Iubirea de tată a lui Syrophanes

Undeva în Egipt trăia un om bogat
Făcuse avere multă pentru al său băiat.
Să-i ofere totul, fuse a lui dorinţă,
Frumos îl educase în cinste şi credinţă.

Mândru era Syrophanes de băiatul său
Încet, trecură anii, şi-ajunse apoi flăcău
Părea îndemânatic, cu bun simţ mereu
Crescuse un bărbat, nu orice derbedeu!

Însă viaţa....... viaţa nu e cum vrem noi,
Uneori ne dă de toate, alteori ne dă-napoi
Şi uite aşa şi Syrophanes, întâlneşte ghinionul
Flăcăul şi-l prăpădeşte, se duse în cer la Domnul.....

Omul ca fiinţă, ştie doar când s-a născut
Dar când vine moartea, e greu de prevăzut
Şi uneori e nesătulă, s-atinge şi de tineret
N-are pic de milă, nici vorbă de regret

Taman când nu se aştepta, o boală fără leac
Intrase-n trupul de flăcău şi-i veni de hac
Syrophanes egipteanul, fiind aşa bogat
Plătise leacuri multe, dar soarta la trădat.

Vai, ce durere..... greu îţi poţi imagina
Nimic din ce-i lumesc nu-l poate alina
Nu putea-nţelege...... ce dreptate-i asta?
Cum de-l lovi deodată, taman pe el năpasta?

Dintre toate suferinţele ce-s date omului
Le-ar duce el cumva, excepţie una îi
Să-ţi îngropi copilul, ce nu-i deloc firesc
E o durere mare, la nimeni nu-i doresc

Sărmanul Syrophanes, avea doar un băiat
Liniştea nu-şi mai găsea, e greu de suportat
Să-l fi luat pe el, decât să-ndure chinul
Ce folos să-l lase în viaţă, crud îi e destinul.

Deodată are o idee, părea copilărească
Însă încerca sărmanul, durerea să oprească
Începe a modela argilă, adusă de pe Nil
După asemănarea neprihănitului copil

Mai întâi îi face chipul, şi-l amintea prea bine
Era atent la toate, la ochi, la cristaline
Şi buze arcuite, cu-n zâmbet primitor
Aşa cum era adesea, mândrul său fecior.

Şi-n timp ce modela, îşi stăpânea cu greu
Lacrimi de durere, ce-i curgeau mereu
Şi-i udau argila, pe care o sculpta....
Lucra intens sărmanul, până se-nnopta

Lumea îl vedea, înţelegeau durerea
Nimeni nu încerca să-i oprească vrerea
Şi după un timp, se-arat-o sculptură
Ce seamănă perfect cu-a fiului făptură

O privea el zilnic, chiar îi şi vorbea
Cu flori şi ghirlande, o împodobea
Fiind foarte reuşită, mulţi o admirară
Şi uite aşa şi alţii, exemplu i-l luară.

De atunci si până azi, statui multe s-au sculptat
S-amintească de cei dragi când l-a cer s-au ridicat
Însă un lucru poate n-ar trebui nicicând uitat
Prima s-a făcut de-un tată pentru-al său băiat.

poezie de Ionel Popa (26 iulie 2014)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grijă mare la votare!

În ţara noastră, frăţioare
Iată-i rostul de schimbare!
Poporul fiind batjocorit
Mulţi în stradă au ieşit
Şi-au strigat în gura mare
Asta nu e guvernare,
Vrem schimbare!

Tineri mulţi şi-au pierdut viaţa
Supărarea umplând piaţa
Că-i guvernul prea corupt
Şi paharul s-a umplut.
Pe fond de haos evident,
Iar apare un accident
Jos guvernul incompetent!

Durerea fiind aşa de mare
Schimbarea-i cu justificare
Dar să vezi de-acuma vere
Toţi avem câte o părere.
Fiind lipsuri se tot cere
Câte-n lună şi în stele
Opoziţia se vrea... la putere!

Mulţi doresc câte-un ciolan
Şi de-ar fi cât mai băban
Pentru asta dau din coate
Lupta-i pe viaţă şi moarte
Detractorii-s puşi pe treabă
Să vezi cum se dau în stambă
Vrem puterea în mare grabă!

Ciolanul de-i greu de prins
Şi-un oscior este de ajuns,
Funcţionar pe nu ştiu unde
În sistem de va pătrunde.
Ăsta-i vis de parvenire
Demnitar în devenire
De asta vor mulţi primenire!

Dacă mergi acum în piaţă
Poţi să iei şi-un pumn în faţă!
Să n-atragi o mare ură
Ai grijă ce spui din gură
Şi pe cine vei susţine
Sau mai bine te-ai abţine
Dacă-l vor pe.... nu ştiu cine!

Lumea strigă acolo în stradă
Şi pe net e mare sfadă
Nu mai e pic de răbdare
Şi-i o mare încordare
Guvernu-i vinovat de toate
E prea multă nedreptate
Şi aşa nu se mai poate!

În stradă nevoile-s multe
N-are cine să le asculte
Când e criză şi durere,
Se ascund cei de la putere
Însă apar de nu ştiu unde
Mulţi cu interese oculte
Jos partidele corupte!

