Glosă toamnei în care ai plecat
Cad frunze în dantele de lumină...
În arabescul visului solar
Aleargă fluturi către crisalida
Aceluiași dicton prenupțial.
Un act de adormire triumfală...
Un semn divin... Căci pline de păcat
Sunt clipele ce-au modelat trecutul...
Și stropi de zgură pică pe asfalt...
Vârtej de clipe... Non-eterne ere...
Clepsidra, oh, s-a spart, s-a risipit!
Nici nu mai știu când din furtuni și semne,
Covorul bătrâneții ne-am croit.
Nici nu mai știu când tu, mireasă-n negru,
Pe lacrimi ai pășit către altar,
Într-un divin și infinit integru...
Iar eu... iar eu acum ce rost mai am?!
Și stropi de zgură pică pe asfaltul
Bătătorit de pașii mei stingheri,
Iar eu, eu am rămas cu amintirea
Și fericirea clipelor de ieri...
Cad frunze în dantele de lumină,
În arabescul templului solar,
Iar tu veghezi tăcut iubirii noastre -
Un pact - același dicton prenupțial.
Tu, draga mea, pe banca noastră-n parcul
Unde ne-am întâlnit întâia oară,
Aștept să-ți fiu același sincer mire
Și-n act de adormire triumfală,
Pe lespezi vechi, de lacrimi și speranțe
Să-mi duc din nou mireasa la altar
Pe brațele de crini și de lumină,
În veșnicie, iar... și iar... și iar...
Letopisețe încă se vor scrie
Și se vor naște sute de iubiri...
Dar fi-va doar un act de tragedie -
Acela scris de vremuri în psaltiri.
Împodobit cu lacrimi și cununi,
Va fi de veacuri un sfârșit - același
Și-un glas de clopot lung, șuierător...
O ultimă secundă și... tăcere...
Un tremur... și... o lacrimă de dor...
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Glossa toamnei în care ai plecat
Cad frunze în dantele de lumină...
În arabescul templului solar
Aleargă fluturi către crisalidă
Aceluiași dicton prenupțial.
Un act de adormire triumfală...
Un semn divin... Căci pline de păcat
Sunt clipele ce-au modelat trecutul...
Și stropi de zgură pică pe asfalt.
Vârtej de clipe, non-eterne ere...
Clepsidra, oh, s-a spart, s-a risipit...
Nici nu mai știu când din furtuni și semne
Covorul bătrâneții ne-am croit.
Nici nu mai știu când tu, mireasă-n negru,
Pe lacrimi ai pășit către altar
Într-un divin și infinit integru...
Iar eu... iar eu, acum ce rost mai am?!
Și stropi de zgură pică pe asfaltul
Bătatorit de pașii mei stingheri,
Iar eu, eu am rămas cu amintirea
Și fericirea clipelor de ieri.
Cad frunze în dantele de lumină
În arabescul templului solar,
Iar tu veghezi tăcut iubirii noastre-
Un pact același dicton prenupțial.
Tu, draga mea, pe banca noastră-n parcul
Unde ne-am sărutat întâia oară,
Aștept să-ți fiu același sincer mire
Și-n act de adormire triumfală,
Pe lespezi vechi, cu lacrimi și speranțe,
Să-mi duc din nou mireasa la altar.
Pe brațele de crini și de lumină,
În veșnicie, iar... și iar... și iar...
Letopisețe încă se vor scrie
Și se vor naște sute de iubiri,
Dar fi-vă doar un act de tragedie,
Acela scris de vremuri în psaltiri.
Fi-vă de veacuri un sfârșit, același
Și-un glas de clopot grav, șuierător...
O ultimă secundă și... tăcere...
Un tremur... și o lacrimă de dor...
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Glossa toamnei în care ai plecat
Cad frunze în dantele de lumină...
Ne-nvăluie materia divină...
Vârtej de clipe, non-eterne ere
S-au rupt din nimb, s-au risipit în vreme.
Însângerat și plâns e catafalcul,
Zidit în noi... Și nu mai e un altul...
Tu stai de-acum pe banca noastră-n parcul
Unde de îngeri, scânteiază lacul.
Cad frunze în dantele de lumină...
În arabescul templului solar
Aleargă fluturi către crisalida
Aceluiași dicton prenupțial.
Un act de adormire triumfală...
Un semn divin... Căci pline de păcat
Sunt clipele ce-au modelat trecutul...
Și stropi de zgură pică pe asfalt.
Ne-nvăluie materia divină,
Un imn se înfiripă în priviri,
Pictez pe cerul tău de muselină...
Mai am doar ploi de lacrimi, amăgiri...
Arca speranței noastre se scufundă,
Pierind în valuri reci, neiertătoare,
Ni-i sufletul prăpastie adâncă
Și biciuirea timpurilor doare.
Vârtej de clipe, non-eterne ere...
Clepsidra, oh, s-a spart, s-a risipit...
Nici nu mai știu când din furtuni și semne
Covorul bătrâneții ne-am croit.
Nici nu mai știu când tu, mireasă-n negru,
Pe lacrimi ai pășit către altar
Într-un divin și infinit integru...
