Zăpada şi vocea

După ce Bestami a murit, s-a întâmplat
ceea ce el spusese că are să se întâmple, Bu'l-Hasan
a devenit şeicul comunităţii
şi în fiecare zi mergea la mormântul lui Bestami
pentru a primi poveţe.

Lui Bu'l-Hasan i se spusese într-un vis,
de însuşi Bestami, să facă astfel.

În fiecare zi, în zori, el mergea şi stătea în faţa gropii
până la prânzul mic. Acum, ori spiritul lui Bestami
venea şi-i vorbea, ori îi răspundea
în tăcere la întrebări.

Dar într-o zi s-a aşternut o zăpadă înaltă.
Locurile de veci fiind apropiate
erau de nerecunoscut.

Bu'l Hasan s-a simţit pierdut.
Atunci a auzit vocea şeicului.

"Lumea este făcută din zăpadă. Ea cade şi se topeşte,
apoi, iarăşi cade. Nu-ţi mai bate capul
cu asta. Vino înspre sunetul
vocii mele. Urmează întotdeauna această direcţie."

Din acea zi,
Bu'l Hasan a început să trăiască
starea de iluminare
despre care până atunci
auzise numai
sau doar citise.

poezie de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jucărie

ea stătea cu chirie într-o oglindă de pradă cu dinţi de zăpadă. ea îşi plătea sângele cu o fotografie pentru fiecare călătorie. ea se spăla corect pe dinţi şi pe viaţă, fără anestezie. ea mergea cu iubi la piaţă, să cumpere biscuiţi pentru o lebădă de hârtie. timpul se măsura în ceai de iasomie, se înmulţea cu dulceaţă, se înălţa până la aceeaşi stea nătăfleaţă, care într-o dimineaţă a chiulit de la lecţia de astrologie. atunci, toamna a intrat printr-o fracţie în bucătărie, cu un aer de nevinovăţie, camuflată într-o pisică de ceaţă şi a început să sape cu insomnie, sub pleoape de sare, până la rădăcina florii de soare. într-o noapte, pe când se scălda într-o lacrimă de lapte, a alunecat din beţie într-un melc din copilărie şi uite aşa, foarte zurlie, şi-a tras un glonte de marţipan, care-a intrat într-un pian, care trecea din întâmplare printr-un vis uitat deschis la colivie, care s-a sinucis, dulce şi clasic, într-o simfonie. uşor bacovian, îngerul gardian a trimis îndată trei tristeţi şi o castană coaptă de monotonie, să culeagă amprentele ploii de mătase, acuzată de igrasie până la oase. şi astăzi se mai se descoase această grozăvie. aici, la cofetărie.

poezie de Diana Dumitraciuc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea este probabil o casă de zăpadă

A venit, iarăşi, toamna, iar eu am inima descoperită şi dreaptă,
îmi spuneai că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru aceea pe care o aşteptam, de foarte mult timp,
să vie,
să steie,
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află, sub ceruri,
şi pentru că toate se află, ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
nu mai îmi cumpără viaţă,
şi, mereu, este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ,
dar se usucă.
şi se umple de alb.
ca şi oamenii.

Însă, seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa, fără să cunoască regrete,
poate doar frică şi alte spaime mai mari.

Şi, deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi sfârşiturile năucesc toate frunzele,
vai, oda mea,
vai, draga mea, cea îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă!
cetina este nemuritoare şi verde, îl vesteşte pe Domnul meu!

Supt de teamă, şi ars, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, a ei,
iar eu
cumva am aşteptat steaua aceeea
s-o văd,
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar, undeva, deasupra tuturor brazilor.

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele, steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă e taina nemorţii.
aşadar, renii şi câinii de pază vor rămânea unde e cel mai rece, anul acesta...
îmi este frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele-steluţele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a Cerului-viu.

Îmi pare că, acum, cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine,
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig,
ca acum...
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă, cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre:
zăpezile, hornurile murdare, casele şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela Cer-viu
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi,
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească despre tot,
până când
norii le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne este frică, însă, de zăpada care cade peste noi.

