,
că vorbesc între ele
că-şi dau faruri
despre noi
despre unde au fost ieri
despre cimitirul de la marginea oraşului...
Ai grijă de ea ca de tine, frate cu mâinile negre.
În cea de-a 11-a poruncă ar trebui să fie asta.
Cimitirele sunt pline
de fiare.
În mâinile tale, maşina pe care
o iubesc atât de mult.

poezie de Costin Tănăsescu Ştefăneşti
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revenirea

După ce ai călătorit departe, foarte departe,
prin atâtea locuri de basm,
te vei întoarce pe pământul anilor tăi,
acum, întâmplare sau nu, ai venit
în anul acestui gând, în anul acestei toamne,
aplecat sub cerul dorinţelor - de ce eu, nu ştiu?! -
asemeni mărului
cu ramurile încărcate de fructe,
aplecate până-n pământ,
pe pământul anilor tăi.

Nu ştiu încă cine eşti,
prin ochii tai îţi citesc povestea purtată
şi rătăcită prin vieţi,
cu sufletul simt ceea ce porţi cu tine,
de departe, de foarte departe,
din edenul pierdut, din viaţă şi suferinţă,
din zbuciumul şi pribegiile tale, din moarte.

Sub mărul cu ramurile încărcate de fructe,
aplecate până-n pământ,
pe pământul anilor tăi,
îţi ascult firesc, atât de firesc,
suferinţa,
iubirea şi gândurile,
misterul vieţii
pe acest drum de început...

Sub umbra binecuvântată a mărului,
tu şi eu pe pământul acesta
al anilor făgăduinţei!
Ceva ce nu există şi nu putea să existe,
o melodie nedesluşită auzi,
auzi şi cauţi
- o ştii sau nu o ştii? -
un început,
un început de poveste
scrisă prin cuvintele inimilor noastre!

Undeva, o rădăcină ne ţine,
ştii doar că iubirea o simţim sau nu o simţim...

poezie de Irina Lucia Mihalca din Dincolo de luntrea visului (24 octombrie 2011)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Explozia învierii

Mâinile cerului ţes destine,
Adună grâul din neghine,
Îl scaldă-n aurul cerului
Prin gheţarul universului.

Florile de vis, spulberate tac,
Într-un colţ de pământ zac,
Singuri în dragoste, păşim
Alături de tot ce iubim.

Trupurile înmuguresc în aşternut,
Sufletele se caută în absolut,
Într-o nobleţe de sacrificiu
Sapă galerie în alb edificiu.

Explozia învierii capătă strălucire,
Un preţ real în nemurire,
Sudoarea speranţei devine sânge,
Cortegiul de neputinţe înfrânge.

poezie de Liliana Roibu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I

Fără de moarte m-ai făcut, asemeni bucuriei tale.
Vasul acesta plăpând tu îl goleşti iarăşi şi iarăşi şi necontenit îl umpli cu viaţă neîncepută.
Flautul acesta mic de trestie l-ai purtat peste munţi şi văi şi din el ai izvodit cântece nepieritoare.
La atingerea nemuritoare a mâinilor tale, inima ea firavă îşi pierde ţărmurile în bucurie şi naşte cuvântul de negrăit.
Prin mâinile mele nevrednice îmi vin nesfârşitele tale daruri.
Vârstele trec şi tu torni mereu, şi încă să umpli mai este loc.

poezie celebră de Rabindranath Tagore din Gitanjali (1912)
Adăugat de Carmen Manuela Măcelaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul

se închide apusul de soare
oră neliniştită, tăcută
pluteşte un timp peste ape
iarba se frânge sub pasul rămas
în mâini dansează un suflet
ce dulce'i clipa în care dormi
liniştită, goală în soare
pe covorul de iarbă, verde-crud
aşternutul dorului în lacrima cerului
suspină un gând între pleoape
în zori, suavă, albă şi pură
te apropii de mine cu teamă
în iarba te aştept
mâinile dansează în ploaie
un dans împletit, a visare
se scutură stropii de ploaie
pe sânii dezgoliţi, pe trupul fierbinte, pe pleoape uscate
mlădie în vânt, sclipeai în lumină
buzele tale închise
se aprindeau sub sărutul primar

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea spre tine

Se poate încheia ceva vreodată?
Nici când renunţi nu are cum
pentru că altul se-nalţă
şi cade la fel, uitând cine eşti.
- Nec plus ultra -
Câtă iubire purtăm în noi!
Cu ea am scris pe cer, pe ape,
pe stânci, pe trepte,
în slove, în trupuri şi-n inimi.

Acum şi aici suntem
doar noi şi cerul albastru!
Vocea ta a rămas ascunsă undeva
în cele mai adânci cute
ale sufletului meu.
- Zborul tău pe buzele mele!
Simţi sărutul meu cum se plimbă
peste tot trupul, îl cuprind,
m-ameţeşte şi mă smulge,
aşezându-mă-n tine pentru totdeauna?

Păstrează un singur adevăr:
prin mine-ai găsit calea spre tine!
Acolo, o stea îţi spunea:
fiecare clipă
trebuie trăită cu intensitatea ei.
O altă voce îţi şoptea:
se naşte un schimb delicat, limpede,
ce-adie peste tot trupul
cu fiecare atingere de matase,
cu fiecare vibraţie, respiraţie şi freamăt,
cu fiecare revărsare de har,
aşa vom fi mereu:
mai fascinaţi de tot ce suntem,
contopiţi cu absolutul.

Ne-am cunoscut
în acea atingere a infinitului,
ne căutam de atâtea vieţi,
prin noi
curge zborul vieţii
acolo unde universul s-a aprins.

Irina Lucia Mihalca

poezie de Irina Lucia Mihalca (18 decembrie 2014)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

De iarnă

Mâinile iernii,
lângă focul inimii tale,
o uşă spre tristeţe,
rămasă deschisă la plecare.
Ce bine că nu pentru mult,
ce bine!...
Eu trag cu urechea
la inima ta,
în vene gândurile
fac zgomot de nea
ce îmbrăţişază, porniri ancestrale
cu primavara încă în noi.
Aprinde lumina înţelegerii tale...
dă drumul zâmbetului tău!
Îţi promit o descoperire
ce încerc s-o acopăr cu şoapte,
în noapte...
într-o singură îmbrăţişare.
Parfumate sărutările tale...

poezie de Dorel Lazăr
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!