Unii îl vor pe nu ştiu cine
Dar la UE nu dă bine
Alţii vor pe nu ştiu care
Însă e pătat cam tare
Toţi am vrea prosperitate
Ni se dă... austeritate
Jos corupţii, vrem dreptate!

Vreau să spun că nu e bine
Să mă cert eu şi cu tine
De la puterea ce vine.
Cine vine-i pentru sine!
Dacă ar fi cinstiţi măi frate
Şi-ar avea şi demnitate
N-ar dori imunitate!

Doamne, vezi de tineret
Că-s folosiţi, nu-i un secret
Calea lor le luminează
Şi să-i ai mereu în pază.
De-i nevoie de schimbare
S-avem bună guvernare
Dă-ne minte la votare!

poezie de Ionel Popa (12 noiembrie 2015)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

E greu, e foarte greu când ai voi să-i grăieşti cuiva o vorbă, care-ţi vine din fundul inimii şi nu poţi; e însă mai greu când simţi că numai această vorbă poate să alunge gândul rău pe care şi-l face despre tine un om la care ţii.

Ioan Slavici în Moara cu noroc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Serios?! Chiar eşti aşa? Tu, Luci?!
Lucian: Da; ce-ţi închipui?! Că aş fi un tip insensibil? Te rog, Mihai, nu începe şi tu cu astfel de suspiciuni, în ceea ce mă priveşte... Despre tine ştiu foarte bine că eşti emotiv din fire, dar, uite... Îţi mărturisesc că şi mie mi-a fost foarte greu la început, până m-am obişnuit cu ideea. Primii ani mi s-au părut un chin greu de suportat, un adevărat calvar, chiar dacă nu dădeam de înţeles acest lucru. N-aş vrea să trec din nou prin toate astea; sincer, n-aş putea suporta, m-ar afecta prea mult. Presupun că la fel ar păţi şi ceilalţi. Ce fel de echipaj am mai fi în acest caz?! Vezi, astea ar fi motivele mele, doar unele dintre ele, pentru care nu sunt de acord cu această acţiune.
Mihai: Te înţeleg... Şi-ţi dau dreptate. Nici eu nu eram foarte convins că ar fi bine să iau totuşi legătura cu cei de acasă, dar simţeam nevoia să fac acest lucru. Poate că a fost mai bine că nu erau acasă şi astfel n-am vorbit cu ei. Nu ştiu ce-aş fi simţit dacă i-aş fi văzut sau aş fi stat de vorbă cu ei. Dar aşa, m-am liniştit. Văzând totul în ordine acasă, mi-am dat seama că sunt teferi, că viaţa şi-a urmat cursul şi pentru ei, a mers înainte chiar şi în lipsa noastră; s-au obişnuit cu ideea. În plus, n-ar fi corect nici faţă de ei, să apărem aşa, deodată, în viaţa lor, după ce, în toţi aceşti ani s-au străduit să se descurce fără noi, iar apoi, când vom părăsi Proxima, să dispărem din nou, la fel de brusc, pentru o altă perioadă de timp, destul de lungă. Ar suferi şi ei prea mult. De asta nu trebuie să-i învăţăm din nou cu prezenţa noastră. Ar fi prea greu de suportat, atât pentru ei, cât şi pentru noi.
Lucian: Mda... Iată, ai găsit un alt motiv bun pentru a nu lua legătura cu ei. Nu mă gândisem la asta! Ca să vezi, cât de egoist am putut fi... Mă gândeam doar la suferinţa noastră, nu şi la a lor, de parcă ei nu ar putea trece prin aceleaşi stări sufleteşti ca şi noi...
Mihai: Asta nu înseamnă că ai fost egoist. Ai omis doar, dar nu intenţionat.
Lucian: Da, nu intenţionat, sper... Poate doar din cauză că mă concentrez prea mult asupra problemelor noastre. Uit că şi alţii le-ar putea avea, la fel ca noi.
Mihai: E normal, doar tu eşti comandantul, deci, e normal să te preocupe mai mult problemele noastre.
Lucian: Mda, poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestem

-O, tu, măreţ popor, ce ai în gene eroism de dac
Cum poţi umil să rabzi tot ceea ce neghiobii-ţi fac?
Profită mulţi de-a ta credinţă, o văd ca pe-o slăbiciune
Uneori ei râd de tine, chiar de eşti la rugăciune....

-Un popor ce are în vene sânge de dac şi de roman
N-are frică nici de moarte, darămite de-un duşman
Mulţi cunosc şi ştiu prea bine că-s popor de-nvingători
Însă uneori, se pare, sunt lovit de trădători!
------------------------------------------------------
Asta este partea slabă a acestui brav popor,
Că-ntre timp, pe trupu-i sfânt, apar des cozi de topor!
Cum apar, deja se ştie, nu-i prea greu să pomenesc
Ei se vând cumva ca Iuda, trădând neamul românesc

Blestemaţi să fie aceea, ce-s lipsiţi de-orice credinţă
Şi-i aţâţă pe români, fără pic de elocinţă
Iar de au gânduri ascunse faţă de poporul meu
Nicicând n-or avea izbândă, că-i iubit de Dumnezeu!

poezie de Ionel Popa (9 noiembrie 2015)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia

Femeia este ceva minunat
În viaţa fiecăruia bărbat
Ea face bărbatului viaţa frumoasă
Chiar şi cu o vorbă duioasă

Şi-n fiecare zi ea este cu el
La bine, chiar şi când e rău,
Ea ştie mereu cum trebuie să facă
Să-i fie bărbatului viaţa dragă.