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În plus, reporterii şi ziariştii, celelalte personalităţi care fuseseră invitaţi seara trecută la oficializarea misiunii, habar n-aveau dinainte de ce fuseseră chemaţi acolo; directorul nu le spusese motivele pentru care îi convocase, nu le oferise detalii. Acum însă totul se desluşise: Era vorba despre o misiune spaţială îndepărtată, de lungă durată, prima de acest gen, despre care se vorbea pe faţă, misiune organizată de Institut. Desigur, cei din conducerea Institutului aveau de mult în vedere această misiune, pe care o planificaseră tainic până atunci. Acum totul devenise oficial, iar cei şapte tineri resimţeau apăsător urmările oficializării.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata cea mică a împăratului ar fi voit să se înduplece a crede cele ce îi spuneau surorile; dară n-o lăsa inima. Gândul ei era mereu la cartea care spuse că norocul celorlalte surori era să fie aşa de frumos şi numai ei îi spusese că o să i se întâmple ceea ce nu se mai auzise până atunci pe lume. Şi apoi o rodea la ficaţi călcarea poruncii tatălui lor. Ea începu a lâncezi. Şi numai în câteva zile aşa se schimbase, încât nu o mai cunoşteai; din rumenă şi veselă ce era, ajunsese de se ofilise şi nu-i mai intra nimeni în voie. Se ferea de a se mai juca cu surorile prin grădină, d-a culege flori ca să le puie la cap şi d-a cânta cu toatele când erau la furcă, ori la cusătură. Între acestea, tatăl fetelor, împăratul, făcuse o izbândă cum nu se aştepta, biruind şi gonind pe vrăjmaş. Şi fiindcă gândul îi era la fiicele sale, făcu ce făcu şi se întoarse mai curând acasă. Lumea după lume ieşise întru întâmpinarea lui, cu buciume, cu tobe şi cu surle, înveselindu-se că împăratul se întorcea biruitor. Cum ajunse, până a nu merge acasă, împăratul dete laudă Domnului că-i ajutase asupra protivnicilor carii se sculase asupra lui, de-i înfrânse. Apoi, mergând acasă, fiicele îi ieşiră înainte. Bucuria lui crescu când văzu că fetele îi erau sănătoase. Fata cea mică se feri cât putu a nu se arăta tristă.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici atunci când vântul

Nici atunci când vântul
îmi bate în geam
nu am curaj să-i strig -
pleacă

Aici totul se topeşte
într-o picătură de tăcere
şi paşii cuiva
tac în livadă.

Priveşte
pe aici au trecut oameni
şi au putrezit sălcii
iar acum
ce zăpadă

poezie de Kazimierz Swiegocki din Poezje wybrane (11 februarie 1960), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frodo: Sam, nu pot face asta.
Sam: Ştiu. Nu e bine deloc. De fapt, noi nici nu er fi trebuit să fim aici. Dar totuşi suntem. Domnule Frodo, e ca în marile poveşti. Ca în acelea care chiar s-au păstrat. Acelea care erau înţesate de pericole şi de elemente ale întunericului. Iar câteodată nu-ţi doreai să afli cum se termină. Cum ar fi putut avea un final fericit? Cum s-ar fi putut întoarce lumea la starea sa iniţială când s-au întâmplat atâtea lucruri groaznice? Dar, la urma urmei, întunericul acesta e doar ceva trecător. Până şi întunericul trebuie să ia sfârşit. Va veni o nouă zi. Iar atunci când va răsări soarele, va străluci mai puternic decât până acum. Acelea erau poveştile de care îţi aminteai mereu. Cele care însemnau ceva, chia dacă erai prea mic ca să înţelegi ce anume. Dar mâ gândesc, domnule Frodo, că acum înţeleg. Acum chiar ştiu. Oamenii din acele poveşti aveau multe şanse de a se întoarce, numai că ei nu făceau asta. Dimpotrivă, mergeau mai departe. Pentru că ceva le dădea speranţă.
Frodo: Ce le dădea speranţe, Sam?
Sam: Gândul că mai este o fărâmă de bine în lumea asta, domnule Frodo... şi că merită să lupte pentru asta.

replici din filmul artistic Stăpânul inelelor: Cele două turnuri, scenariu de Fran Walsh, după J.R.R. Tolkien (5 decembrie 2002)
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduiala este că tot ce a fost, este şi va fi până la sfârşitul vremii e inclus în Tora, de la primul până la ultimul cuvânt. Şi nu doar într-un sens general, ci cu amănunte despre fiecare neam şi despre fiecare fiinţă omenească în parte şi amănunte la amănunte despre tot ce i s-a întâmplat din ziua naşterii sale până la săvârşirea sa din viaţă.

