Câmpul de fantome...

M-au delegat să fiu nebun de alb,
Pe câmpul de fantome cu speranţă.
Şi-am replicat cu ciocu-mi de Codalb,
Că viaţa întotdeauna îmi va fi povaţă.

Am înfruntat doar replici încâlcite,
Prin fumul tubului diform,
Căci feţele ce trebuiesc stâlcite
S-au detaşat demult de om.

Doar replica corectă răzbătea,
Prin sunetul mişcărilor acerbe.
Şi forma găurii din mucava
Făcea ca ochii să-mi tresalte-n sete.

Micuţul timp se tot juca,
Cu ritmul, sunetul din auricul.
Iar la sfârşitul zilei m-amăgea,
Pe margini zâmbitoare de ventricul.

Trecut-a ziua peste ore
Şi orele s-au dus în an.
Iar cei ce trebuiau să spere,
Au risipit speranţa-n van.

poezie de Liviu Reti (28 februarie 2015)
Adăugat de Liviu Reti
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunetul străluceşte ca zorii zilei şi soarele răsare sub forma sunetului; sunetul năzuieşte să răsară în muzică, iar culoarea este lumină.

citat clasic din Jean Paul
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mirare frumoasă

Când caii năvalnici în dans se aprind
Şi veseli coboară în lunci,
Doar norii îmi strigă miraţi de porunci
Şi-aruncă cu zâmbete-n gând.

Puterea din vin se coboară-n picior,
Cu murmur de paşi peste gând.
Iar corpul se lasă purtat doar de vânt,
Când sunetul trist se închide-n covor.

Mireasma de haine ramasă acasă,
Vulcanic combină succint,
Al pielii miros combinat în distinct,
Cu iz metafizic şi lemn de pe masă.

Chemarea din sunet ne strig-a putere,
Ce curge pe corpul brumat,
Închis într-o sticlă cu geamul cam mat,
Purtată succint în odăi de campere.

Ne cheamă şi ochii din gândul fugar,
Al minţii năprasnic vulcan,
Cu mici mângâieri în noaptea din an,
Ce pune o buză, jucăuşă pe jar.

Şi jocul începe să-mi sune în strună,
Ca marea, năvalnic vulcan,
Prin zâmbet şi gând de şaman,
Ce face orice, sub o rază de lună.

Mirare frumoasă nu mă amăgi,
Prin gene fardate-amical,
Căci timpul străpuns de pocal,
Ne cheamă spre a ne iubi...

poezie de Liviu Reti (1 ianuarie 2014)
Adăugat de Liviu Reti
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel ce se identifică total cu sunetul - cu forma - să mediteze la acest adevăr: înainte de sunet, a fost Linişte; când sunetul se va consuma, va rămâne Liniştea, care a fost mereu în fundalul sunetului. Când forma s-a născut, a fost tăcută. De ce oare? Pentru că tocmai venise din Linişte. Pe măsură ce păşeşte prin tărâmul sunetului, forma începe să înveţe limbajul sunetului şi uită de unde provine, ajungând să se identifice complet cu tărâmul sunetului, tărâm pe care păşeşte doar în vizită. Această raportare exclusivă la sunet, îi creează formei o amnezie temporară, care o desparte, fictiv, de Liniştea din care provine. De ce? Pentru că privirea formei este direcţionată exclusiv pe formele de sunet şi pe mişcările acestora. Iar lumea sunetului - a formelor - nu este permanentă, ci este supusă mereu schimbării. Iar ca rezultat al raportării la sunetul exterior, atunci când sunetul se va consuma, forma va suferi, deoarece va pierde existenţa respectivului sunet.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunetul clopotelor

Sunetul clopotelor
Răzbate peste munte
Împotriva ploilor
În cuvinte frânte.

Cântecul lor trist
Vesteşte în lume
Ultimul "exist"
De pe-a vieţii culme.