Femeia-n viaţa fiecărui bărbat
Este ca o rază de lumină
Arde mereu şi niciodată nu se stinge,
Dă numai caldură şi nu frige.

Ea îl iubeşte zi de zi necontenit,
Îl face pe bărbat ca să se simtă iubit
Şi chiar de nu simte iubire, ea
Face ca bărbatului mereu să-i fie bine.

Femeia e ca un vis real,
Un vis ce zi de zi noi îl trăim,
O vezi, dar este greu s-o înţelegi,
O simţi, dar este greu să o atingi.

Şi inima e greu ca să i-o frângi
Pentru că niciodată nu se dă bătută
Pentru că femeia în fiece zi luptă
Chiar şi atunci când nimeni nu vrea s-o asculte.

Ea nu lasă un lucru neterminat,
Gândeşte diferit faţă de bărbat
Şi duce la sfârşit orice început
Chiar dacă are doar de suferit.

Femeie rea pe pămant nu există,
Există doar femeii rău preţuite
Pentru că insuşi cuvântul femeie
E cel mai bun lucru din lume.

Femeia este ca un talisman
Şi peste tot bărbatul doreşte s-o ia
Pentru că ea are grijă de el
Şi îl păzeşte de tot ce este rău.

Curaj femeia îi dă unui bărbat
Chiar dacă nu-i bărbat adevărat,
Şi face din el un învingător
Chiar şi atunci când e pe locul doi.

Nu poţi cunoaşte o femeie cu adevărat
Chiar dacă crezi că multe ai aflat,
Să afli tot despre o femeie
E ca şi cum ar treubui să zbori la stele.

Nici timp nu am avea destul
Ca să cunoaştem un ideal necunoscut,
Ca să cunoşti măcar puţin pe o femeie
Mai bine las-o să te cunoască ea pe tine.

Fară femeie viaţa unui bărbat
E fară sens, el pare neînsemnat,
Aşa că trebuie mereu să le iubim
Să le stimăm şi să le preţuim.

Şi chiar de uneori ele ne par rele
De fapt ele sunt cele mai bune,
Aşa e stilul lor de a ne spune
Că ceva noi am făcut greşit

Sau poate puţin noi le-am iubit
Şi vor să le iubim puţin mai mult,
Să le-aratăm în fiecare zi
Cât de importante pentru noi ele sunt.

Şi ele sunt ceea ce ne-am dorit
Şi nu ne dorim altceva nimic,
Doar timp ca să le putem iubi
Şi să le arătăm tot ce simţim.

Femeia iubeşte-o zi de zi,
În braţe mereu trebuie s-o ţii,
Că daca ea va obosi
Viaţa frumoasă noi nu vom mai simţi.

Şi de aceea trebuie să ştim
Cum să le-alinăm, cum să le preţuim,
Ca nicioadată să nu ne plictisim
Lângă femeia pe care o iubim.

poezie de Serghei Ţurcan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În viaţa lui un om n-are timp

În viaţa lui un om n-are timp să aibă
Timp pentru toate.
N-are loc să aibă loc
Pentru orice dorinţă. Ecleziastul a greşit pretinzând aşa ceva.

Un om trebuie să urască şi să iubească-n acelaşi timp,
Să plângă şi să râdă cu acelaşi ochi,
Să arunce şi să strângă pietre
Cu aceeaşi mână,
Să facă dragoste-n război şi război în dragoste.

Să urască şi să ierte şi să-şi amintească şi să uite
Şi să ordoneze şi să încurce şi să mănânce şi să digere.
În ce istorie lungă e implicat
În atât de mulţi ani...

Un om în viaţa lui n-are timp.
Când pierde, caută,
Când găseşte, uită,
Când uită, iubeşte,
Când iubeşte, începe să uite.

Iar sufletul îi este atotştiutor
Şi foarte profesionist,
Doar trupul lui rămâne un amator
Întotdeauna. El încearcă şi bâjbâie.
Nu învaţă şi-i mereu confuz,
Beat şi orb în plăcerile şi-n durerile lui.

Toamna, va muri ca o smochină,
Zbârcit, dulce, plin de el însuşi.
Frunzele se usucă pe pământ,
Iar ramurile goale ne arată
locul unde există timp pentru toate.

poezie de Yehuda Amichai, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Văduva din Nain

O văduvă era o dată
şi ea un singur fiu avea
în viaţa asta ce-i fu dată
să-i fie drag aici de ea

pe nimeni ea n-a mai avut
ci fiul ei ce-i rămăsese
un sprijin dulce şi un scut
de parcă ea însăşi l-alese

dar vai — veni o vreme când
o boală crudă l-a lovit
şi apoi băiatul în curând
s-a stins sărmanul şi-a murit

rămase văduva acum
doar singură fără sprijin
lovită crud pe-l vieţii drum
gustând al morţii crud venin

a ei speranţă s-a topit
în viaţa crudă pe pământ
când fiu-i iată a murit
aproape fiind de mormânt

s-a rupt şi cerul şi pământul
pe palma zilei fără milă
când în sucriu îi e copilul
cu ultim-a vieţii filă