citat din Elijah ben Solomon Zalman
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiam că, în inima lui, tatei nu-i prea păsa de Dumnezeu, deşi pretindea că-i pasă. M-am gândit că aş putea să fac la fel. Ceea ce îmi plăcea era să stau lângă Carrie când cânta la pian. Carrie nu m-a iscodit niciodată în legătură cu cunoştinţele mele despre Dumnezeu. Eram recunoscătoare că nu o deranja că stăteam lângă ea în tăcere. Spunea că un copil n-ar trebui să fie lipsit de bucuria muzicii. Cânta orice melodie care îi venea în minte. În glasul ei auzeam anotimpurile. Sunetul primăverii era precum Fluviul Albastru când umplea golfuleţele. Sunetul verii era că mângâierea soarelui. Toamna era alcătuită din culorile care vibrau şi îmi înălţau simţurile. Vocea iernii era profundă, o poveste despre zăpadă.
Dacă am început să-mi fac o idee despre rai, a fost cântând împreună cu ea.

Anchee Min în Perla Chinei
Adăugat de Alexandra Tabara
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare din cauza familiei lui se comporta ea astfel?! Chiar în acea dimineaţă, Nis îl întrebase dacă nu i se părea că ar fi cam ciudată?! Nici Lucian nu prea ştia ce să mai creadă despre Lia. Era ba aprigă, înverşunată, pornită împotriva lui, ba timidă, ruşinoasă, ba temătoare... Adică, foarte schimbătoare; amabilă, chiar ea spusese că n-ar fi! Un singur lucru îi era foarte clar în privinţa ei: Anume că era foarte, foarte frumoasă şi că el era îndrăgostit lulea de ea. Dar culmea! Îi promisese că se va ţine departe de ea în tot cursul misiunii; nu doar ei, ci şi tatălui ei... Dacă ar fi fost vorba doar despre ea, ar fi mers; poate şi-ar fi încălcat deja acea promisiune absurdă până în acel moment. Dar de ce oare îi spusese acelaşi lucru şi domnului Virgil Stancu, tatăl ei?!

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitatea este relativă (poem postmodernist)

Văd cum paşii mei de zăpadă dispar în
zăpadă. Frigul îi înghite. Umezeala tresare
pe nea, mai umedă decât orice tresărire.

Sunt cu mult mai mult implicată într-o întindere
ascuţită dată de absenţa zăpezii decât am fost
vreodată. Am uitat că exist. Încerc să-mi amintesc.

Un nor îşi clatină albul a ploaie. Nimic nu plouă
exteriorul, universul, sensul ploii este întotdeauna
spre interior. Trebuie să se claine mai întâi,

ca să devină ploaie. Copacii simt, cu exactitate,
acest lucru, pentru că ei, cu siguranţă, sunt existenţi.
Mai mult decât atât, copacii înţeleg de ce sunt existenţi.

Ei aşteaptă ploaia, chiar dacă grindina le poate rupe
crengile. Când îi bate frigul după ploaie, ramurile lor
lucioase îngheaţă. Vreau paşii mei înapoi, aşa precum

vreau să aud, din nou, cântecul care se cânta odinioară
în aceeaşi cafenea, chiar dacă mai am şi acum o pată
de cafea pe pantof. Iau acel taxi, care nu mă poate duce

niciunde, dar şoferul ştie să conducă în prima ploaie,
care cade peste stratul de zăpadă. De fapt, această
zăpadă este existentă, până când este dizolvată de

ploaie. Eu pot fi existentă atâta timp cât nu mi-e frig
şi această ploaie nu este nicidecum una tropicală,
iar eu n-am fost niciodată mai indiferentă ca acum.

Cineva sau ceva merge nestingherit drept înainte.
E corpul meu. E ceva, care nu are nici început şi nici
sfârşit. Este mişcarea, care pierde caracteristica timpului.