Ce rămâne-n urmă?
O lungă tăcere.
Viaţa n-are formă,
E doar o părere.

poezie de Alina Gurban
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâtea priviri

Nu mai plouă

ni s-au uscat şi ochii
de atâtea priviri
de atâta aşteptare
din zăduf
până-n apus

apa
a uitat să mai vină
pe aripi de vânt
şi totul
rămâne pe loc
nici nopţile
nu mai răsar
nici zilele
nu mai apun
căci soarele
s-a topit
şi s-a scurs pe pământ
lăsând fântânile
doar în nămol
nu mai creşte nimic
nici umbra pe zid
în piatra aceasta
numită
timp fără ochi
în care totu-i permis
dar în special
traiu-n culise

nu mai plouă
ci doar cu cărbuni
pe care i-aduni
cu amândouă
privirile

ochii
ni s-au întors în izvoare
oare
mai este mult
până departe

ne pierdem cu firea
căci moartă-i iubirea
şi doar prin instincte
ne mai menţinem

omul

fiinţa aceasta ciudată
ce alunecă
printre izvoare
limpezi sau...
09-05-03

X X X

Ni s-au şters imaginile
din oglinda aceasta
numită
timp
ochii
ne fierb în orbite
neştiuţi
căci totu-i
fărâme
cu paşi de nisip
ne căţărăm pe nimic

poezie de Ioan Daniel Bălan din Pe umerii vremii (9 mai 2003)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strigătul literei...

Când urlă litera prin tine
Şi tâlcul crede amintiri visate,
Încearcă să răzbată către mine,
O carte despre literele toate.

Când joacă focu-n întuneric
Şi marea-n amintiri tăcute,
Încearcă să-mi trimiţi un feeric
De litere nemaivăzute.

Când scrie sunetul himere
Şi instrumentele se sting dezacordate,
Încearcă să renaşti plăcere,
Pe valul literei stigmate.

Când jocul mintii te condamnă
Şi doar instinctul plânge,
Încearca să aduni prin toamnă,
Iubirea literei ce fuge.

Când frica morţii te atinge
Şi golul abisal se-arată,
Încearcă ochiul care plânge,
Să nu-l închizi în poartă.

Când ai trecut hotarul veşnic
Şi doar lumina te-nconjoară,
Încearcă gândul să-ţi rămână sfetnic
Şi litera să nu o laşi să moară...

poezie de Liviu Reti (14 octombrie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp sideral

Ce-albastru este acuma cerul
şi ce lumină se ascunde-n zare;
astazi, ascult doar gerul
şi frunzele ce cad peste cărare.
Se-ngână rămăşiţele de toamnă
cu jocul iernii, zgribulit
şi eu privesc către o damă,
ce pasu-i este tot grăbit.
Mă resemnez în aşteptare
la timpuri cu minuni sub vâsc
şi luminiţe pâlpâind în depărtare
pe sub o lună ca un disc.
Visez cu ochii larg deschişi
prin orizontul lumilor închise,
căci aliaţii sunt închişi
în umbra uşilor deschise.
Eu nu mai sper că s-or întoarce,
că sunt plecat de lângă ei,
în viaţa care veşnic toarce
un rotocol plin de idei.
Cărarea vieţii se răsfrânge
peste al frunţii, veşnic, nimb,
iar ochiul limpede îmi plânge
şi alinarea e în timp.

poezie de Liviu Crinel Reti
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua învierii credinţei

Semaforizaţi labirintul
Şi cereţi un ghid pentru toţi,
Să ştie copilul şi prinţul,
Că încă e viu printre morţi.
Aduceţi mirosuri mai fine
Şi lanţuri în multe culori,
Ca lumea să spere că-i bine
In viaţa răpusă sub nori.
Luaţi doar nuiele de paie
Cu spicul şi bobul mărunt,
Să facem buchete-n copaie,
Craciunul să zburde prin gând.
Acum, la-nvierea cerută
Şi orbul şi numele mort,
Zâmbeşte, petrece şi uită,
Ca visul deasupra de tort.
Azi, sfânta-nviere ne leagă,
Cu chinga-i de veacuri trăite
Şi nimeni nu şti-va s-aleagă,
O cale făr' de jurăminte.