Iar eu... iar eu, acum ce rost mai am?!
S-au rupt din nimb, s-au risipit în vreme
Și văduvind pe muntele Olimp,
S-au regăsit vulcanice săruturi,
Uitând voit de-al trecerilor timp.
Au coborât în îngeri de mătasă
Pe catafalc împodobit cu flori,
Ca viața să le fie mai frumoasă,
Nuntind lăute,-n prag de sărbători.
Însângerat și plâns e catafalcul,
Bătătorit de pașii mei stingheri,
Iar eu, eu am rămas cu amintirea
Și fericirea clipelor de ieri.
Cad frunze în dantele de lumină
În arabescul templului solar,
Iar tu veghezi tăcut iubirii noastre
Un pact - același dicton prenupțial.
Zidit în noi... și nu mai e un altul,
Același timp menit să îl trăim...
Alchimic vom remodela înaltul
Și-ntru zidirea sa etern trudim.
Vom străluci în cioburi de clepsidră
Și în oceane ne vom risipi
Vulcani, iubirea noastră să se-aprindă
În inimi suferind de amnezii.
Tu stai de-acum pe banca noastră-n parcul
Unde ne-am sărutat întâia oară,
Aștept să-ți fiu același sincer mire
Și-n act de adormire triumfală,
Pe lespezi vechi, cu lacrimi și speranțe,
Să-mi duc din nou mireasa la altar.
Pe brațele de crini și de lumină,
În veșnicie, iar... și iar... și iar...
Unde, de îngeri, scânteiază lacul?!
Unde sub teii înfloriți vom sta?!
Să plângă nemurirea peste inimi,
În gânduri și la tâmplele de nea?!
Te chem, iubito, ultima chemare
Sub care-nzăpezit voi adormi,
Orfan de tine și orfan de soare,
Stăpân pe moartea ce ne va uni.
Unde, de îngeri, scânteiază lacul,
Tu stai de-acum, pe banca noastră-n parcul
Zidit în noi... Și nu mai e un altul...
Însângerat și plâns e catafalcul.
S-au rupt din nimb, s-au risipit în vreme,
Vârtej de clipe, non-eterne ere.
Ne-nvăluie materia divină,
Cad frunze în dantele de lumină...
P. S.
Fi-va de veacuri un sfârșit, același
Și-un glas de clopot grav, șuierător...
O ultimă secundă și... tăcere...
Un tremur... și o lacrimă de dor...
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Lacrimă (răspuns Gabrielei Mimim Boroianu)
Lacrimă, bobiță de lumină,
S-a strâns și s-a-ntors la rădăcină,
Spre chemarea lacului divin
După care însetați tânjim.
Lacrima - o rugăciune sfântă
Ce prin ne-cuvinte ne cuvântă...
Mântuire gândului bolnav,
Plâns tăcut de dorul celui drag.
În mătănii de mărgăritare
Lacrimi sute strălucesc în zare.
Cer - altar, o lacrimă pământul
Când ne dă, din suflet, rod, cuvântul.
Lacrimă - un vis la el acasă,
Fulger, taină, mantie cerească,
Flamura iubirii și-a dreptății
Către care aspirăm cu toții...
Un complot de taină și durere,
Drumuri de lumină către stele,
O, mirific cânt, mirific vis,
Plata noastră pentru paradis.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Poem Lianei D
Otravă... Durere, de-a pururea arzi!
Mă soarbe tăcerea sub cumpeni de brazi...
Se-aude în cer un alai îngeresc,
Din sufletul mamei doar lacrimi țășnesc.
Un mit de lumină se sfarmă. La geam,
Cad lacrimi de soare. Iubire eram!
Dar frântă-n bucăți de lumină pornesc,
Războinic solar, neamul să-mi reclădesc.
E-n mine lumină, deși am plecat...
Pe drumuri de taină, în moarte-am aflat
Alt drum spre-nviere, spre RAI, spre zenit.
Sunt Soare-Răsare! Așa vă promit!
Mă-nalț în lumină, cobor iar în voi,
Dorm somn liniștit printre-ai noștri eroi,
Ar fi-vom din nou în cetatea divină,
La fel de uniți, un crâmpei de lumină.
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Glossa contrariilor
Te-ai mutat de-o vreme în sufletul meu
Și furtuni mi-apasă venele fragile,
Mi-ai pătruns în sânge și te zbați mereu,
Clopot de lumină între nopți și zile.
Vis de cianură, timpul ți-a croit
Calea către mâine și-n ustiu se naște,
Printre molecule, ultimul sosit.
Nimeni nu-l acceptă, nimeni nu-l cunoaște.
Te-ai mutat de-o vreme în sufletul meu.
Nu ești libertate, nu ești nici iubire,
Însă fără tine știu că-mi este greu,
Tu ești o lumină fără-asemuire.
S-au ascuns în tine sute de contrarii...
Eu, fiindu-ți balanță mă aplec smerit,
Tu în drum spre moarte, eu în drum spre viață...
Pentr-o veșnicie pașii ne-am unit.
