Poruncile

Puse pe listă, le-am numărat: zece
Una mai grea ca cealaltă
Ochii, privirea, gândurile toate
Neliniştite s-au trezit, speriate.
Erau pe deal cinci mii
Fără femei,
Fără copii.
Când le-ai zis să ia şi peştele şi pâinea
Şi să le-o dea,
Au zis că n-au, că-i prea puţin,
Că orişicât ai încerca nu s-ar putea...
Câţi le-au citit,
Câţi le-au privit,
Câţi le-au gândit din foi
La număr nu sunt multe
Şi nici pe-o limbă ne-nţeleasă
Că’ncepe de sus, că’ncep de jos,
Eu nu le pot purta. Încercaţi voi!
Din mine ţi le-am pus în mână
La început erau din piatră moartă
Dar au făcut din mine piatră vie.
Tu-ai coborât pe deal...
Şi paşii mei şi paşii lor spre Tine suie
Şi când le-ai luat, în mână ţi-au fost cuie.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metafore

Ploua,
cotoarele coperţilor erau întoarse-n sus
Iar norii toţi erau coperţi
Din răsfirate foi
se prelingea în picuri
răzleţe litere
ceru-şi turna cuvintele în mine.
Şi ca să pot pătrunde rostul lor
în ale mele gropi
s-au adunat băltoci
în care oglindea
ce-avea de zis.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simon din Cirena

Ziua era’ncinsă, printre praf şi trudă
Soarele curgea pe ziduri şi străzi
Ca să scapi de arşiţa şi nădufu’ amiezii
Te duceai spre casă trecând printre gărzi.
Era multă lume, strada’nghesuită
Suliţe romane pentru osândiţi
Străin îţi era şi sclavul şi arena
Fără să te’ntrebe ţi-au pus în spinare povara osândei
s-o porţi tu o clipă, Simon din Cirena.
Întâmplare a fost c’ai trecut pe acolo?
Trecător prin viaţă te-au oprit din mers
Lunge dupamieze ţi-au venit în minte
paşii întâlnirii:
Tu o lume mică
El un univers.
N-ar fi trebuit ca să te silească,
crescându-şi pe umăr rănile sub lemn
ai simţit cum crucea’ncepe să vorbească
semnele dreptăţii toate într’un semn.
„Aşa se cuvine” – îşi suna în mine –
„Vinovatul cade sub osânda grea.
fărdelegi ai multe, adu-ţi doar aminte
nu-i o întâmplare, asta-i crucea ta!”
Doar privirea vie a mers mai departe
Străduţa îngustă, osândiţi şi cruci
Lemnul de pe umăr ţi l-a luat în braţe
privindu-te adânc, tăcut, ca un miel
Tu-ai purtat doar lemnul,
pomu’n rămăşiţe
Dar cumplita vină, luând-o de la tine
Şi adânc pedeapsa, a purtat-o El.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anotimp

Mi-au înmugurit şuruburile ruginite
De şpan
M-am împiedicat
Plictisite
Florile au depăşit mugurii
Din ochii viţeilor
Ce zburdă mai ceva ca rândunelele
Cărora le-au picurat aripile
Din pene
Pe lângă giulgiul alb al pernelor
În care au fost îngropate.

Părul poamelor verzi
Cozile le-au rupt
Măturătorilor nu le-au rămas decât rădăcinile
Pentru a mătura praful
Primăverii trecute

Ce bine că a venit o altă primăvară!

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce urme de urieşi au lăsat legionarii lui Traian pe unde au trecut! Paşii lor se cunosc prin desfundăturile munţilor. Toate li s-au supus. Stâncile s-au dat la o parte şi le-au făcut loc, apele s-au plecat speriate de umbra şi zgomotul celor dintâi poduri ce le-au încălecat. Dunărea, însăşi măreaţa şi năpraznica Dunăre, s-a îmblânzit şi s-a dat învinsă în mâinile lor.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Turnu-Severin
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E uşor a scrie versuri...

V-o spun, fără băşcălie:
E-un talent, şi-asta pe bune,
Cine versuri poate scrie
Când nimic nu are-a spune!