poezie de Liviu Reti (25 decembrie 2020)
Adăugat de Liviu Reti
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu se pierde, pentru că nicio formă nu există cu adevărat (absolut). Fiecare creaţie este un avatar pentru Oceanul Esenţei, prin care Viaţa se manifestă sub diverse forme. Când forma se raportează la formă, apare egoul - sinele fals - care ţine forma departe de ceea ce nu este formă, pentru că forma este o expresie a Lipsei de Formă. Liniştea din care provine sunetul, este lipsită de formă, lipsită de orice crede omul despre Ea, pentru că o idee care pleacă în direcţia Liniştii joacă rolul unui ghid către Linişte, însă o idee nu poate cuprinde niciodată Liniştea, pentru că Liniştea nu este gând, o idee, un concept. Liniştea nu este o formă, ci sursa fiecărei forme, întrucât fiecare formă este un sunet, iar sunetul provine din Linişte. Nimic nu desparte sunetul de Linişte, în afară de identificarea sunetului cu sunetul, aşa cum nimic nu desparte valul de Ocean, în afară de identificarea valului cu valul. Prin conştientizarea Liniştii ce precede sunetul, sinele fals al sunetului este slăbit, iar dacă sunetul se eliberează de sinele fals, se eliberează de ceea ce îl desparte de Ceea Ce Este El Cu Adevărat. Acolo unde nu este identificarea cu "eu", nu este iluzie, iar acolo unde iluzia nu penetrează, suferinţa nu îşi poate susţine existenţa, pentru că suferinţa însăşi este o reflexie a iluziei.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vers în toamnă

Versul meu este în toamnă.
Trupul meu este în vânt.
Timpul prihănit de hrană
Mă subjugă pe pământ.

Chipuri văd peste stindarde,
Plete zburdă după gând.
Volburată, iarăşi arde
Mintea-mi rece, pe cuvânt.

Frunzele se duc cu nimfe,
Râurile cresc pe piscuri.
Astigmată cade-n cifre
Amăgirea-mi dintre scrisuri.

Nici durerile nu cresc,
Nicio lună nu răsare.
Doar un zâmbet de ceresc
Mă cuprinde-n disperare.

Am să dorm uşor pe vise,
O să zac pe frunze noi,
Cu-amintiri despre proscrise
Subjugate de nevoi.

Iar când sunetul de gheaţă
Peste clipe va veni,
Doar lumina-mi de pe faţă
Stinsă-n gând va străluci...

poezie de Liviu Reti (8 septembrie 2014)
Adăugat de Liviu Reti
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât cât pot să-mi aduc aminte, am început deja să fiu teribil de tulburat de sunetul apei care se umflă de când aveam cincisprezece-şaisprezece ani. De atunci am încercat în zadar să mă obişnuiesc cu asta. Dimpotrivă, sunetul cu pricina mă face tot mai nervos. O altă dificultate produsă de capcane devine limpede în rarele clipe când şoarecii, obosiţi de a fi doar împreună, vor cu disperare să se simtă unul pe altul. În absurdul lor echipament medieval, sunt stângaci şi orice ar face nu pot ajunge unul la celălalt prin dublul perete de sticlă. În realitate, nu se simte îndemnul de a ieşi de acolo (oricum ar fi imposibil), afară de cazul când există un motiv puternic de-a o face sau vreo speranţă extraordinară. Dar trebuie de asemenea să admit că un şoarece adevărat ar putea să-şi piardă speranţa o vreme, altminteri însă ar născoci toate şiretlicurile posibile şi chiar imposibile ca să scape din cursă (există cazuri în care şoarecii au ieşit din cuşcă; au căzut de pe suport şi s-au înecat).