Și furtuni mi-apasă venele fragile...
Tu te-ascunzi în neguri, eu mă reclădesc
Și mă nas de-a pururi arcă de iubire.
Altor generații, alt altar clădesc.
Mă confrunt adesea cu dureri în tâmplă,
Tai întunecarea, căci cuțite reci
Au pătruns în rana și așa adâncă.
Tu, balsam prin timpuri, iarăși vrei să treci.
Mi-ai pătruns în sânge și te zbați mereu,
În balans sunt toate și etern vor fi,
Tu ești paj de negru, voal de alb sunt eu.
Eu sunt viața însăși, zilei voi sluji.
În balans sunt toate, nu-i repaos, dar,
Zbatere ori pace, jug ori libertate,
Oameni mari cu vicii, oameni mici cu har,
Timp curgând în drumul vieții către moarte.
Clopot de lumină între nopți și zile,
Jalea nopții,-n tine, etern se dezbină,
Eu alerg întruna către nemurire,
Mă-nconjoară iarăși îngeri de lumină.
Se atrag contrarii, suma lor e-n timpul
Ce plus infinitul din drum l-a oprit,
Tu cobori cortina, minus infinitul,
Ca un pas în moarte ne-a demenit.
Vis de cianură, timpul ți-a croit
Calea către mâine, netedă și ninsă...
Ca un mort în noapte, timpul s-a oprit,
Plânsă plecăciune, am căzut învinsă.
Între alb și negru, remușcări, tăceri...
Strânsă legătură între nu și da,
Alpha și omega, între azi și ieri,
Nu-i decât o noapte lungă, tristă, grea.
Calea către mâine și-un pustiu se naște,
Nuntă de contrarii, vicii și defecte,
Nimeni nu se teme, nimeni nu cunoaște...
Calea către mâine, plină-i de secrete.
Viziunea-i tristă, apele-s murdare...
Și război și pace,-au început deodat',
Sufletul ne este plâns și remușcare,
N-am găsit în timpuri nici un vinovat.
Printre molecule, ultimul sosit...
Morții, din cenușă s-au sculat... Și plouă...
Cimitir de umbre, căți or fi jelit
Crucile de piatră, haina ta cea nouă?!
Trec stihii în goană, noaptea s-a lăsat
Ca o pelerină peste lumea toată,
Nu există încă nici un vinovat!
Se atrag contrarii... soarta-i vinovată!
Nimeni nu-l acceptă, nimeni nu-l cunoaște,
Se intitulează "ultimul sosit"
Cel care de mâine iarăși se va naște
Și-l vom recunoaște... El a izbândit!
Joc de molecule, transcendentă cale,
Ninge cu poeme pe poteci de verbe,
Aprigă furtună! Infinită jale!
Lupta noastră este mereu mai acerbă...
Nimeni nu-l acceptă, nimeni nu-l cunoaște.
Printre molecule, ultimul sosit.
Calea către mâine și-n pustiu se naște...
Vis de cianură timpul ți-a croit.
Clopot de lumină între nopți și zile,
Mi-ai pătruns în sânge și te zbați mereu
Și furtuni mi-apasă venele fragile...
Te-ai mutat de-o vreme, în sufletul meu.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Glossă marilor tristeți
Mi-e-n suflet lacrimă și plânsul concert din muzică de Bach,
Între ruine și furtună mă zbat și-n chingi supusă-s, ah!
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne și de frunze-n vânt
Își lasă pașii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Vulcani în umbre se înalță din a tăcerilor arsuri,
Deschid cărări sub pași și-n timpuri se-aștern la tâmple, în cununi.
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinți...
Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Și am dorinți...
Mi-e-n suflet lacrimă și plânsul concert din muzică de Bach...
Destin?! Pe cerul vieții mele văd semne ce nu-mi sunt pe plac.
Cu litere de sânge, toamna, pe portative ruginii,
Își lasă notele funeste sub umbre veșnic viorii.
Vuiește iar durerea-n lume, prin mine iarăși trec tornade,
Mă-ndrept cu fiece secundă către neiertătoarea moarte.
Nu-mi răvăși întunecarea poveștii mele de a fi,
Ori nu te temi că pentru toate tu vei răspunde într-o zi?!
Între ruine și furtună mă zbat și-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e pleoapa-n ceruri plumburie... Opaiț voi lumina, să ard.
Mă-nalț vulcan și-n transcendență atom spre ardere mă plec,
Datoare altor generații, altoi de timp, să fiu, încerc
Și cât mi-e sufletul lumină înving blestemul de a fi
Poem de temeri și furtună în fiecare nouă zi.
Filozofând la gura sobei, învăț în foc să ard de-acum,
Să plâng a trecerii uitare și să mă risipesc în fum.
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne și de frunze-n vânt
Aduc cu ele deșteptarea... Mă doare parcă vechiul gând...
De ce mă-ntreb de nenorocul din ziua-n care m-am născut?!
Înjunghiindu-mi fericirea mi-a luat al păsărilor cânt...
De ce în susurul de ape e doar oftatul meu prelung?!