De vreo lună şi jumate,
Nici o strofă chiar n-am scris,
Rime am, şi pix, de toate,
Ce nu am... nimic de zis,

Însă azi, veni de sus
Parcă o hemoragie
De catrene ce le-am pus
Într-o mică poezie;

Acum, de rimat, rima
Poezia mea vioaie,
Însă mama de-o citea
Nu scăpam fără bătaie,

Dar ce-am zis, că la derută
S-o tromit la un ziar,
Curios cam câţi la sută
Mă vor înjura măcar,

Ori să-mi spună cel puţin
Să mă las, nene, de scris,
Plini de draci şi de venin
Că-n poem nimic n-am zis;

Iată dar c-am fost şocat,
Versurile mele-apoase,
Criticii le-au comentat,
Parcă se înviorase:

Ce metafore, culoare,
Ce imagini paralele,
Ce condei, ce-ndemânare,
(Şi-asta pusă-n ghilimele)

Ce aprecieri, ce stimă,
Viaţa-mi devenise roză,
Una mi-a cerut, sublimă,
Să-i trimit chiar şi o poză,

Fi'ndcă, fără modestie,
E-un talent, şi-asta pe bune,
Cine poate versuri scrie
Când nimic nu are-a spune!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se închină bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii ei şi delatorii tradiţiei, în sufletele noastre ignorante se tânguiesc de o manieră sfâşietoare toate bogăţiile pe care le-au pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară. - Câţi moderni, satisfăcuţi de propria lor modernitate, câţi oameni novisimi, orbiţi de patima de a fi cât mai recenţi, câţi oameni care mobilizează puterea unui tigru şi viclenia unui şarpe în perspectiva de înţelegere a unei efemeride, câţi oare dintre noi - oameni recenţi ai unei lumi din ce în ce mai recente - mai posedă discernământul de a pricepe că orice progres din vizibil se face pe seama unor amputări în invizibil?

Horia-Roman Patapievici în Omul recent
Adăugat de ANA MARIA BOTNARU
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

replici din Sfânta Evanghelie după Ioan, Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii. - 17:6-26 de Sfântul Ioan Evanghelistul
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

nimicule ce eşti!?

Multe nimicuri – mari rotunde
mă uit la voi privind în gol
aş ciopli o piatră monument să’nalţ
vouă nimicurilor ce mereu
mereu
îmi umpleţi tot ce am
şi suflete şi foi
şi cum voi teamă nu aveţi de nesfârşit
oricâte iau, mereu la loc
mai multe vă găsesc
un muşuroi – da, asta sunteţi
un muşuroi
a crescut iarba drept
şi a străpuns în coaste stele
fire în fire omoară
nimicul ce le leagă între ele
de sus din vÂrful lor
de jos din rădăcini
crescute până în nimicul de sub glob
mereu nu eşti
şi nu pot să te prind
umblând paşi goi rămân
sunt paşii tăi nimicule
ce eşti!

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de r b
Comentează! | Votează! | Copiază!

Izvoare istorice

Când dacilor li s-a găsit pricină
Şi viile le-au scos din rădăcină,
Le-au adunat şi le-au făcut nuiele,
De-atunci datează vinul din surcele.

epigramă de Florin Rotaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna vieţii

Atâtea amintiri am strâns în viaţă –
ce grele-mi par când anii se tot duc!
S-au aşezat pe gânduri ca o ceaţă
să îmi cobească-n cântecul de cuc!...
Iar de privesc aevea peste vreme,
spre căile pe care le-am parcurs,
mă răsucesc pe muchii de dileme,
rămase cu-ntrebări fără răspuns.

Mi-am căutat destinul printre stele,
din neguri reci m-am ridicat în zbor,
am aruncat ratările prea grele
pe zdrenţele căzute dintr-un nor.
Din drumul meu am izgonit himere,
care-aşteptau credinţa să-mi-o ia,
am frânt din ochi ispite efemere,
ieşite la răscruci în calea mea.

Am adunat din tină nestemate,
le-am şlefuit şi nume sfânt le-am dat,
mi le-au furat mişeii, pe-apucate,
zicând că ei în taină le-au creat.
Ajuns acum în toamna vieţii mele,
privind în urmă parcă mă-nspăimânt,
destinul meu, luat cândva din stele,
se zbate-n van pe-o aripă de vânt.

Dar tot urcând spre sferele astrale,
lăsând pământu-n urmă răscolit,
mai ud cu stropi de viaţă câte-o floare
când văd că se-ofileşte-n asfinţit.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

S-au plăcut şi s-au luat.
Cu nuntă!
Nuntă cu dar!
Darul a rămas tot
la bucătăreasă, lăutari şi guristă,
leat cu bâtu.
Pentru piatră nu le-a mai rămas un sfanţ,
deşi nuntaşii
le-au urat casă de piatră şi copii.
Neavând încotro-
şi-au suflecat mânecile
şi-au purces la modelat lutul.
Au ridicat din chirpici,
casă frumoasă,
călduroasă iarna, răcoroasă vara.
Avea însă o hibă: să nu vadă apa,
că se apleacă!
Când apele Dunării erau în Dulgeana,
casa nu mai era.
Apucase de le văzuse.

