Lumea de azi

Sub unghii de ceară mi s-a cuibărit o lume murdară
La capătul lor au crescut nişte rămăşiţe de degete
De-ar fi fost frunze sigur ar fi fost feştede.
Opturile de lemn nu mai ard în şeminee
Nu se mai naşte nici un Homer,
n-are cine scrie o nou’ epopee.
Pe-o bucată pătrată de plastic
Înmuguresc tot mai mulţi
Mugurii conectaţi la arborele genealogic al lumii de azi.
Oamenii nu mai cresc drepţi,
Sunt tot mai violate pădurile de brazi.
Au luat coroana marelui Profet şi-au semănat-o peste tot
În locul lor
Ca o înmugurire spinoasă pe capul pământului
Şi-au pus semne de punctuaţie Cuvântului.
Nouzeci de unghiuri au rămas drepte
...ca proorocii din vremea lui Ilie
Magnetul unei flori n-atrage primăvara,
Puternice-s o sută, o mie.
Coliviile mici stau în coliviile mari crezând că-s singure pe lume
Din minele negre izvorăşte moloz şi cărbune
Şi-o pulbere ce coboară mărunt.
Oameni de ceară îşi scot unghile şi le lasă de zboară
Fără să-ntrebe de ce
Fără să numere pentru a câta oară...

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea dresorului de sticleţi

A murit dresorul de sticleţi!...
A murit şi ultimul dresor...
A murit cu mâinile pe ei,
Şi cu ochii-nfipţi în ochii lor!...
Şi-n odaia lui n-au mai rămas
Decât note muzicale, desenate pe pereţi,
Portativele de sârmă, fabricate de ovrei,
Coliviile de sfoară, cu grăunţele de mei...
Şi vreo sută de duzini de cântăreţi
Îmbrăcaţi în doliu mare,
Care i-au cântat la-nmormântare
Şi-au să-i cânte şi la parastas...

A murit dresorul de sticleţi!...
A murit dresorul, fericit -
Că sticleţii lui –
Copiii nimănui –
L-au stimat şi l-au iubit...
Şi că el a scos din ei
O falangă minunată
De maeştri cântăreţi –
Nu ţârcovnici mititei,
Ca dresorii de-altădată!...
Căci e drept că-n viaţă lucrul cel mai greu
E să-şi piardă omul vremea cu sticleţii,
Ca să pună la curent analfabeţii
Cu ce-a neglijat să-i pună Dumnezeu!...

A murit dresorul de sticleţi!...
Dar –
Surpriză mare –
După ce-a murit,
Guralivii cântăreţi s-au răzvrătit,
Declarând că-n cariera lor
Nu mai au nevoie de un alt dresor!...
Şi din coliviile de sfoară
Au zburat cu toţii, să cânte-n stradă-afară...
Şi-au jurat solemn pe viitor,
O completă libertate
Pentru cântecele toate...
Şi sticleţii toţi –
Să cânte numai după capul lor!...

A murit dresorul de sticleţi!...
Bine c-a murit la timp şi el –
Căci era bătrân,
Beţiv
Şi chel...
Dar, la drept vorbind, era "dresor" –
Fiindcă, după moartea lui, sticleţii
Când au încercat din nou să cânte
Numai după capul lor...
Au dat "kix" cu toţii,
Şi cântăreţii
S-au întors afoni în colivie!...
S-au întors cu toţii!...
Dar ce folos –
Că dresorul ce-a murit n-a fost Cristos,
Şi dresorul mort nu mai învie!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Viaţa românească, XXII, nr. 7-8 (august 1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 4

Ce faci? Ce cugeţi? Înapoi ce semne
priveşti în van şi nu te prinde locul,
suflet al meu nemângâiat, ce-n focul
în care arzi arunci tot alte lemne?

Graiul suav şi ochii blânzi, ce-nsemne
în scris ţi-au fost, şi-au împlinit sorocul;
e prea târziu să-ţi mai încerci norocul
cătându-i azi, ori ţi-ai uitat pe semne.