şi l-au luat să-l ducă la mormânt
cu trupu-i firav în sicriu
să împlinească al Domnului Cuvânt
căci nu era băiatul viu

din Nain iată din cetate
pe când pe poartă ei ieşeau
mulţimile îndurerate
ce adesea iată lăcrimau

pe văduvă văzând cum plânge
şi cum se zbate-n chinul ei
cum mâinle amar îşi frânge
pierzându-şi singurul temei

căci el i-a fost reazim şi rost
băiatu acesta ce-a murit
dar azi e singură la post
cu sufletul prea greu rănit

şi atunci o iată pe la poartă
Hristos Domnul se afla
şi El mulţimea adunată
prin ochii Lui o sesiza

vedea cum văduva se zbate
în plânsul ei atât de amar
şi lacrimi calde-ndurerate
din ochi îi cad parcă-n zadar

cu ochii Lui de Creator
văzu durerea şi necazul
cum a izbit necruţător
cumplit în fiinţa ei talazul

şi mila iată îi străpunse
şi Lui Fiinţa şi Făptura
căci pentru acesta El venise
ca să trăiască viu Scriptura

di mila văduvei cuprins
o iată Domnul i-a vorbit
cu-o vorbă caldă ca în vis
văduvei cu chip rănit

nu plânge — şi El s-apropiat
atunci îndată de sicriu
şi aşa uşor El a strigat
tinerelule — scoală-te îţi spun

şi glasul Lui s-a împletit
cu ochii ficşi ai tuturor
iar tănărul — vai s-a trezit
părând tărâmul basmelor

şi mortul iată apoi a stat
în capul oaselor cuminte
băiatul chiar a înviat
l-a Domnului sfinte cuvinte

mărie Tatălui Cel Sfânt
glorie şi Lui Hristos
căci Domnul slavei prin Cuvânt
îşi puse amprenta aici jos

căci morţii iată îi ridică
să umble astăzi pe picoare
puterea Lui e veşnic sfântă
căci doar Hristos ne e salvare

şi Domnul Isus văduvei i-a dat
băiatul iarăşi în viaţă
fie Tatăl lăudat
căci El spre ceru-i ne înalţă

mărire Mielului Cel Sfânt
să- cânte-ntreagă omenirea
căci El şi morţii din mormânt
i-nvie căci este iubirea

glorie Lui Dumnezeu
slavă cinste şi onoare
Lui Hristos — El Fiul Său
ce ne oferă azi salvare

poezie de Ioan Daniel Bălan (22 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Badanta

-Vieni quando ti chiamo! striga bătrâna insistent
Folosind şi clopoţelul s-arate că e urgent
Şi badanta auzindu-l, sosi-ntr-o clipă de pe-afară
Speriată să nu cadă, bătrâna nonagenară

O îngrijea de câţiva ani, cu o foarte mare grijă
Chit că bătrâna-i bolnavă şi nu merge nici în cârjă
De multe ori o necăjeşte, egoism de om senil
Să-i suporte orice toană, uneori e dificil

Părăsise România pe când criza-i dete brânci
Mai mulţi bătrâni tot îngrijise, zece ani-îs de atunci,
Rând pe rând s-au dus la Domnul ei scăpând de suferinţă
Pentru ea un alt bătrân, a însemnat multă voinţă!

Dar programul cu bătrâna nu e chinul cel mai mare
Uşurel s-ar descurca, chiar de-i viaţă de-nchisoare
Cel mai greu de suportat, este dorul de familie
Să stea departe de copii, asta mult o chinuie

Tristeţe mare o cuprinde, iarna pe la Sărbători
Când petrece cu bătrâna, nici vorbă de urători
Se uită jalnic pe la geam, gându-i zboară în depărtare
Purtând un dor imens de casă, un dor atât de mare!

Speră ca şi-n România să-şi poată găsi un rost
Să se-ntoarcă iar acasă şi să fie cum a fost
Ea se simte ca într-o cursă, din care nu ştie a scăpa
De ţară s-a înstrăinat, în Italia n-ar mai vrea

Iată însă, Parkinson-ul, pe bătrână a-nţepenit
Fără multă suferinţă, şi-a dat obştescul sfârşit
Iar badanta, om cu suflet, începe-n lacrimi s-o bocească
Rudele de la priveghi, nu ştiu cum s-o mai oprească

În plânsul ei e multă jale, tot nădufu-şi descărca:
Viaţa ei de închisoare, efortul de a se descurca
Lacrimi sunt pentru copiii, rămaşi cu bunicii în ţară
Şi pentru aceştia fiind bătrâni, grija asta-i o povară

Badante-s multe în Italia, ca şi în întregul Occident,
Femei ce îngrijesc bătrânii, responsabil, evident
Îşi sacrifică ani din viaţă, câştigând o pâine amară
Domnul să le ocrotească, să le-aducă iar în ţară.