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Morsa şi Tâmplarul

De sus, din slavă, soarele
Ardea încins, străjer
Deasupra mării largi
În luna lui Prier;
Era ciudat: miez de noapte,
Iar soarele pe cer!

Luna lucea, dar fără chef,
Fiindcă socotea
Că el n-avea după apus
Pe-acolo nici-o treabă şi-a
Spus: "E nepoliticos, ne
Strică petrecerea!"

Era foarte udă marea,
Plaja uscată, fier;
Nu se vedea un nor în jur,
Căci nu erau pe cer;
Nu se vedea o pasăre,
Căci nu erau, de fel.

La braţ, Morsa şi Tâmplarul
Se plimbau agale
Pe plajă şi plângeau văzând
Atât nisip în cale.
"De ar fi curăţat un pic,
N-ar fi atâta jale! "

"De-ar mătura şapte fete
Şase luni lungi, non stop",
A zis Morsa "ar face, crezi,
Curat în acest loc?"
"Mă-ndoiesc" a spus Tâmplarul
Şi-a plâns din nou, cu foc.

"Ei, Stridii, nu veniţi cu noi"
Morsa le-a implorat,
"La Spaziergang? Mai discutăm
Ce se petrece-n sat.
Ne putem plimba pe plajă
De mână, pe-înserat."

O Stridie bătrână-a stat
Şi-a tot privit la ei;
Le-a făcut apoi cu ochiul
Şi-a dat din cap, ehei...
Prefer, adică,-un pui de somn
La mine în bordei.

Dar patru Stridii au fost gata
Pentru escapadă,
Încălţate cu pantofiori
Pentru promenadă –
Şi asta era straniu, căci
N-au picior, nici coadă.

Alte Stridii, patru, le-au urmat
Şi-alte patru, încă;
Şi-încă patru, multe, multe-n
Grabă apa-adâncă
Părăseau, înotând pe val,
Ţopăind spre stâncă.

Cei doi, Morsa şi Tâmplarul,
Mergeau duşi pe gânduri –
Apoi s-au aşezat la ţărm
Pe un braţ de scânduri;
Stridiile stăteau cuminţi
Aşteptând în rânduri.

"A venit timpul", Morsa-a zis,
"Să vorbim de vreme –
De pantofi, regi şi vopsele –
Despre varză şi trireme –
De ce stă marea lângă ţărm –
Şi-alte teoreme."

"Hei, un pic", Stridiile-au ţipat,
"Nu-ncepeţi, e-abia şase;
Suntem obosite, abia suflăm –
Şi toate suntem grase!"
"Nici o grabă!" a zis Tâmplarul.
Şi-ele: "Merci", foarte bucuroase.

"O pâine dublă"-a spus Morsa,
"Ne-ar trebui acum;
Piper, oţet, un pic de unt,
Şi cina-ar fi... parfum –
Sunteţi gata, o, stridii dragi?
C-am flămânzit pe drum."

S-au mirat Stridiile, "Doar
Nu te referi la noi!
Suntem amici, ar fi urât
Din partea la-amândoi."
"E-o noapte faină", Morsa-a zis,
"Aştrii zâmbesc spre noi!

Aţi fost drăguţe să veniţi
Cu mame şi surori!"
Tâmplaru-a spus, "Mai pasează-mi
Una; ah, mă omori,
Fii şi tu atent, aş fi vrut
Să nu te rog de două ori!"

"E ruşinos cum le-am minţit
Şi le-am tras-apoi clapa,
Le-am dus departe de părinţi
Şi le-am forţat cu graba",
A mai spus Morsa. Tâmplarul:
"Ai pus mult unt degeaba."

"Vă compătimesc enorm căci
Ţin la voi, îmi pasă",
Suspină Morsa, alegând
Stridia mai grasă;
Apoi, şi-a şters cu batista
Gura unsuroasă.

"Dragi Stridii",-a exclamat Tâmplarul,
"Este târziu şi-i noapte,
N-aţi vrea s-o pornim înapoi spre casă?"
N-a răspuns nimeni. Poate
Nici nu-i de mirare, cei doi
Le-au înghiţit pe toate.

fabulă clasică de Lewis Carroll din Alice în Ţara Minunilor, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am numărat fericirea

N-am numărat niciodată paşii pe care i-am făcut
Pe calea către Puritate...
Şi nu ştiu dacă vor fi fost suficienţi!
Dar am avut grijă ca, fiecare din ei să ocolească noroiul!
Nici numărul treptelor pe care le-am urcat
Pentru adorarea Supremaţiei, nu m-a interesat...
E posibil, să nu fi zăbovit, îndeajuns!
Dar ştiu că, pe fiecare din ele, am lăsat o fărâmă din mine!