Ah, nu mai învârti cuţitu-n rană,
nu zăbovi în gânduri vagi, buimace;
mai bine-apucă drum fără prihană

spre ceruri, dacă-n lume nu ne place
nimic; vederea ei ne-a fost capcană,
dacă nici moartă nu ne lasă-n pace.

sonet de Petrarca, traducere de C.D. Zeletin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bulgării

Au căzut bulgării
s-au auzit nişte bătăi în lemn –
o fi fost inima lutului vibrând
bucuroasă că se’ntregeşte
că-şi strânge din nou în braţe ţărâna care i-a fost luată.
Am suflat odată peste o mână de ţărână
Şi ca să se răzbune mi-a lovit ochii.
Ce-o fi fost atunci când peste mormanul acela de lut
A suflat o pală din vântul vieţii şi ca un ecou
A început o inimă să bată.
Şi-au căzut alţi bulgări
Bătând în coaja pomului tăiat
Pala de vânt sa’ntors de unde a plecat
Ţi-ai luat suflarea înapoi.
A rămas doar lutul rece, mirat.
Ţătrână ea, ţărână noi.
Peste ţărâna ta am împins bulgării
Ca să nu plângi –
Să ştii c’asemeni lor
Venim şi noi.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Resemnări

Constat că toamna asta nu-i o Doamnă,
E mult prea rău în lume, când nu-i bine,
Şi-i mult prea gol în golul plin de sine,
Când tot ce-i tot nimic nu mai înseamnă.

Se bat pe frunze razele de soare,
Pe deal, copacii dau mărunt din buze,
Poeţii îşi fac veacul fără muze
Şi muzele-şi iau dreptul la purtare.

N-ai ce să faci, e toamnă şi-i schimbare,
Votează ghimpii spinii-n parlamente,
Pietroaiele cer pietre inocente,
Iar inocenţele vor stele vorbitoare.

Planetele au fost şi ele stele,
Lumini de foc şi focuri de lumină,
Ce fac din orice noapte zi senină
Şi din senin o noapte pentru iele.

Nu mai sunt foc, le-acoperă pământul,
O zgură din ce-a fost o strălucire,
Căci focul lor se află în gândire,
Acolo unde arde-n noi Cuvântul.

De-aceea, câte-un om, în disperare,
Îşi pune foc şi arde ca o novă,
Un val de jar care se sparge-n provă
Pe-o mare plină ochi de supărare.

Un foc, precum o aprigă tocmeală
C-un doctor în nimic, cu tigva goală,
Ce-a plagiat o dublă integrală,
Dintr-un tratat pe-o pată de cerneală.

Toţi oamenii din noi se trag din stele
Şi ard cum arde focul lor din soare
Şi nu contrafăcut, ca o-închistare,
Ce poartă-n tâmple flori şi ghilimele.

Dar toate ştiu c-au fost pe jar odată,
Când Universul le ţinea de şase,
Când se-înfloreau în rochii de mătase
Şi-n ochi le strălucea un foc de fată.

Tot ce-a mai fost în tot ce-a fost se-întoarnă,
Dar toamna asta n-are timp de iarnă.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă regăsesc

Calc strâmb încercând să merg drept,
Rumeg la adevăruri şi minciuni
Cu ochii obosiţi şi taciturni
Aştept fără să ştiu ce mai aştept.

În vânzoleala lumii nu mă regăsesc
Să ştiu ce loc îmi este destinat,
Sunt unii care tot şi-au aranjat
Lor nu le pasă dacă obosesc.

Privesc în jur şi băncile sunt ocupate,
Stau peste ele întinşi nerozi necopţi,
Se scoală câte unul ofilit de nopţi
Îşi lasă locul rădăcinilor necoapte.

De când mă ştiu e totul inversat,
Doar cerul îşi păstrează sigur locul
Şi sub pământ când vine trist sorocul
Eşti ambalat la margine de sat.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea

Coboară peste genele mele închise, coboară peste lume şi sate
Prin vreme şi flori, pe nori şi terase
Se împleteşte’ntruna, se coase.
Fără ace şi lână şi fire, fără mâini şi degete dibace
Fără de sunet coboară’n uimire...
În suflete triste ca vatra prea rece,
Coboară mereu către seară şi trece...
Liniştită cu mantia târâş
Peste lună
Îşi adună în poală nebună,
Mătănii de stele
Cu degete lungi le numără-ntruna
Coborâta, liniştita, ocrotitoarea noapte
Nebuna.
Şi-a făcut obiceiul încrustat pe călcâie
Să se-ntoarcă în fiece seară
Ca o îndrăgostită-n amurg,
Ca un soldat inflăcărat prin iubirea de ţară.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Absurdităţi

pe afara copiii se jucau fericiţi
capul tău era mingea lor
se rostogolea pe nişte scări
fără vreo logică anume
durerea mea era sclipitoare
cerul era o aeroambulanţă
îngerii cu demersul lor isagogic
ieşeau dintr-o biblie cu
micromotor şi creau o lume