De ce în fiecare noapte și-n fiecare zi tot plâng?
De ce ascunsă, cu speranță, un alt destin îmi creionez?!
De ce-având dreptul a mă naște, nu-mi dați și dreptul să visez?!
Își lasă pașii către ceruri, apoi se-ntorc către pământ...
Același dor etern de îngeri în dănțuire de cuvânt,
Repetitiv, în nemișcare, precum o umbră pe altar
Își lasă trena de tristețe în picătura de amar.
Mi-e sete iar de ploi de lacrimi și plâng cu fiecare ceas...
Veniți! Vreau să gustați dorința, ultima care mi-a rămas.
Nu știu ce-i dincolo de lume, ocean de vis ori de tăceri,
Nu știu ce fi-va-mi dat a trece sub geana fiecărei seri.
Vulcani în umbre se înalță din a tăcerilor arsuri.
Se-așează ca un roi de fluturi peste îmbujorații nuri...
Sub o durere pământie se-apleacă pleoapele de plumb.
Vezi trena nopții prinsă-n umbre?! Simți lacrimile care curg?!
Iar eu sunt salcie plecată, căci șerpuielnice dureri,
Vor trece peste chip de piatră, vor trece azi, la fel ca ieri.
Vulcani sub umbre se înalță înmormântându-se-n tăcere,
Căci toate-n lume-s trecătoare iubire, ură și durere.
Deschid cărări sub pași și-n timpuri se-aștern la tâmple în cununi...
Îmi irosesc eternitatea împrăștiindu-mă-n furtuni.
Mi-e trupul plâns de răni și sânge, nu mai există timp, nici loc,
Tăceri rodesc și strânge rodul de-atâta veșnic nenoroc.
Se-nmormântează necuvinte-n săruturi fără de ursită...
Eu, doar o piatră funerară, de toate astea sunt mâhnită.
Hai, vino! Șezi! Ce rece-i crucea pe care mâna-ți poposește...
Te rog, te rog nu-mi da un nume, ci în tăcere mă iubește!
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinți...
Ce cânt păgân de-nmormântare ne-a-ncorsetat între dorinți?!
De ce când iarba crește încă, noi doar zăpezi la tâmpla ta,
Vom răsări pe cerul negru ca albe licăriri de stea?!
Unde-i lumina, fericirea, iubirea ce ni s-a promis?
Deșertăciuni! În van sunt toate... n-a mai rămas decât un vis.
Oh, vreau un strop de fericire, ori sănătate vreau în dar,
Să pot lupta, să nu cred, lupta aceasta că ar fi-n zadar.
Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... și am dorinți.
Vezi?! În adâncu-mi se desfată de-o vreme, doi copii cuminți!
E cel de ieri, de dinainte de a se naște trup uitat
Pe plaja fără de păcate... de cel de azi e-njunghiat.
În lumea lui, visând de-o vreme, nebun haotic alergând,
Prin ochiul minții plin de lacrimi, în căutare de cuvânt
În tocul care nu mai scrie e doar un gol din viața mea,
Spre a-nvăța: deșertăciune e timpul fiecăruia...
Sunt doar o arcă rătăcită pe un ocean... Și am dorinți...
De ce atâta-ntunecare?! Nori negri, lacrimi, suferinți...
Deschid cărări sub pași și-n timpuri se-aștern la tâmple în cununi...
Vulcani în umbre se înalță din a tăcerilor arsuri,
Își lasă pașii peste ceruri, apoi se-ntorc către pământ.
Mă dor viorile ce-n plânsul de grâne și de frunze-n vânt.
Între ruine și furtună mă zbat și-n chingi supusă-s, ah!
Mi-e-n suflet lacrimă și plânsul, concert din muzică de Bach.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Rugă
Mă risipesc pe lespezi de altar
Și dor tăcut, precum un duh în moarte,
Căci ghimpi de foc în inimă-mi răsar...
Deșertăciuni în lumea asta-s toate...
Pe ceruite aripi scriu cu jind
Chemarea către Tatăl Dumnezeu...
Fiorii morții parcă mă cuprind
Și-n trup, îmi pare cum că nu sunt eu.
De mir, mi-e gândul flacără și vis
Și iată!-s crucea jertfelor de sine...
Mi-e sufletul altar... acesta-s eu!
Și doar Iisus, să mă privească, vine.
Și îngenunchi cu sete... Și mă rog
Căzând în ne-trupeasca devenire
Și gânduri, voci și fapte-n mine ard,
Dar Doamne, nu mă tem, căci sunt cu Tine!
Acum că sunt creștinul spovedit
Împărtășit cu hrană de lumină,
Sunt Doamne, mult, cu mult mai fericit
Și mă-nfrățesc cu pronia divină!
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ochi de lumină
Lumina ochilor dragi -
Limitată, obscură,
Abstractă și cu măsură...
Ochi de lumină -
Un plus infinit transcendentm prelucrat,
Nelimitat...
O iubire celestă -
Deschidere, rugăciune, iertare,
O lume de îngeri,
O pleoapă de vis și ninsoare...