N-am numărat niciodată slovele pe care le-am găsit
În căutarea Luminii...
Probabil, nu voi ajunge niciodată la înţelepţire!
Dar ştiu precis că, niciun gând nu mi-a rămas în întuneric!
Nici vorbelor pe care le voi fi rostit
În contul Frumuseţii nu le voi fi ţinut seama...
Poate le-am spus de prea puţine ori!
Dar ştiu că, pe cele mai bune, nu le-am rostit încă!

N-am numărat niciodată zâmbetele pe care le-am dăruit
Pentru împlinirea iubirii...
Unele nu vor fi fost reuşite, din cauza propriei dureri!
Dar ştiu că, pe cele mai convingătoare, nu le-am dăruit, încă!
Nici drumurile pe care le voi fi străbătut
De dragul Dreptăţii şi Binelui, nu le voi fi memorat...
Poate voi fi mers prea repede, ori prea încet!
Dar pe ultimul, musai să alerg, ca să ajung la timp!

N-am numărat niciodată răsăriturile, dimineţile, amiezile
Din călătoria mea pe Pământ...
Sigur, am irosit mult mai multe decât am putut agonisi!
Dar vreau ca, apusul să mă găsească în tumultul trudei!
Nici de numărul zilelor în care am îngenunchiat
Pentru a mulţumi Fericirii, nu m-am învrednicit...
Poate Spaţiul şi Timpul nu-mi vor fi fost îndeajuns!
Dar în fiece noapte slăvesc cerul, dăruit de Tatăl Însuşi!

poezie de Iulia Mirancea (18 iulie 2014)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Covor de flori

Ţi-au aşternut şi flori şi haine
Când, triumfal, intrat-ai în oraş
Dar câţi au înteles acele taine
Ce pot călăuzi pe-un nou făgaş?

Fierbea Ierusalimu-n aşteptare
S-au adunat, pe străzi, mulţimi
Dar câţi dorit-au cu ardoare
Să-şi 'nalţe visul spre 'nălţimi?

Şi-ai auzit ovaţii multe
Dar ce puţini erau dispuşi
Să Te urmeze, să Te-asculte
Şi să deschidă spre Cer uşi!

Mult n-a trecut – doar patru zile
Şi-n vinerea ce a urmat
Acele suflete ostile
Te-au dus şi Te-au crucificat.

Dar le-ai iertat nelegiuirea
Cum nimeni altul n-a iertat
Să vadă-n Tine nemurirea
Şi harul ce i-a inundat.

Iar azi când amintirea vine
Despre-un trecut eveniment
Te proslăvim cum se cuvine
C-al Tău Cuvânt e aliment.

poezie de George Cornici (12 aprilie 2014)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marele har

La Troaca de Piatră din Gâlma de Jos
cam tot ce se-ntâmplă e-un pic mai pe dos,
şi nimeni nu ştie, nici popa din sat,
să spună la oameni motivul, de-ndat'.

Şi-a dat cu pres'pusul, în zaţ a ghicit,
S-a pus ca să cate pe unul şcolit
pe Gugăl, pe Feisbuc, pe unde-o şti el,
dar tot ce-a găsit a fost doar... paralel.

Pe cin' să întrebe, câţi bani să mai dea?
-căci nu au hodină pân'ce vor afla
de ce vrea frumoasa din Vila din Deal
să-şi lase bărbatul ce n-are rival

Şi stă la fereastră, purtând în priviri,
întreagă, pedeapsa pierdutei iubiri,
iar gratii de suflet, să rupă ar vrea,
şi viaţa s-o schimbe, în timp, de-ar putea.

Dar oamenii nu pot pricepe defel
mai mult, ce-şi doreşte? - căci totu'-i la el:
putere şi funcţii şi bani - ăsta har! -
şi... ce mai contează că-i octogenar?!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marele har

La Troaca de Piatră din Gâlma de Jos
cam tot ce se-ntâmplă e-un pic mai pe dos,
şi nimeni nu ştie, nici popa din sat,
să spună la oameni motivul, de-ndat'.

Şi-a dat cu pres'pusul, în zaţ a ghicit,
S-a pus ca să cate pe unul şcolit
pe Gugăl, pe Feisbuc, pe unde-o şti el,
dar tot ce-a găsit a fost doar... paralel.