Ploaia şi zăpada au nevoie de timp pentru a dovedi că
au personalitaţi similare şi aparenţe diferite. Timpul este
existent. Eu nu pot fi existentă într-un timp diferit. Eu nu pot
deveni existentă a doua oară.

poezie de Marieta Măglaş din Antologie de poezii
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceva despre judecata altora

acum să-ţi spun ceva despre judecata altora
despre supravieţuire
despre plânsul tău şi miopia lor
despre durerea ta şi urma pământului
să-ţi spun ceva despre zvonul nopţii care îţi ascunde plânsul
apoi să strâng din dinţi
pentru că un supravieţuitor urmează drumuri până la capăt

şi pentru că pulsezi mai puternic după fiecare lovitură
iar tu omule
eşti copacul din mijlocul furtunii
dansează până la final
pentru că înalţii nu cunosc lucrurile simple şi fericirile
fiind mult prea sus de rostul vieţii

poezie de Dorina Şişu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

George Trimble

Vă mai aduceţi aminte când stăteam pe treptele
Curţii de Justiţie şi vorbeam despre conceptul monetar Free-Silver
Şi despre impozitul unic promovat de Henry George?
Vă amintiţi apoi că, atunci când Inegalabilul Leader
A pierdut prima bătălie, am început să vorbesc despre prohibiţie
Şi că am devenit un militant al bisericii?

Asta s-a întâmplat din pricina nevesti-mii,
Care-mi prezisese că mă paşte pieirea
Dacă nu-mi dovedesc moralitatea celor din jur.

Well, ea m-a distrus:
Pentru că radicalii au devenit suspicioşi în ceea ce mă privea,
Iar conservatorii n-au avut niciodată încredere în mine –
Iar acum zac aici, de nimeni plâns.

poezie de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

George Trimble

Vă mai aduceţi aminte când stăteam pe treptele
Curţii de Justiţie şi vorbeam despre conceptul monetar Free-Silver
Şi despre impozitul unic promovat de Henry George?

Vă amintiţi apoi că, atunci când Inegalabilul Leader
A pierdut prima bătălie, am început să vorbesc despre prohibiţie
Şi că am devenit un militant al bisericii?

Asta s-a întâmplat din pricina nevesti-mii,
Care-mi prezisese că mă paşte pieirea
Dacă nu-mi dovedesc moralitatea celor din jur.

Well, ea m-a distrus:
Pentru că radicalii au devenit suspicioşi în ceea ce mă privea,
Iar conservatorii n-au avut niciodată încredere în mine –
Iar acum zac aici, de nimeni plâns.

poezie de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erau doi, acum e numai unul

în fiecare dimineaţă, împreună
ca acele ceasului, o pereche râzând atât
de perfect, zâmbind, continuând astfel
în fiecare dimineaţă, ei vin împreună
în fiecare dimineaţă, ei pleacă împreună

în această dimineaţă, el a plecat singur
în această dimineaţă, ea a rămas singură
privind în gol
prin nimicul pe care îl vede în faţa ei,
prin deşertul care traversează masa,

erau doi, acum e numai unul,
acum e prea târziu, prejudiciul a fost făcut.

poezie de Jim Moore, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii au spus: "Cu sudoarea frunţii mele voi uda câmpul, şi acesta va fi felul meu de a-l lăuda pe Creator." Dar a venit diavolul şi le-a şoptit cu vocea mieroasă: "Va trebui să cari stânca asta până în vârful muntelui în fiecare zi şi, când vei ajunge sus, ea se va rostogoli din nou până jos". Iar toţi cei care credeau în diavol au spus: "Viaţa nu are nici o noimă, e repetarea aceleiaşi sarcini." Iar cei care nu credeau în diavol au răspuns: "Atunci am să încep să iubesc piatra pe care trebuie să o car până în vârful muntelui. Astfel, fiecare clipă lângă ea va fi o clipă petrecută lângă ceea ce iubesc." Ofranda este rugăciunea fără cuvinte. Şi, ca orice rugăciune, ea cere disciplină – dar disciplina nu este sclavie, ci alegere.

Paulo Coelho în Manuscrisul găsit la Accra, "Munca şi ofranda"
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Opriţi această frunză

Atunci cand cade frunza pornita sa rastoarne
Intreaga roata a lumii si fiecare pom
O simt ca mi se rupe din sange si din carne
Si mi se face mila de lume si de om.

Si mi se face mila de mine si de tine
Si frunza care cade ma-nebuneste iar
Si –apoi de-atatea lacrimi imi e putin mai bine
Si mi se desfrunzeste pe trup un calendar.

Si nu se mai intampla nimic din cele sfinte
Doar frunza care cade in dulce hodoronc
Si nu mai am putere si nu mai am cuvinte
Si fiecare fibra rasuna ca un gong.