forma mea de viaţă te striga
tot mai tare mai tare
o căprioară îmi tresălta
sub cămaşă căci fugeam după
tine fugeam după capul tău
pe nişte scări ca pe nişte pagini
de carte copii plîngeau
după mingea lor măi copii
veţi creşte mari şi voi veţi creşte
şi nu veţi avea scăpare

mingea aia nu era un cap
era o anarhie aveţi grijă
de capurile voastre
nu le împrăştiaţi nu le lăsaţi
să vă sară să vă doară
să se rostogolească pe scări

pe-afară zidarii unei toamne violet
ieşiţi din capul acela
ca dintr-o ladă cu arme
mă reconstruiesc migălos indolent
şi încet îmi scot unghii din carne

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revanşa câinilor

I-au luat nişte oameni pe câini,
I-au dus cu arcanul departe,
În loc să le rupă din pâini,
Le-au dat câte-o porţie de moarte.

Prin arşiţi şi ger mai trăiau,
Stăpâni pe a lor libertate,
Şi tot mai puţini se trezeau,
Cu suflete tot mai curate.

Uitaseră de-a mai muşca,
Instinctul primar îl lăsară,
Crezând necinstit a mai da
Dovada obârşiei de fiară.

Crezând că omul i-e frate
Şi-n lume e loc de-amândoi,
Gândeau în sinea lor poate
Că sunt izbăviţi de nevoi.

Că fie mai şchiopi sau lihniţi,
Mâncând fără ştire otravă,
Trăiesc sau chiar mor mulţumiţi,
Căci soarta putea fi mai gravă.

Ei teama o poartă, o strâng
În suflet, în carne, în vise,
Ca pe o arsură ce-o plâng
Prin ei, generaţii ucise.

De-aceea-ncordaţi tot pândesc
Şi-un ochi le-a crescut şi la spate:
De teama de-un rău omenesc,
De teama durerilor toate.

Dar câinii aceia, ciudat,
Doriseră să se-odihnească,
Şi-atuncea, simţindu-i, i-au luat
Din pacea lor blândă, câinească...

I-au dus mişeleşte pe toţi,
Din cuiburi făcute-n pământ,
O poteră mică de hoţi,
În cuiburi adânci, de mormânt.

I-au luat ca să-i facă mănuşi,
Dar ele vor roade şi strânge,
Săpun de vor fi, pentru duşi,
Topise-va-n râuri de sânge.

Ce trist e oraşul, pustiu!...
E-o linişte grea, ca de moarte...
Dar, iată, ‒ apare-un sicriu
Din lemn de coteţ, fără toarte!

Se-opreşte sub un felinar
Şi-i scârţâie roţile-n noapte...
Capacul, căzând pe trotuar
Înalţă-a păcatelor şoapte...

Acesta-i eternul cadou
Pe care ni-l fac de departe,
Ca pe un lătrat în ecou,
Toţi câinii plecaţi înspre moarte:

Din strania cutie de lemn,
Coboară, flămând şi lunatic,
Trimis către oameni ca semn,
Un pui de căţel fantomatic.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se-adună anii

se-adună anii împovăraţi de zări
pe frunzele-arămii
lumina cade cenuşie
din cerul răscolit de nori
şi atât de aproape
în care şi-au înfipt
ca nişte rădăcini vârfurile lor
copacii

mă simt străin şi fără rost
şi-acea oglindă caut
cu chipul ce mi-a fost odată mie

nisipul în clepsidră grăbit se scurge
tot mai anost
iar clipa ce se naşte
e deja târzie...

poezie din Leagănul toamnei, Editura Grinta, 2018
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minunea primăverii

O mulţime de cuvinte
Au dat şi astăzi în floare
Peste-a ochilor veşminte
Unele din depărtare

A-nflorit acum uimirea
Albe flori iată se-arată
Surprinzând nemărginirea
Cu privirea ta curată

Peste tot sunt numai flori
În alb e-mbrăcată ţara
Căci ai primăverii zori
Şi-au depus uşor povoara

Frunzele au răsărit
Peste tot acum în jur
Şi cu flori şi-au întocmit
Un tablou atât de pur

A dat viaţa iar în toate
Peste munţi şi peste dealuri
Cântece nenumărate
Se îmbracă-n idealuri

Mierlele au început
Să îşi depene iar firul
Dintr-un aer nevăzut
Şi-au axat pe strună trilul

Îmbrăcat în bucurie
Totul este transformat
Primăvara argintie
Pe degete ne-a luat
17-04-2018 cluj

poezie de Ioan Daniel Bălan
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

La porţile Raiului

Morţi cu degete de ceară
Bat la porţile din rai,
Am venit şi noi de-aseară...
Sfinte Petre ce mai stai?