Must stelar risipit în esențe,
Har divin, bucurii, tinerețe...
Mireasmă de flori, cânt și susur de ape,
Clopot viu de cuvânt
Peste strune de șoapte.
Raiul zbătându-se-n lanțuri,
Întrr-un iad peste care,
Cade-n lacrimi și rugi,
Dumnezeiască ninsoare...
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Mireasa
Mireasă, astăzi îți aduc în dar
Lacrimi curate, lacrimi de cleștar,
Căci templul universului te-așteaptă
Să-l treci cu Flavi treaptă după treaptă.
Gătită ești de marea sărbătoare!
Iți strălucesc pe chip mărgaritare...
Pe flori de crini te-ndrepți către altar,
Un vis să-ți fie viata iar și iar.
Trec ingerii și dulce simfonie
Iți cantă astăzi, Nico, numai ție.
Si stau să se desfacă trandafirii...
Inchin o cupă-n numele iubirii!
Mulți ani, noroc și multă fericire,
Bani, sănătate, spor, copii, iubire!
Casă de piatră! Numai bucurii!
Vă fie viata veșnic, zor de zi!
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Mireasa
Mireasă, astăzi îți aduc în dar
Lacrimi curate, lacrimi de cleștar,
Căci templul universului te-așteaptă
Să-l treci cu Flavi treaptă după treaptă.
Gătită ești de marea sărbătoare!
Îți strălucesc pe chip mărgăritare...
Pe flori de crini te-ndrepți către altar,
Un vis să-ți fie viața iar și iar.
Trec îngerii și dulce simfonie
Îți cântă astăzi, Nico, numai ție.
Și stau să se desfacă trandafirii...
Închin o cupă-n numele iubirii!
Mulți ani, noroc și multă fericire,
Bani, sănătate, spor, copii, iubire!
Casă de piatră! Numai bucurii!
Vă fie viața veșnic, zori de zi!
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Glossă de toamnă
Cad frunze-n dantele de ploi
Și-a frunzelor moarte ne doare,
Se scutură taomna din noi
Cu frunze-amărui și migdale.
Bat ramuri la-al inimii geam,
Iar ușa-i de-acum încuiată,
Cât nici amintiri nu mai am,
Cât nimeni în prag nu m-așteaptă.
Cad frunze-n dantele de ploi -
Poteci timpuriu pustiite,
Copacii sunt triști și sunt goi.
Contur de aduceri-aminte.
În umbre sălbatice, reci,
Sub frunze foșnind, de aramă,
Alunecă-n frântele rugi
De vânturi, o ploaie de toamnă.
Și-a frunzelor moarte ne doare -
Un clopot în nopți de granit,
Mormânt de tăcută uitare
Când timpul în dulce alint,
Coboară-n clepsidră secunda,
Trecând repetat peste viață,
Mereu adâncindu-se-n noapte,
Mereu adțncindu-se-n ceață.
Se scutură toamna din noi -
Cercei aromați la ureche,
De frunze, de struguri și ploi,
Sub pelerina neagră și veche.
În suflet bat ramuri, de dor...
În noapte secunde... În moarte
Sfielnic, același decor,
Se pierde în lume, departe.
Cu frunze-amărui și migdale,
Cu lacrimi pe trupul zidit,
Pictăm cânturi de-nmormântare
În timpul de timp prăfuit.
Se-aude-n adâncuri o toamnă,
Se naște un nou început,
E-atât de normal să se moară!
Știm asta de când ne-am născut...
Bat ramuri la-l inimii geam
Și dorm în adânc ziditorii...
Infinit, aș putea să te am!
Șa tâmple, la poarta-nchisorii,
Sub pleoapele vechi, cenușii,
Un licăr albastru tresare...
Se-ascunde în nopți viorii
A toamnei, de vis, săgetare.
Iar ușa-i de-acum încuiată,
Împietrită cărarea spre cer,
Tăcere-i de gutui parfumată
Și prinsă în lanțuri de fier.
Ae scurge-n clepsidră nisipul,
În noi e mereu risipire,
Am trecut repetat rpin cuvinte,
Definindu-ne simplu "iubire".
Cât nici amintiri nu mai am,
Nici pierdutele plângeri de stele,
Risipindu-mă-n mine, la geam,
Ning atom de iubiri altor ere.
Mă ascund voal de vânt, voal de vis,
Toamnă sunt, sunt mister și altar,
Mănăstiri de cuvânt - glasul trist,
Un poem repetat, triumfal.
Cât nimeni în prag nu m-așteaptă
Și rugile-mi sunt în zadar,
Nu-s decât o toamnă uitată
În decorul atât de banal.
Cât nimeni năframa nu-și lasă
Pe ochiul de timp ceruit,
Mă simt prea departe de casă,
De tot ce-am creat și-am iubit.
Cât nimeni în prag nu m-așteaptă,
Cât nici amintiri nu mai am,
Iar ușa-i de-acum încuiată,
Bat ramuri la-l inimii geam.
Cu frunze-amărui și midale,
Se scutură toamna din noi
Și-a frunzelor moarte ne doare...