Opriti pe creanga frunza, destul cu-atata toamna,
Destul cu-atata ceata si oameni neciteti
Opriti aceasta frunza de foc ce ma condamna
Sa stiu masura scurtei mele vieti.

poezie de Adrian Păunescu din "Manifest pentru mileniul trei", vol II, ed. Eminescu, Bucuresti, 1986
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilăria era în fiecare fluture de zăpadă

Revărsarea lină a ninsorii
este o continuă alunecare a visului.
Urc pe fiecare fulg care coboară
până la prima ninsoare a copilăriei...
Acolo mi-am regăsit săniuţa...
ruginise...
Uliţa cu garduri de lemn
era neumblată.
Copilăria era în fiecare fluture de zăpadă.
M-am grăbit să întâmpin soarele,
răscolind bolţile nalte ale cerului
în căutarea copilăriei.
Aer e timpul nevăzut ce bate în turnul
de cărbune al artistului.
N-am uitat cât de mult m-a durut
un refren abandonat, în stare de funcţionare.
Cheltuim energie pentru a îndura
anumite situaţii, considerând că
suntem puternici, când cea mai potrivita
alegere pe care o putem face este
să lăsăm porţile soarelui deschise.
Singurătatea loveşte ca frunza,
frunza cade şi acoperă paşii nimănui.
Anotimpurile sunt dependente de
îndrăgostiţi tăcuţi.
Singuratico, în loc de inimă
îţi bate întunericul Universului în piept...
Dar gândurile?
Gândurile tale în ce stele au urcat?

poezie de Camelia Opriţa din Universul Iubirii (6 decembrie 2018)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Luci, ce te mai preocupă acum?
Lucian: Păi, în legătură cu dom' director...
Mihai: Ce-i cu dânsul?!
Lucian: Ai înregistrat cumva totul, adică, doar ceea ce am văzut noi?
Mihai: Sigur, am înregistrat. De fapt, oricum totul se înregistrează automat, fără a fi nevoie să înregistrez eu.
Lucian: Bine. Şi poţi găsi acele imagini?! Vreau să-ţi arăt ceva, poate înţelegi tu mai bine decât mine, sau, nu ştiu...
Mihai: Da, le pot găsi.
Lucian: Atunci, încearcă, de la momentul sosirii domnului director, cu maşina dumnealui, în curte...
Mihai: Bine, Luci. Hai să vedem despre ce e vorba!
Lucian: Uite! Acum dom' director ori într-adevăr nu găsea cadoul pentru mama, ori se prefăcea doar că nu-l găseşte, ca un pretext ca dom' profesor să nu-l aştepte în zăpadă... Oricum, aşa s-a asigurat că pe holul de la intrare nu va fi nimeni, după ce dom' profesor va fi intrat deja în casă, deci, vor rămâne doar mama şi dom' director... Şi acum ascultă cu atenţie ce-şi spun! La început, auzindu-i, mi se părea clar că dom' director flirtează cu mama, iar ea chiar îi răspundea avansurilor lui şi chestia asta mă umpluse de nervi; de abia m-am abţinut, să nu izbucnesc atunci, de faţă cu Ly... Dar am reuşit, m-am stăpânit! Apoi, discuţia a luat o întorsătură ciudată... Oricum, şi-au vorbit mereu de parcă ar fi fost doi buni prieteni, pe numele mic, tutuindu-se, doar până au intrat în camera în care erau şi ceilalţi musafiri... Ascultă doar, cu multă atenţie!
Mihai: Bine, ascult...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liberă ca un fulg - varianta 1

Dormi? Te-ai liniştit acum când m-am transformat
În omul de zăpadă de lângă uşa ta?
Te privesc prin geamul îngheţat şi ştiu că
Şi tu ai devenit măcar pentru o noapte om de zăpadă.
Astfel ne putem întâlni în lumea noastră...
Păcat că deşi noi ne vom topi, iubirea nu e palpabilă, ea va dăinui.
Şi dacă m-ai pierde în noapte? Ştiu că sunt aici.
Sunt liberă ca un fulg de nea.
Tu, omul meu şi nu doar poetul inimii mele,
Vino în zbor odată cu vorbele dulci, odată cu viaţa şi iubirea,
Vino, călător printre stele.

poezie de Ileana Nana Filip din Un ocean de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!