Vino şi deschide poarta
Suntem cam nedumeriţi
Că şi-aici avem tot soarta
De-a rămâne prea smeriţi?!

De baţi ţi se va deschide
Spune cel precept creştin
Noi, fiind sătuli de pilde
Osul vrem să-l odihnim.

C-am trăit degeaba-n lume
Şi am fost o viaţă orbi
Azi, fi'nd dezlegaţi de nume
Nu mai vrem ca să fim robi.

Dar deschide poarta sfinte
Şi-nţelege, de ce taci?
Caron ne-a lăsat la punte
Fără bruma de pitaci.

Morţi cu degete de ceară
Trec alăturea-n infern
Unde dracii ca la moară
Chiar fără pitaci... îi cern!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt...

... mă cheamă EU
şi-s provenit din mai puţin de-atom, de gaz,
când nici de gând încă n-am fost,
aproape dintr-un vid
lipsit de-orice, nici cel puţin nucleu...
îs din milioane de priviri, din coate pe-un pervaz,
un disipat, amestec canibalic de pământ anost,
unit în frunze, flori şi vietăţi sacrificate... un individ...

... sunt, cosmosul în sine, încă neînceput,
o plămădeală de pe-o roată de olar,
crescut din propriile palme într-o carnală argilă
cu golul larg deschis deasupra, să primesc ce curge,
tot din jur, din neştiut, ştiut...
şi-aşa, puţin, mă umplu -nici pe mine nu mă aflu, abecedar-
deja mă prăvălind încă bucată, într-o sub-movilă,
tot mai fărâmiţat, ca bobul de-o clepsidră, un nisip ce fuge...

... pe-o plajă fără de sfârşit, amestecat infim; un fir de-al meu ce-aşteaptă un sărut
... şi-o fi vreun rând, unde să prind vreodată-alt început?!?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii îşi iau chipuri de sfere

Acum, oamenii îşi iau chipuri de sfere
Şi se rotesc pe orbite de zor,
Într-un univers incert, de falsă plăcere,
Pierzându-şi substanţa matricei lor.

Din fire reci, străine, îşi ţes conexiuni,
În locul splendidelor jocuri şi reuniuni,
Ce animau odată a noastră tinereţe,
Acum vezi pe-a lor feţe, aer de tristeţe

Pe unii dorinţe compulsive-i exultă,
Vor să aibă indestulare cât mai multă,
Nu au limite, si aduna să fie,
Crezând c-a lor viaţă ţine-o veşnicie.

Oamenii se tot cufundă în lumi virtuale,
Nu mai cunosc savoarea trăirilor reale,
Nu mai cultivă simţirea întru fiinţă,
Lipseşte empatia din a lor voinţă.

Pe axa timpului ce-naintează,
Ei tot mai mult se însingurează,
În această lume plină de dezarmonie,
Guvernată de implacabila entropie.

poezie de Gheorghe Alionte (9 mai 2023)
Adăugat de Gheorghe Alionte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dihorii atei

Le-au secătuit, vai, fântânile firii
Şi şi-au pierdut frânele timpului,
Nu-i mai salvează nici zeii Olimpului
Şi, pe-nserate, mor toţi trandafirii...

Nicio piedică în calea rostogolirii –
Aşa îşi macină, sonor, substanţa vieţii,
Iar fărădelegile lor – esenţă a ceţii –
Le-azvârle azurul în zborul muririi.

Lipsa lor de umanitate-i eternă,
Au rămas singuri, fără Dumnezeu,
Şi-au pierdut lăuntrul - rămaşi fără Eu,
Li-i lumea străină şi pururea ternă.

Studiind geografia gândului lor,
Fulgerat vei rămâne, sfărmat în frânturi,
Fiece verb spus de ei, printre fluierături,
Se va stinge centrifugal într-un nor!

Distanţa lor de oameni o verifici uşor,
Sunt dezlipiţi de lume, prin faptele lor!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume minunată

Scrie multe sfaturi, pentru cei dragi ţie!
Să le scrii de toate şi nu doar ca să fie!
De dragul vostru sunt, acum, cu voi la masă!
Şi vă iubesc pe toţi, vă iau la mine acasă!