Notă:
Badante - aşa numesc italienii femeile ce îngrijesc bătrâni la domiciliu
Vieni quando ti chiamo! - Vino când te chem! (traducere din lb. italiană)

poezie de Ionel Popa (29 decembrie 2014)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crede în tine

Dacă vine cumva ploaia când eşti la plimbare
Poţi face pneumonie, riscu-i foarte mare
Însă de-ai fost înţelept şi ai o umbrelă
Ea te apără de ploaie şi scapi de răceală

Dacă mergi cu bicicleta şi pe-o piatră ai lunecat,
Ai frânat cumva prea brusc şi în cap te-a aruncat
E posibil să ai şansa de-a scăpa nevătămat
Cască de ai avut pe cap şi te-a protejat.

Însă cum te fereşti, să-mi spui acuma mie
Când cei din jurul tău s-atinşi de isterie!
Cum îţi menţii echilibrul când specialişti în toate
Doar ceea ce e rău, insistă să-ţi arate!

Că-n toate-i depravare şi crasă indolenţă
Şi-avem violuri multe, de asemeni, violenţă.
Întreaga presă frate, împroaşcă tot şi toate
De-aia avem în ţară, multă adversitate!

La atâta negativ, cum să-i mai faci faţă
Şi cum să-ţi păstrezi vie a ta poftă de viaţă?
Eu zic să rămâi calm, în orice situaţie
Să-ţi vezi de-a tale scopuri, cu multă abnegaţie.

Tu caută soluţii, la orice provocare
Viaţa uneori te pune la încercare
Dar de-ţi menţii credinţa, în potenţialul tău
Îţi va veni în sprijin şi bunul Dumnezeu.

Învaţă a asculta şi a nu fi arogant,
Cată înţelepciunea de-a nu fi intrigant
Un zâmbet să ai pe chipul tău mereu
Să nu fii uragan, ci un senin alizeu.

poezie de Ionel Popa (13 noiembrie 2015)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine dă, lui îşi dă...

Lângă un sătuc de munte, în hăţişuri nepătrunse,
Un bătrân, adus de spate, un bordei mic îşi făcuse
Sub un fag cu umbră deasă, din pământ şi din nuiele,
Petrecând în sărăcie, între flori şi păsărele.
Făr‘ de nici-o mângâiere, far‘ de nici-un ajutor,
Rezemat în nişte cârje, sprijinea al său picior.
Chinuit aşa, sărmanul, îşi ducea al vieţii fir,
Până când l-o duce lumea din bordei, la cimitir.

Uneori, pleca bătrânul către satu-n sărbătoare,
Gârbovit, cu tolba-n spate, să cerşească demâncare,

Arătându-şi trist durerea prin zicala lui de pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

Îl ştia de mult tot satul şi, la orice sărbătoare,
Cei cu inima miloasă îi da-n tolbă demâncare.
El, atunci, cu voce slabă, mulţumea, zicând cu pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

Ani în şir trecu de-a rândul, mulţi din vremea lui muriră,
Însă pe el îndurarea Domnului îl sprijiniră.
Şi din când în când bătrânul către sat pleca, sărmanul,
Far-aşi mai schimba cojocul, cârja, tolba şi sumanul.

Înaintea lui sătenii îi ieşeau cu darul lor,
Ori de câte ori bătrânul le cerea un ajutor.
După ce îşi lua darul, tuturor zicea cu pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

De-al bătrânului des strigăt, deranjată mult, se pare,
Într-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare,
Vru s-aducă la tăcere glasul ăstui cerşetor,
Ce bătea de multă vreme pe la poarta tuturor.

Repede făcu o pâine din faina cea mai albă,
Plămădită cu otravă, şi la copt a pus-o-n grabă.
Cum îi dete-această pâine, zise-n inima ei moartă:
– De acuma, ştiu eu bine, că n-o să mai vii la poartă!

Cerşetorul primi darul, îl privi cu bucurie,
Dar, frumoasă fiind pâinea, se gândeşte s-o mai ţie.
Şi-i repetă şi stăpânei vorba lui, cu multă pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

După ce colindă satul, se întoarce la bordei
Şi,-obosit, se odihneşte pe un scăunel de tei.
Dar nu se-odihneşte bine, că se-arată pe cărare,
Un fecior voinic şi-un câine, venind de la vânătoare.
Obosit şi mort de foame, şi uitând că-i de neam mare,
Când sosiră la colibă, tânărul cu voce tare,
Nemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării:
– Moşule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării?
Căci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine,
Şi nu am gustat nimica, nici măcar un colţ de pâine.
Ştiu că uneori, pe cale, oamenii, cu multă milă,
Îţi mai pun ceva în tolbă, ba şi cei ce-o fac în silă.
– Cum să nu? răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,
Şi chiar mama dumitale pâine asta, ea mi-a dat.
Ia-o toată şi-o mănâncă; potoleşte-ţi foamea-n pace;
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

După ce mâncară pâinea, mulţumindu-i, a plecat
Spre căsuţa boierească, ce sclipea la ei în sat.
Ajungând acasă fiul, maică-sa-l îmbrăţişează,
Dar deodată rău îi vine şi la faţă se-ntristează.

– Ce-i cu tine? Mama-ntreabă, spune iute ce-ai mâncat?
Însă el cu vocea slabă, îi răspunde înecat:
– Doar atât mâncat-am, maică, pâinea albă şi frumoasă
Ce mi-a dat-o cerşetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasă!