Cad frunze-n dantele de ploi...
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Glossa toamnelor ploioase
Cad frunze-n dantele de ploi
Și-a frunzelor moarte ne doare,
Se scutură toamna din noi
Cu frunze-amărui și migdale.
Bat ramuri la-al inimii geam,
Iar ușa-i de-acum încuiată,
Cât nici amintiri nu mai am,
Cât nimeni în prag nu m-așteaptă.
Cad frunze-n dantele de ploi
Poteci timpuriu pustiite,
Copacii sunt triști și sunt goi.
Contur de aduceri-aminte.
În umbre sălbatice, reci,
Sub frunze foșnind, de aramă,
Alunecă-n frântele rugi
De vânturi, o ploaie de toamnă.
Și-a frunzelor moarte ne doare
Un clopot în nopți de granit,
Mormânt de tăcută uitare
Când timpul în dulce alint,
Coboară-n clepsidră secunda,
Trecând repetat peste viață,
Mereu adâncindu-se-n noapte,
Mereu adâncindu-se-n ceață.
Se scutură toamna din noi
Cercei aromați la ureche,
De frunze, de struguri și ploi,
Sub pelerina neagră și veche.
În suflet bat ramuri, de dor...
În noapte secunde... În moarte
Sfielnic, același decor,
Se pierde în lume, departe.
Cu frunze-amărui și migdale,
Cu lacrimi pe trupul zidit,
Pictăm cânturi de-nmormântare
În timpul de timp prăfuit.
Se-aude-n adâncuri o toamnă,
Se naște un nou început,
E-atât de normal să se moară!
Știm asta de când ne-am născut...
Bat ramuri la-al inimii geam
Și dorm în adânc ziditorii...
Infinit, aș putea să te am!
La tâmple, la poarta-nchisorii,
Sub pleoapele vechi, cenușii,
Un licăr albastru tresare...
Se-ascunde în nopți viorii
A toamnei, de vis, săgetare.
Iar ușa-i de-acum încuiată,
Împietrită cărarea spre cer,
Tăcerea-i de gutui parfumată
Și prinsă în lanțuri de fier.
Se scurge-n clepsidră nisipul,
În noi e mereu risipire,
Am trecut repetat prin cuvinte,
Definindu-ne simplu "iubire".
Cât nici amintiri nu mai am,
Nici pierdutele plângeri de stele,
Risipindu-mă-n mine, la geam,
Ning atom de iubiri altor ere.
Mă ascund voal de vânt, voal de vis,
Toamnă sunt, sunt mister și altar,
Mănăstiri de cuvânt glasul trist,
Un poem repetat, triumfal.
Cât nimeni în prag nu m-așteaptă
Și rugile-mi sunt în zadar,
Nu-s decât o toamnă uitată
În decorul atât de banal.
Cât nimeni năframa nu-și lasă
Pe ochiul de timp ceruit,
Mă simt prea departe de casă,
De tot ce-am creat și-am iubit.
Cât nimeni în prag nu m-așteaptă,
Cât nici amintiri nu mai am,
Iar ușa-i de-acum încuiată,
Bat ramuri la-al inimii geam.
Cu frunze-amărui și midale,
Se scutură toamna din noi
Și-a frunzelor moarte ne doare...
Cad frunze-n dantele de ploi...
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
S-a scris...
S-a scris în cer, cu gură de blesteme,
Să plece iar la infinit, poeți
Și ne-a lăsat azi, Demiurgul, semne...
Rămân, trăind prin noi, atâtea vieții.
Nici n-a plouat. E secetă de lacrimi
Și parcă-i pandemie peste vieți...
De-un timp au prins poeții noștri aripi
Și s-au retras în infinit, asceți.
A plâns cuvântul... Jale și tăcere,
Căci moartea ca o boare a venit.
Poetul-nepereche, printre stele,
Ca o cometă-a vieții a pierit.
Au curs din noi metafore și verbe,
Am tot cinstit în scris poeți-amnar,
Dar zborul către îngeri, vis, ni-i pierde...
Rămâd decât în mediul virtual.
Și îngerii în Ceruri au pedeapsă -
Să-i ia cu ei pe cei de pe pământ
Când s-a sfârșit povestea lor, acasă,
Să-i poarte-n tihnă către Cerul Sfânt.
Poate că și acolo sunt tablete,
Îngeri-poeți și îngeri-scriitori,
Ce spun în loc de bună dimineața,
Poeme de lumină și ninsori.
Să-mparți din Ceruri harul tău, poete!
Să ne lumine dragostea de neam,
Aici suntem doar biete amulete,
Cu gânduri prinse în al morții ham.
Nu este timpu-a plânge de pieire,
Căci ca un vis tu vei trăi prin noi.
De azi te vom numi nemărginire
Dar vom rămâne-n suflete mai goi.
Să-mparți din Ceruri, harul tău, în pulberi,
Peste poeții ce-au rămas aici
Și tolerant, dezastrele să spulberi,
Căci noi suntem prea simpli și prea mici.
Tu, un Luceafăr uns cu modestie,
Ne luminează calea spre Înalt.