Ochiul nu mă înşală, eu vă simt privirea!
Nici inima nu-mi minte, ea simte bucuria!
Cu puterea mea, puţină, prea puţină
Aş vrea să vă mai scot cuvinte din rugină!

Să fiţi atât de veseli, şi plini de bucurie!
De fericirea voastră, nimeni să nu ştie!
Doar sufletul să vadă cum se uneşte cerul,
Cerul cu pământul, căldura cu gerul.

Fumul lumânării ce frumos se stinge!
Şi stratul de zăpadă, când afară ninge
Minunate-s toate şi toate sunt frumoase!
Şi iarna bradu-n case ce frumos miroase!

Totu e perfect şi totul merge bine!
Niciun lucru rău la oameni nu mai vine!
O lume minunată, făcută chiar din rouă!
O stare aşa de caldă şi o viaţă atât de nouă!

Ce frumos e totul, în culori aprinse!
Cu flori de argint, pictate, pe pajiştile întinse
Nu are vreme timpul acum să le măsoare
Bucuria toată, neîncăpătoare.

Sunt stele mari şi albe ce frumos lucesc!
Sunt fluturi care zboară şi flori ce înfloresc
Ce repede se înalţă, soarele pe cer!
În depărtări albastre, cu raze de oţel.

Pătrunde-n astă lume, ce nu a mai pătruns!
S-arată cerul tot, tot ce-a fost ascuns
Şi ni se spune totul, tot ce-am vrut să ştim!
Fără de întrebări, ce am putea să fim?

De bucurie mare, ar fi chiar mulţi surprinşi
Ar fi chiar sărbătoare, ar fi de nedesprinşi
Să ştii ce vrei e una, să ştii chiar toate, toate!
Cred că-n astă lume, şi moartea are moarte!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şerpii

Copil fiind, de şerpi eu m-am temut
Şi de-i vedeam prin iarbă un fior
Mă săgeta din creştet până-n tălpi,
Apoi, crescând, pe toţi i-am cunoscut.

Cu ei, eu am crescut şi m-am jucat
La sân i-am pus şi i-am hrănit cu lapte,
Cu miere, cu blândeţe şi prin fapte
I-am făcut mari, de jos i-am ridicat.

Încolăciţi pe mine i-am ţinut
I-am respectat şi sângele le-am dat
Şi haina de pe mine mi-au purtat...
Mai mult de-atât, i-am pus în aşternut!

Şi-a venit vremea să îmi fie de-ajutor,
Atunci şi-au arătat limbile-n furcă
Şi colţii cu veninul de năpârcă
În carne s-au înfipt... cu darul lor...

Şi n-am murit... nici bine nu mi-a fost...
Şi-am delirat tot digerând veninul,
Când de cucută plin mi-a fost tot vinul
Dar chiar şi asta a avut un rost...

Să crezi în om... în şarpe... e totuna
Dezamăgirea e atât de mare
Pe cât e amăgirea, lungă, tare...
Lume cretină, nu mai face pe nebuna!

poezie de Petrică Conceatu din Facebook, 8 septembrie 2018 (8 septembrie 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca oricare...

Ca oricare... am iubit,
Oameni cu suflet de ceară,
Ochi de-albastru infinit,
Sau priviri - cafea amară.
Strâns-am şerpi în partea stângă,
Lângă-al inimii tic-tac,
Ce-au făcut-o să se frângă,
Muşcând-o... fără de leac.

Ca oricare... am plâns nopţi,
Înecată-n lacrimi-sare...
Tot bătând la-nchise porţi,
Rana pumnului mai doare.
Am dat tot, pentru nimic,
Crezând în poveşti cu zâne,
Mi-am dat sufletul "în plic",
L-am luat înapoi... fărâme.

Ca oricare... am căzut,
Pradă gândurilor sumbre,
Când cei care m-au avut,
Au devenit nişte umbre...
Precum gheara pe retină,
Mi-a fost amintirea lor,
Iar durerea, fără vină,
Camarad obrajilor...

Ca oricare... am răzbit,
După-atâtea lupte grele,
Astăzi sunt... om fericit,
Mândră de rănile mele.
Le port ca nişte medalii,
Oferite de destin,
Ale inimii, vitralii,
Ce-a iubit sincer, din plin.

poezie de Andreea Văduva din Blogul "Rânduri rupte din viaţă"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După cuvântul înţelepţilor de demult, oamenii din acest colţ de lume sunt copii ai pământului lor şi ai cerului lor. Trupurile lor se alcătuiesc şi cresc din anume hrană pe care o au la îndemână în câmpurile cu holde, în dumbrăvi şi livezi şi pe plaiurile muntelui. Firea şi sufletul lor au blândeţea acelor ţărmuri îmbielşugate unde i-a aşezat dintru începutul lumii Dumnezeu, fiind în acelaşi timp schimbătoare şi furtunoase, nestatornice şi viclene ca apele, ca vânturile şi ca tot văzduhul lor fără cumpănă, întru care se îmbulzesc arşiţele şi gerurile.