Un fior de groază mare, mamei, inima-i cuprinde,
Care-şi vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.
Ţipă, urlă de durere, conştiinţa nu-i dă pace,
Vrea să-l scoale iar la viaţă, dar nimic nu poate face.
În durere-şi vede fapta cea mârşavă şi debilă
Şi îşi ia acum răsplata pentru gestul fără milă.
În urechi îi sună glasul moşului, trecând în pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Diaspora Pro Romania
Comentează! | Votează! | Copiază!

To Kuny: Ba da, draga mea. Ar trebui, ar fi minunat... Să-i vorbeşti, să-i spui totul, nu numai despre problemele tale, dar şi ceea ce ţi-am povestit eu depre el, să-i mărturiseşti totul, inclusiv dragostea ta pentru el. Ar fi bine ca el să afle toate acestea de la tine, nu din alte surse şi nu ştiu de ce, însă sunt sigur că nu doar va încerca să te ajute, dar va şi reuşi acest lucru. Nu ştiu de ce am această convingere, totuşi, o am, asta-i sigur!
Lia: Ah, tati... Nu pot să-ţi promit nimic în sensul ăsta, dar poate că vreodată am să încerc să vorbesc cu el despre toate acestea. Nu ştiu însă dacă voi şi reuşi, el mă intimidează. Are ceva care... E adevărat că mă atrage, totuşi, mi-e greu să-i vorbesc, despre orice, mai ales despre aşa ceva. Mi-e foarte greu şi numai să-l privesc, dar să-i mai şi spun asemenea lucruri...
To Kuny: Păi, dacă te deranjează atât de mult privirea lui şi te intimidează, nu te uita în ochii lui când îi vorbeşti.
Lia: Dar unde altundeva să mă uit, dacă am fi doar noi doi, eu şi el?! Nu-l pot evita tot timpul... Nu ştiu dacă vreodată voi putea, nu ştiu dacă voi reuşi să-i vorbesc...
To Kuny: Ar trebui, draga mea. Cel puţin, să încerci. Spre binele tău, scumpo, chiar ar trebui. Şi nu vreodată, ci cât mai curând. Problema asta nu suferă amânare. Crede-mă, aşa ar fi corect. El este blând, bun, calm şi înţelegător, mai ales cu tine. Are multă răbdare. Te va înţelege şi sigur te va ajuta, pentru că te iubeşte, nespus de mult. Zău, scumpo...
Lia: Poate că ai dreptate, tati. Poate voi încerca vreodată, într-o zi; nu ştiu sigur, poate, deci nu pot să-ţi promit nimic. Dar dacă, aşa cum spui tu, mă iubeşte, de ce nu ia el însuşi iniţiativa, de ce nu încearcă el primul să-mi vorbească deschis, la modul cel mai serios posibil; cred că, în mod normal, el ar trebui să fie cel care să pornească o astfel de discuţie.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mult se-ndreptăţeşte omul...

Ce mult se-ndreptăţeşte omul că n-a ucis şi n-a furat
Că n-a aprins la nimeni casa, că strâmb spre nimeni n-a jurat
Că n-a nedreptăţit pe nimeni luând ce nu era al lui.
Oricând s-ar măsura cu alţii, ca el pe lume nimeni nu-i.
Se poate n-a ucis cu parul, se poate n-a furat comori,
Dar cu cuvântul şi cu ura el n-a ucis, de-atâtea ori?
Se poate n-a prădat avutul cel pământesc al nimănui,
Dar n-a furat el de la Domnul când dezbina lucrarea Lui?

Se poate n-a făcut păcate cum face orice vinovat
Dar când putea să facă-un bine şi nu-l făcea, n-a fost păcat?
Când el vedea că alţii sufăr bolnavi şi singuri şi trecea
Şi-ar fi putut să facă-un bine dar n-a făcut, el ce făcea?

Când va veni Hristos în slavă la judecata Lui
Atunci nu de păcate-o să ne-ntrebe, ci de-ale dragostei porunci
Nu pentru rele-o să ne-alunge, ci pentru binele ştiut
Putând la semeni a le face, dar noi trecând, nu l-am făcut.

O, nu te-ndreptăţi pe tine că n-ai aprins şi n-ai furat
Că este decât toate-acestea un mai amar şi greu păcat:
Acela de-a nu face bine când ştii şi poţi trăind mereu
Mulţi credincioşi o să-i alunge, pentru acesta, Dumnezeu.

poezie de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eddie Scrap-Iron Dupris: Ca să faci un luptător trebuie să-l goleşti ca pe un copac desfrunzit: nu-i poţi spune să uite tot ce ştie chiar de-l obligi să uite că are oase... să-l oboseşti atât de tare încât să te asculte numai pe tine, să audă numai vocea ta, să facă doar ce-i spui, nimic mai mult... Să-i arăţi cum să-şi menţină echilibrul sau să-l ia de la adversar... cum să genereze forţa motrice pe degetul corect şi cum să lovească din reflex atunci când are ocazia... cum să lupte şi când să se retragă. Apoi trebuie să le arăţi încă o dată. Şi încă o dată... până cred că aşa s-au născut.