Prin tine să urcăm spre veșnicie,
Poeți-opaiț ce-n cupa vremii ard...
dedic acest poem, cu lacrimi în suflet, celui ce a fost Constantin Trita, rugând odihnă veșnică. Domnul să îl odihnească!
Vei rămâne o stea în sufletele tuturor celor ce te-au cunoscut...
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Rondelul versului de jar
Din sânul versului de jar
Azi curg lacrimi și cuvinte.
Îmi aduc și-acum aminte
Cum mă recheamă iar și iar.
Din ceruri am primit un dar
Plin de dor și simțăminte,
Din sânul versului de jar
Azi curg lacrimi și cuvinte.
Plâng astăzi sângeri pe altar -
Gând cu suflet de părinte.
Stau și îngenunchi cuminte
La poarta visului solar.
Din sânul versului de jar.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Rondelul versului de jar
Din sânul versului de jar
Azi curg lacrimi li cuvinte.
Îmi aduc și-acum aminte
Cum mă recheamă iar și iar.
Din ceruri am primit un dar
Plin de dor și simțăminte,
Din sânul versului de jar
Azi curg lacrimi și cuvinte.
Plâng astăzi sângeri pe altar -
Gând cu suflet de părinte.
Stau și îngenunchi cuminte
La poarta visului solar.
Din sânul versului de jar.
rondel de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Glossă iubirii nesfârșite
Pe marea mătăsoasă am clădit,
Palate vechi, din stele de cleștar,
Pe plaja diafană ne-am iubit
Și luna ne părea un felinar.
Eram un lampion zburând hai-hui,
Erai cuvântul izvorât din tihnă,
Ai tuturor eram... și-ai nimănui!
Eram noi doi, o literă divină.
Pe marea mătăsoasă am clădit
Ca într-un univers de necuvinte,
Corăbii verzi... Cu frunze de argint,
Ne-am împletit aducerile-aminte.
Era atâta libertate-n jur!
Tu, lebădă-n veșminte de lumină...
Eu, ca un mire fără de contur,
O flacără sălbatică, divină.
Palate vechi din stele de cleștar
Pe treptele iubirii risipite...
Eu înger alb, înveșmântat cu jar,
Tu, epilog aducerii aminte.
Ne-am risipit pe mări ca un ecou
Și-am renăscut pe cerul de petale,
Căci din iubire să te-nalți, nu-i greu,
Nici lacrimile nu pot fi amare.
Pe plaja diafană ne-am iubit
Și ne-a unit întâiul nostru vis.
Pământ cu cer și ape s-a unit
Și fluturi cu aripile au scris
Pe pat de aripi, sângerii poeme...
Săruturi caste pus-au în condei...
Din călimară, litere și semne
Balsam în anii lungi, târii și grei.
Și luna ne părea un felinar
Ce lumina în taină fericirii
Rămase pe al mărilor altar
De veghe vieții, morții și iubirii.
Trec pescăruși și îngeri... E târziu
Și albe păsări rătăcesc în noapte.
Iubito, chiar furtună de-am să fiu,
Să nu te temi de ale mele șoapte!
Eram un lampion zburând hai-hui...
Cu tine am atins nemărginirea.
Eram al tuturor și-al nimănui,
Hoinar prin lume, căutând iubirea.
Azi sufletul și viața-ți dau în dar,
Tu ești plus infinitul și lumina,
Tu ești întâia zi din calendar,
Găsesc în tine, pretutindeni, tihna.
Erai cuvântul izvorât din tindă,
Brațul ți-era briză mângâietoare...
Mai șerpuielnic mâ prindea-n oglindă...
Eram noi doi, în lumea asta mare.
În vals ne-am prins și am slăvit eternul,
Am dănțuit cu apele deodată
Și de durerea noastră plânge cerul
Cuvânt, poem și lacrimă curată.
Ai tuturor eram... și-ai nimănui.
Orfani ai unei lumi în transformare,
Plecând din lumea lor, plecând hai-hui,
Cu ceru-n gând și visul la picioare.
Doi îngeri ce sub ramul de măslin,
În jurăminte tainice și pure,
Au refăcut un act cel mai sublim
Și-au reușit durerile să-ndure.
Eram noi doi, o literă divină,
Din călimara plină cu sudoare,
Un strop din diadema e lumină
Ce a născut o lacrimă de soare.
S-au strâns furtuni din magice cuvinte,
Iubirea ne-a chemat și ne-a unit,
Iubita mea, îți mai aduci aminte?!
Noi doi, de-o veșnicie ne-am iubit!
Eram noi doi, o literă divină.
Ai tuturor eram... și-ai nimănui,
Erai cuvântul izvorând din tindă,
Eram un lampion zburând hai-hui.
Și luna ne părea un felinar...
Pe plaja diafană ne-am iubit.
Palate vechi, din stele de cleștar,
Pe marea mătăsoasă am clădit.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Iertare
Ne iartă, Doamne Sfinte! Un suflet de păgân,
Tu-l cerți și-l faci cuminte și-l slobozești la sân.