Mihail Sadoveanu în Creanga de aur
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Opera de arta

Ce? Mi-au mâzgălit pereţii?
Voi face din mâzgăleala lor o operă de artă
Îmi voi închide între rânduri comoara
Cum îşi închide traseul misterul pe hartă.
Şi semne?
Ce semne cred ei că pot ţine ascunse
zăcămintele lacrimilor din toc
ce-şi depun ouăle lor albastre
printre ele.
Una după alta
Zilele stau ţapene-ntre coperţi.
Cel mai greu îmi e să-i pun titlu
Să-i zic pe nume,
Ca să ştiu ce să scriu pe piatra aspră de mormânt.
Aşa numesc eu micul incubator al coperţii
Mâzgălit pentru a nu ştiu câta oară
cu o ciudată operă de artă
Pe dinăuntru
Şi afară.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De fapt

Se întâmplă ca oamenii să ştie
Să vorbească în peste şase mii de limbi
Din peste o sută nouăzeci de ţări şi astfel
Se întâmplă ca oamenii să ştie să scrie
Poeme despre lumea din jurul lor
Şi despre lumile din ei
Şi din alţii
Despre iubirile lor pierdute
Regăsite
Şi iar pierdute
Oamenii ştiu să scrie despre orice
Despre prietenia legată cu aţă subţire
Care se rupe când dintr-o parte atârnă prea greu
Ori despre acea prietenie legată cu nod marinăresc
Ce ţine şi când se răstoarnă
Ei
Oamenii ştiu să scrie chiar şi despre
Ceea ce nu este
Nu a fost
Şi nu va fi
Pentru că lor le place să caute
Ceva nou
Ceva ce nu s-a mai întâlnit şi nu se va mai întâlni
De fapt oamenii vor să fie unici cu ceva
Orice
Cât de mic
Doar
Să fie
Numai şi numai
Al lor
Iar dacă nu e să fie
Ei ştiu să îşi inventeze propriile lumi
Oamenii ştiu să contruiască
Munţi
Şi mări
Şi oraşe
Cu munţi înguşti
Cu sute de etaje
Străzi
Cu valuri şi valuri
De maşini
Ţări
Delimitate
Pentru că de fapt
Oamenilor
Le place să pună bariere
Între ei
Să fie
Ceva
Numai şi numai al lor
Iar cine vrea să intre
S-o facă numai cu permisiunea lor
Se întâmplă
Ca ştiinţele exacte
Să fie pietre de temelie
Ale omenirii
Ei
Oamenii
Ştiu că E=MC ^2
Ei ştiu că lumile lor
Şi ale altora
Sunt alcătuite din atomi
Protoni
Şi electroni
Neutroni
Şi spaţiu
Energie
Frecvenţe
Şi vibraţii
Pentru că
De fapt
Oamenii iubesc
Să despartă
Să disece
Să caute
Să găsească
Ceva nemaigăsit
Numai al lor
Unic
Astfel oamenii
Şi-au dat seama cum să călătorească
Prin univers
Să părăsească lumea lor
Lumile celorlalţi
În căutare de ceva
Nou
Se întâmplă ca oamenii
Să mai ştie şi să numere
De la 0
La infinit
Pentru că ei au nevoie
Să ţină socoteala
Zilelor
Cât mai au de trăit
Şi de murit
De fapt
Oamenii ştiu
Că le este teamă
Să nu se găsească
Ceva ca nimic altceva
Şi de-asta ei
Oamenii au învăţat cum să-şi făurească
Lame
Cuţite
Şi pistoale
Tunuri
Şi rachete
Şi Bombe
De fapt oamenii se pricep cel mai bine
Să dărâme
Să sufoce
Munţi
Şi case
Oraşe
Şi ţări
Lumi
Şi mări
Şi oceane
Iubire
Şi încredere
Virtute
Şi credinţă
Şi vechi
Şi nou
Pentru că de fapt
Se întâmplă ca oamenii
Să nu ştie nimic

poezie de Radu Tudosan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!