replici din filmul artistic O fată de milioane, scenariu de Paul Haggis, după F.X. Toole
Adăugat de Raluca Buhar
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blondul Iulian Enka urcă până la etaj şi intră în camera fiului său. Acesta nu se trezise, încă mai dormea; îl privi cu drag. "Ce băiat... Iarăşi doarme cu păpuşica aceea?" observă domnul Enka aceeaşi păpuşă brunetă, cu ochi albaştri, tare simpatică. Privind-o mai bine, parcă i se păru că nu mai era îmbrăcată cu aceleaşi haine. Fiul său o schimbase de hăinuţe?! Ciudată ocupaţie pentru un comandant al unei misiuni spaţiale, dar Iulian Enka n-avea de gând să-i reproşeze nimic; acum nici nu-l va mai lăuda; ceea ce-i spusese zilele trecute i se părea suficient, poate chiar pentru următorii ani, dar nici de criticat n-ar fi avut motive. Ce dacă lui i se părea interesantă joaca, fie chiar şi cu păpuşile? Avea dreptul să facă orice dorea; nu-l reţinea nimeni, nici chiar tatăl lui. Văzând că doarme liniştit, blondul vru să se retragă; n-avea de gând să-l deranjeze cu prezenţa lui. Băiatul merita să se odihnească cât mai bine, în linişte. Dar, deşi tatăl se străduise să nu provoace zgomot, băiatul se trezise.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moromete

Îl înjur pe Moromete!
M-a făcut să vreau să stau
Şi să cuget pe-ndelete,
Timpului tribut să-i dau

Se-nvârtesc pe rând rotiţe
Despre care nu ştiam,
Deschizând încet portiţe
Către tot ce doar visam

Îmi părea leneş ţăranul,
Dar era un filozof,
Stătea aşezat tot anul,
Fără griji şi fără of

Observa, acolo-n poartă,
Tot ce alţii nu vedeau,
Vedea lume, vedea soartă,
Suflete ce dispăreau

Fără grabă, fără teama
Că secundele dispar,
Îşi dăduse omul seama
Şi vorbea încet şi rar

Încerca să le arate,
Celor care ascultau,
Că şi stând găseşti de toate,
Însă nu înţelegeau

Cum să stea? Atâta treabă!
Treceau repede grăbiţi
Şi aşa, viaţa întreagă,
O pierdeau... prea obosiţi

Moromete, înţeleptul,
Părea prost, dar nu era,
Doar se prefăcea, deşteptul,
El vedea... el exista

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără ceas

Zori de ziuă, crapă cerul,
Deschid ochii, altă zi,
Vine iar cu tot misterul
Noţiunii de a fi

Nu am ceas, am timp, atâta
Ţin la el ca un nebun,
Mi-l tot fură viaţa... sluta,
Îl tot ia, însă îi spun:

Tu ai clipe, existenţa,
Tu le numeri, eu trăiesc,
Tu tic-tac, eu cu dorinţa
Să exist şi să iubesc

Între noi, mereu o luptă
Cu secundele ce trec,
Însă cine le ascultă,
Când cu timpul mă întrec?

Sunt convins că oboseşte,
Când va fi, o să-l ajut,
E doar timp, nu-ntinereşte,
Deşi poate ar fi vrut

Zori de zi... nu sună ceasul,
Mă trezesc zâmbind mereu,
Nu ţine cu mine pasul,
Nici ce-i trist şi nici ce-i greu

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Păi, da, după cum tocmai ţi-am spus, dacă nu observam că era îndrăgostit lulea de tine, încă de atunci, n-aş fi renunţat aşa de uşor la el, sub nici o formă, pentru că şi eu eram îndrăgostită de el, îmi plăcea la nebunie... De ce te uiţi aşa la mine? Ai amuţit? Nu spui nimic?! Ţi se pare curios faptul că-mi plăcea de el, că eram îndrăgostită de el? De ce crezi că i l-am dat pe Rikky?! Era papagalul meu favorit; nu m-aş fi despărţit pentru nimic în lume de Rikky, dar pentru Luci... N-ai priceput niciodată nimic?! Vai, Lia... Nici acum nu-ţi dai seama că Luci e un tip deosebit, care atrage imediat atenţia asupra lui, trezeşte oricui interesul? Aşa s-a întâmplat şi-n cazul meu, de prima oară, de cum l-am văzut, când domnul profesor Manea ne-a condus la bordul navei, să ne cunoaştem colegii; nu-l întâlnisem până atunci, deşi auzisem vorbindu-se mult despre el... E de-a dreptul minunat; nu doar că e incredibil de frumos, atrăgător şi inteligent, dar are multe alte calităţi, este tot ceea ce oricine şi-ar dori. Dar el, norocoaso, te-a ales pe tine, din mulţimea de admiratoare care-l înconjurau... Şi nici după atâţia ani n-a renunţat la încercarea de a-ţi câştiga încrederea şi prietenia, iar tu cum îl tratezi?! Ţi se pare corect ceea ce faci?! Mie, nu prea... Nu mă privi aşa şi nu-ţi fie teamă pentru Nick, fratele tău. După cum vezi, nu e deloc surprins de ceea ce aude acum, pentru că ştie totul; i-am spus deja, nu i-am ascuns nimic, iar el m-a înţeles. Vezi bine, nu este gelos, de altfel, nici n-ar avea motive, pentru că eu am renunţat de mult la Luci, încă de atunci, de pe Terra, în favoarea ta, deşi nu mi-aş fi dorit acest lucru. Am observat însă că el n-avea ochi decât pentru tine; era înnebunit după tine, încă de atunci, de aceea am renunţat, deşi aş fi putut foarte bine să nu fi procedat astfel şi poate aş fi avut şanse să-l câştig pe parcurs, să-l determin să te uite, să te lase în urmă, să te scoată din viaţa lui, din mintea lui... Însă n-am procedat astfel şi nu regret deloc, mai ales acum, când mi-am găsit fericirea, alături de fratele tău, pe care-l iubesc sincer, fără prefăcătorie; mi s-a oferit o a doua şansă şi n-am dat cu piciorul... Cât despre Luci, îl consider un foarte bun prieten, de fapt, chiar îmi este un bun prieten, întotdeauna mi-a fost şi cred că nu merită să sufere atât de mult din cauza ta, iar tu la fel, din cauza lui, pentru că ştiu, îmi dau seama că şi tu îl iubeşti pe el, chiar dacă nu vrei să recunoşti asta. Nu încerca să mă contrazici, pentru că n-ai să poţi! N-oi fi eu psihiatru sau psiholog, ca tine, dar ştiu sigur că nu mă înşel! Aşa că mai bine nu spune nimic în acest sens... Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face, ar fi să mergi în navă, să vorbeşti cu el; atât aşteaptă de la tine, mi-a spus destul de clar, deşi nu în mod direct... Nu-i deloc supărat pe tine, nici n-ar putea fi, deci nu-i nevoie să-ţi ceri iertare de la el, pentru că n-ai avea de ce. Ar vrea doar ca măcar de data asta, tu să fii cea care să reia legătura, nu tot el; el a cedat destul în faţa ta, de prea multe ori, ba chiar de fiecare dată. Măcar acum cedează tu. Te rog, Lia, gândeşte-te bine.