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate-n doi

Zilele trec, orele zboară
Şi viaţa ni se scurge
Şi dor îmi e de noi!
De ochii tăi...
În care eu priveam ca într-o oglindă
Nu vreau ca Universul, ce-am format
Să prinda viaţa, trăind,
Decât pe coala unui vers
Şi-a mea iubire să-mi rămână vis...
Sa fim in doi, nu e usor
Prin vânt şi ploi şi doar în doi...
Golul din trup se umple-n timp!
Să nu te pierd,
Mă osândesc să-nchid,
Secunda cu zăvoare.
Mi-e teamă, respirând să nu ucid
O dragoste ce-abia a încolţit!
Singurătatea-n doi e-un asfinţit...
Trăind din amagiri sau nici atât!
Căci mâine va veni la fel ca ieri,
Nu-mi spui nici tu să plec,
Nici să rămân!
Ce pot spera!
Dar tu ce poţi să speri...!
La o singurătate-n doi
Alintă-mă cu fapte!
Vreau să-mi fii jumătate!
Şi nu doar o făptură căreia să-i spui...
Doar bună dimineaţa sau noapte buna
Căci de va fi aşa... te voi salva de mine,
Fiindcă... simplu... te iubesc!

poezie de Diodor Firulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cele trei mari sunete ale naturii sunt: sunetul ploii; sunetul vântului într-o pădure primordială; şi sunetul oceanului pe o plajă.

citat din Henry Beston
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiţi-vă că, aşa cum apa ia forma tubului prin care curge, principiul vital curge prin dumneavoastră luând forma gândurilor pe care le nutriţi.

Joseph Murphy în Puterea Extraordinară a subconştientului tău
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp

sunetul timpului pe dalele memoriei
rostogolirea secundelor în cochiliile descărnate
şi zborul păsărilor desfoliat şi citeţ.
neregulate bătăile inimii cum se răsfrâng în oglinzi.
sunetul timpului pe capiteluri străvechi
sunetul timpului ce mă pândeşte
din viitorul îndepărtat
tristeţe clară
agonie castă...

poezie de Iulian Boldea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaia de iulie

e o ploaie de vreme, o ploaie de absurd.
un cer plin de ifose în prelungiri cenuşii...
plouă monstruos, plouă din spart de infinit -
parcă se decongelează bucăţi de zenit.

prin oraş mirosuri de smulse crengi
şi sfere fugărite de furtuni nedoborâte.
ciudat e şi mirosul lung de apă zburată
pe lângă tălpi de arbori-n ţărână torturată.

pe la colţuri grămezi de lichid neaciuat.
în biserici se ascund fantome speriate
ghetele au devenit demult mirate bărci
prin neîmblânzita apă despicată lănci.

de sus e o cădere rece, e fără scăpare,
geometrii ude, geometrii răcind oriunde.
replânge cerul reaşezat peste umerii moi
şi peste învelişurile tremurândelor odăi.

bucurii doar prin ecuaţiile ce au pene
şi trec curmezişul speriatelor priviri
prin nedoborâte clipe luând-o spre august
bogat în ore grele cu reamintiri de Faust.

plouă ameninţător cu fluide ascuţite.
s-au ascuns fluturii, au dispărut păsările.
pe la geam, grăbit doar plumb plutitor
cu veghea spre iluzia oarbă din dormitor.

e o ploaie de contrasens în spaţii grăbite,
un tropot de neiertat pe caldarâmul griu.
fulgerul sfâşie gândul zălug ieşit în ploaie,
fisurilor de timp curge oraşului recea zoaie.

goluri înfrigurate şi margini fatal speriate;
timpul ud încearcă ascunderi-n sânii calzi
stâlpi cu feţe tumefiate în prelins cuget
sub lumini de lut, apa e un groaznic urlet.

e o ploaie de vreme, o ploaie de absurd
şi geamul atârnă de îndesitele tristeţi...
s-au ascuns fluturii, păsările au dispărut,
oare cine finanţează ploaia atât de mult?

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El nu mă ştie...

Prin valuri de amintiri ce tot revin,
Am reuşit cumva să înţeleg DE CE...
Atunci cânt ţipete şi urlete de vin,
Mă declanşau în bucurii... De ce?

Am fost lipsită de iubirea ta,
Atât de multă vreme, c-am uitat...
Din anii ce s-au scurs şi viaţa grea,
Că m-ai iubit când nici n-am existat.