Te-ai frânt întru iertare, dar nu ne-am cumințit,
Cu toate astea, Doamne, Tu veșnic ne-ai iubit.
În piept un clopot bate și rugile vuiesc,
Aștept din înălțime, de-acum, un semn ceresc...
Căci clocotim în lacrimi. Tu unge-ne cu mir
Și fă să înceteze durerea noastă!- Amin!
La Crucea Ta adesea ne-am aplecat în rugi...
Cu noi în noaptea asta, Tu roagă-te și plângi!
Oprește boala care în ușa vieții bate,
Nu ne lăsa Iisuse pe drumul către moarte!
Știu că greșim adesea și plângem totodată...
Prea Bunule Iisuse, te rog smerit, ne iartă!
Se-ade plânsul Maicii. Când Tu ai înviat,
Ai regăsit în noapte o lume de păcat.
Adu și azi cu Tine Lumina Învierii!
Iertare și iubire. O lacrimă de stea,
Lucească-n întuneric, căci prin a Ta iertare,
Iubitule Iisuse... și noi vom învia.
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Sunt doar iubiri vremelnice, fluturi cu aripi de ceară, în zbor către discul solar...
Rodica Nicoleta Ion în Tu ești muza mea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Mireasă-n voaluri albe
Mireasă îmbrăcată-n albe voaluri,
Din valul mării ți-ai făcut altar
Și-ai pus sub cruce mii de idealuri
Îngenunchind cu fiecare val.
Când ai lăsat nisipul să te-ngroape
Știai că în iubire-ai să renaști
Âi dragostea-ți va fi mereu aproape
Sub aripi moi de candizi îngerași.
Mireasă în argint și în lumină,
Catapeteasmă de solar poem,
Lipsită ești de patimă și vină,
Dar prinsă-n al ninsorilor blestem.
În trena ta de veșnice secunde,
De-acum te naști femeie, dar și mamă
Și doar tăcerea poate să-ți asculte
A vieții și-a iubirii tale dramă.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Glossa adevărului universal
O lacrimă, dreptul de-a fi,
Tăcere și vise, uitare,
E tot ce rămâne-ntr-o zi,
Vedem repetat cum se moare.
Apoi ca o frunză în vânt,
Un clopot de doruri străine,
Ne ducem, ne ducem pe rând,
Pe drumuri eterne, virgine...
O lacrimă, dreptul de-a fi,
Hulpav univers ți rapace,
Le vom avea într-o zi...
Și lumea din jur iarăși tace...
Clepsidra sa spart în tăceri,
În taine și-n cioburi de sticlă,
Din timpul trecutului ieri,
Cenușă de jar se ridică.
Tăcere și vise, uitare...
Din tocul în stele-nmuiat,
Curg lacrimi, curg lacrimi amare,
Iar ochiul e-un cer răsturnat.
Mă dor sub a versului pleoapă
Cuvintele, verbul "a fi",
Alunecă-n mine și sapă,
De dor și de vis, poezii.
E tot ce rîmâne-ntr-o zi,
E tot ce vom fi într-o clipă
Și-n jur e mister, sunt copii,
Noi plângem și-ades ne e frică.
Uităm și ne naștem tăcut
Din pace, din vis, din uitare.
Bunicul la tâmple cărunt,
Mai trece în vis pe cărare.
Vedem repetat cum se moare,
De teamă vulcani devenim,
Erupem și coapsa ne doare,
Bătrâni începem să fim.
Troiene de clipe se-nalță,
Murim și trăim repetat
Și trecem haotic prin viață,
Copii și părinți ne-au uitat.
Apoi ca o frunză în vânt,
Din ramura-trup astăzi frântă,
Focuri de lacrimi erup,
Iar vântul cu plângeri ne cântă.
Se-apropie ani brumării
Și ramuri dansează în noapte,
O viață în ere târzii,
O viață de lacrimi și șoapte.
Un clopot de doruri străine,
Același ecou repetat,
Tăcerea se-ntoarce la mine
Și toți cei din jur m-au uitat.
Nu știu nici ce sunt, nici ce este
Durerea din urmă de clipă,
În urmă rămâne-o poveste
Și munți de tăceri se ridică.
Ne ducem, ne ducem pe rând,
Morminte și cruci renegate,
Ne ducem, rămânem cuvânt,
În lume, în viață, în moarte.
Acolo-n nimicul etern,
Suntem doar o clipă uitată...
Eroi trecători prin infern,
Petală de rai, niciodată.
Pe drumuri eterne, virgine,
O frunză pe veștedul cer,
Se-ntoarce, se-ntoarce la tine,
Învăluită-n mister.
Se stinge pe dealuri pădurea,
Cărare de jad încolțește,
Se-mbracă-n argint astăzi lumea
Și totul în jur strălucește.
Pe drumuri eterne, virgine,
Ne ducem, me ducem pe rând,
Un clopot de doruri străine...
Apoi, ca o frunză în vânt,
Vedem repetat cum se moare.
E tot ce rămâne-ntr-o zi,
Tăcere și vise, uitare,
O lacrimă, dreptul de-a fi...
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!