Pe cin' să întrebe, câţi bani să mai dea?
-căci nu au hodină pân'ce vor afla
de ce vrea frumoasa din Vila din Deal
să-şi lase bărbatul ce n-are rival

Şi stă la fereastră, purtând în priviri,
întreagă, pedeapsa pierdutei iubiri,
iar gratii de suflet, să rupă ar vrea,
şi viaţa s-o schimbe, în timp, de-ar putea.

Dar oamenii nu pot pricepe defel
mai mult, ce-şi doreşte? - căci totu'-i la el:
putere şi funcţii şi bani - ăsta har! -
şi... ce mai contează că-i octogenar?!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunză verde de albastru

Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
şi-am zis pară de un măr,
minciună de adevăr,
şi-am zis pasăre de peşte,
descleştare de ce creşte,
şi secundă-am zis de oră,
curcubeu de auroră,
am zis os de un schelet,
am zis hoţ de om întreg,
şi privire-am zis de ochi
şi că-i boală ce-i deochi.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
că am zis doar un cuvânt
despre întregul pământ,
şi de bine-am zis de morţi
şi de şase-am zis la sorţi,
şi am zis unu de doi
şi zăpadă de noroi,
şi am vrut să fac cu gura
focul ce-l făcea arsura
că n-am fost trezit, că dorm
pe un cal cu şa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân' la şapte -
de la şapte pân' la zece
mi-a căzut o viaţă rece,
de la frunză pân' la umbră
mi-a căzut o viaţă dublă
ca pământul şi cu lună,
noaptea când stau împreună.
Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
pe care mă ţin călare
cu capul la cingătoare,
cu călcâiul la spinare
şi cu ochiul în potcoave,
şi cu inima-n silabe
de mă duc mări, mă duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza albă
de la floarea de zăpadă...
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
potcovit pe lună plină
cu miros de la sulcină,
înhămat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
şi ţinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
că mi-a fost crescut pe umăr
de din doi în doi un număr,
tot din trei în trei o iarbă
şi din patru-n patru-o salbă,
şi din cinci în cinci un pom,
şi din şase-n şase-un om.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
văd în faţă mov şi verde,
coloarea care mă perde,
corcov văd cu veselie,
coloarea ce nu se ştie,
mai aud şi-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi şi a nu fi,
când îmi cade umbră lungă
pe sub ochii grei cu pungă.
Şi-am zis aripă de pene
ca să zbor cu ea prin vreme,
şi-am zis măr ca să zic sâmburi,
şi-am zis pom ca să zic scânduri,
şi-am zis nord ca să zic suduri
şi dulceaţă ca să sudui,
şi-am zis inimă la piatră
şi cântec la tot ce latră,
şi potcoavă
la octavă,
şi uscată la jilavă,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraş de os,
din osul de la picior
care-mi cântă cu fior,
şi din osul de la mână
fluierând o săptămână,
din osul de la arcadă
recea lumii acoladă
peste două oase mari
unde stau ochii polari.
Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Aş fi vrut să-mi trăiesc viaţa aşa cum am vrut şi nu viaţa pe care o aşteptau alţii de la mine". Acesta a fost cel mai întâlnit regret printre bolnavi. Când oamenii realizează că viaţa lor este pe punctul de a se sfârşi, se uită în trecut şi îşi dau seama câte visuri au rămas neîmplinite. Mulţi dintre oameni nu şi-au onorat nici măcar jumătate dintre visurile pe care le-au avut şi asta din cauza deciziilor pe care le-au luat sau nu le-au luat. Sănătatea aduce cu ea o libertate de care puţini suntem conştienţi, până în momentul în care nu o mai avem...

Bronnie Warre în Top 5 regrete ale muribunzilor
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caragiale a fost cel mai mare român din câţi au ţinut un condei în mână şi o torţă aprinsă în cealaltă mână.

citat clasic din Barbu Ştefănescu Delavrancea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cimitir la purtător (declaraţia unui gurmand)

De stau cuminte şi socot,
Câţi miei, câţi porci şi cam câţi boi,
În viaţă am mâncat, puhoi,
Din cap, "pomana" lor nu-mi scot
Să îmi explic firesc nu pot,
Unde-au intrat, n-au fost vreo doi,
Ci turme-ntregi, cu tărăboi,
Ca-ntr-un seif de mafiot,
Cum încăput-au, în ce feluri,
În mine, multele şepteluri?
Mereu flămând şi teleleu,
Să dovedesc sunt azi pe cale
Că-s eu şi cu stomacul meu,
Un cimitir de animale.

sonet epigramatic de Dan Căpruciu din Sonatele sonete. Sonete epigramatice, epigrame, Puţin sonate (2011)
Această poezie face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!