Cu cât tu peste mine vii ardent,
Cu-atât se înfiripă o iubire...
"De ce?" mă-ntreb abia acum, strident,
Când mă puteai avea cu o privire...

Pe notele de timp care s-au dus...
Prin rânduri care ţi le-am dedicat doar ţie,
Am înţeles DE CE nu mi-ai adus
Acea iubire ce mi-o păstrai doar mie.

El nu mă ştie că eu am ştiut!
El nu cunoaşte iubirea ce-o să vină...
Doar dragoste mi-a dat şi am avut,
Acea iubire ce doream... divină!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Dacă chiar vrei să ştii adevărul,
îţi voi spune adevărul:
Ascultă sunetul secret,
sunetul autentic,
care se află doar în tine.

poezie de Kabir, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul şi fapta

Din viaţa mea am rupt bucăţi şi-am împărţit la fiecare,
fără să am prejudecăţi: de-mi e prieten sau oricare!
Munceam cinstit un ban să am, nu m-am gândit să-mi fac un rost,
ce-mi prisosea îl împărţeam şi alţii m-au luat de prost!
Eram un visător ciudat, credeam în pilde şi poveţe
şi mulţi de mine-au profitat că eram bun şi cu blândeţe!
Eu chiar nu mă gândeam la rău, gândeam că Răul nu există
şi proiectam în capul meu un ideal în lumea tristă!
Din cărţi mă inspiram mereu, gândind că-s scrise după Viaţă,
dar m-amăgeam aşa mereu, umblând cu visele prin ceaţă!
De sentimente nu mai spun c-am risipit ca un nabab,
c-aveam un suflet de nebun şi mare cât un baobab!
Şi risipind mereu avutul ajuns-am şi eu la strâmtoare,
că toate mi s-au dus ca vântul să văd şi viaţa ce chip are!
S-au depărtat cu toţi de mine când n-am avut ce să mai dau
şi-n loc să îmi aud de bine numai batjocură primeam!
Acei pe care-i ajutasem abia de mă mai cunoşteau,
că nu prieteni câştigasem, ci doar duşmani ce mă loveau!
"Amicii" îmi zâmbeau stingheri, dar pe la spate mă bârfeau,
că deveniseră hingheri şi ca pe-un câine mă-ncolţeau!
Vedeam acum o altă viaţă, cum nu credeam că poate fi,
ce-mi lua o pânză de pe faţă, dar nu o mai puteam iubi!
Nu am mai fost bun de nimic, decât să îmi primesc osânda,
că totul devenise mic, iar în cădere-mi fu izbânda!
S-a pustiit totul în jur şi pustiire-mi fu în fire,
că Viaţa devenise ciur, din bunătate şi iubire!
Şi, poate, numai Dumnezeu mi-o mai fi plâns, cumva, de milă
când eu mă chinuiam din greu, ceilalţi doar mă priveau cu silă!
De m-am salvat sau nu din moarte, doar Sfântul Duh poate mai ştie
sau, poate, încă stau în Noapte şi-mi picur Viaţa... pe hârtie!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu aruncaţi trecutul...

Ani mulţi s-au adunat în urma mea,
nu fac acum bilanţuri efemere,
dar cred că am lăsat câte ceva
din frământări, din chinuri şi durere.

Cărările umblate s-au schimbat,
n-au mai rămas decât în amintire,
dar, Doamne, oare nu ar fi păcat
să ne-aruncăm trecutu-n cimitire?

În viaţa noastră ce ar mai conta? –
dacă-am uita de casa părintească,
sau şcoala sfântă care ne-nvăţa
să ne mândrim cu glia strămoşească.

Ce să mai zic despre părinţi şi fraţi? –
că am trecut prin viaţă împreună...
Cum să rămână peste timp uitaţi? –
în suflete sunt zestrea cea mai bună!

De n-ar fi ei, nu am avea trecut,
nici viitor deschis şi nici destine! –
pribegi prin viaţa fără de-nceput,
doar slugi am fi prin ţările străine!

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!