replică din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremuri noi

S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, la fel, şi ei,
Mi-amintesc, şi nu sunt glume, când eram noi tinerei,
Un flăcău, un oarecare, când la vatră s-a lăsat,
Era copt, om pe picioare... ce să mai! era bărbat ;

Prima toamnă cum găta de cules la razachie,
Omul se căpătuia cu vreo Leană sau Mărie,
Ca apoi, bun amorez, în micuţul lor cătun,
Era gata de botez chiar în postul de Crăciun,

Şi cu Leana, ori Măria, făcea casă şi copii,
N-avea treabă cu chiria, sau, la Visa, datorii,
Ajungând la patruş'cinci, vârsta când aproape toţi
Cumpărau din târg opinci la nepoate şi nepoţi....

S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, şi ei, la fel
Un flăcău, şi nu dau nume, fiind mulţi astăzi ca el,
Nu ştie ce-i căsnicie, de copii nu vă mai spui,
Când, o zi, la cătănie, nu a fost în viaţa lui,

În schimb, şade cu chirie, singurel, ani după ani,
Având doar o datorie... dar, nu pomenim de bani,
Nici de Leni, nici Mărioare, căci o frază e destul,
Un flăcău la vârstă mare nu-i bărbat, dar e mascul,

Şi de-abia când e sătul de spălat, gătit, călcat,
Şi prin casă, de fudul, zi de zi făcând curat,
Socotind că nu e drept slugă-n casa lui să fie,
Se decide, înţelept, să-şi găsească o soţie,

Însă după cununie, pân' să se acomodeze,
I se scoală pe chelie, sictirit, să divorţeze,
Căutând la disperare ca să scape de năpastă,
Şi tot din motive care... l-au făcut să-şi ia nevastă.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce devii?

Imediat după născare
Omul ţipă-n disperare
E firav, neajutorat
Creşte de e protejat

Mai apoi joaca îi place
Toată ziua asta face
De-are linişte acasă
De nimica lui nu-i pasă

Şi-o să ajungă apoi major
Este el răspunzător?
Ce devine, omul oare?
Depinde de fiecare!

Unii vor şti doar de bani
Şi-asta-i face inumani
Chiar de au, nu-i îndeajuns
Când lăcomia i-a pătruns

Alţii vor multă putere
Nu le-ajunge doar avere
Influenţa lor se întinde
Peste ţări de orişiunde

Şi aţâţă des alte popoare
De-asistăm toţi cu oroare
Cum avem zilnic teroare
Şi conflicte iau amploare

Unii au scopuri oculte
Şi dărâmă orice punte
Pacea deloc nu le place
Doar războiu-i satisface

Şi grupări religioase
Produc crime odioase
Multe vieţi nevinovate
Sunt curmate în atentate.

Omule, fiinţă slabă
Reculege-te degrabă
Şi de eşti cumva în eroare
Fă atuncea o schimbare

Lasă lupta pentru bani
Vei trăi tu mii de ani?
Ades ce-i ce au putere
Sfârşesc în mare durere...

Lasă-ţi timp pentru o plimbare
Să poţi admira o floare
Şi s-asculţi o ciocârlie
Să vezi miei pe câmpie.

Viaţa noastră-i scurtă tare
N-o trăi cu încruntare
Fă să ai surâs pe faţă
Uneori tu te răsfaţă

De vrei să fii om de omenie
Arată-n jur prietenie
Şi de-ţi este la-ndemână
Spre cei sărmani întinde o mână

poezie de Ionel Popa (17 noiembrie 2015)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!