Paşa

Ce înseamnă nume în fond? Nimic profund!
Poate un moft de-a s-etala cel care-l pune,
Sau un abis ce numai el 'l exploră gând,
Predestinând cumva speranţele... a fi bune.

Aşa-a fost purtător şi micul căţeluş, un boţ
Cu pielea fină-i în culori maron-lucioase,
Pe trupul-i lung, valseozele-i în spate moţ,
Le legănând apoi... în mersul după oase.

Plăpândul fin, cu labe mici, puţin aduse,
Cu ochii calzi de-un umed-luciu, negru-brun
Pe botul fin, prelung şi urechile-n jos duse...
Era cât palma într-un decembrie, în Ajun.

Dormea adesea, dus cu tot cu sforăieli,
Pe un fotoliu, ce se pare, al lui era
Şi ne încânta cu glas zglobiu, sau mârâieli,
Încântat tot... cum le scotea şi nu ştia.

A fost furat şi l-am găsit, l-am luat acasă,
L-am şi arvunit fără vreun ban, să stea la bloc,
Dar fără, lume-ar fi fost singură şi ştearsă...
Căci ne-asista tot făceam şi-n orice loc.

Un pic gelos, când se striga un alt de nume
-Al lui Bobiţă, prieten bun, dulău de pază,
Sau la pisicii, ce-i dormeau ca duşi din lume
Pe trupu-i cald- venea tot el... Paşa, de vază!

Nebun era să- ne însoţească oriunde-am merge,
Plângând amarnic pentru orice părăsire...
Până ce azi, în drumul scurt viaţa şi-o şterge...
Cum n-ar fi fost... de o maşină, în depăşire!

PS
O fi îndeajuns doar nouă luni... pentru omenire?

PPS...
Pupila-i văd şi acum, din colţuri dintre pleoape,
Cu botu' întins pe labe, părând a nemişcare
Şi mă pierd lacrimi tot, în ochii lui de ape...
Călău ce n-am ştiut, să-l educ a fi mare...

Că lumea, ea-i o hâdă; de omoară, e doar eroare?!?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 august 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conjugare

Parcă-s trecut compus, fusesem,
fără să ştiu că voi fi fost,
de atâtea ori, simplu anost
parcurs... ce nu mi-l alesesem.

Că timp era doar viitor,
nesigur, nesfârşit ce-o fi;
multe culori, lipsind doar gri...
ca cerul cu albastru nor.

Căci este, nu se mai sfârşea,
aninat zilnic de-o oglindă,
de tot uitat... uitând să prindă,
din tot ce-a fost, ce nu era.

Restrâng mereu din conjugare,
de timp, ce n-ar avea sfârşit;
tot loje, doar un pic lipit,
cu mine... în curs de întâmplare.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 martie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descurajare

Sunt cu mine de mână într-un deşert de suflet. Nu-i oază
Şi aşa-s de însetat de orice şi am frică să n-am... mi-e groază
Că văd numai dune pustii. Nu mai văd pe alţii, ca oameni,
Căci nu e Pământul ce-a fost; adăpat de un "bine", ce-l sameni?!

Se pare că globu-i mai mult, mişunat zi de zi, an de an,
Dar nu mai se simte bun-simţ, dăruire, prieten... E ban!
Se discută de el, e cota înălţimii, e-un dar să-l deţii fără scrupul, să fie...
Şi-i bob de nisip; tot, cât el de ar fi nu-i îndeajuns tot, cât de-a fi bogăţie!?!

Mă bântuie aspru tăiosul de vânt şi întind mâna ca orbul
S-ajung nu ştiu unde şi alunec în gol peste os dezvelit de amintiri, sau de corbul
-Ce una şi alta-s- la fel de înţelepte, să creadă c-a fi nu-i răsuflet...
Doar singur, de gând, sau culoare eternă... este veşnic, el, suflet!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dogy

M-a privit cu ochii duşi, de dimineaţă,
Cu orbitele adâncite fără lustru,
Şezând mai trist decât tristeţea, hoaţă,
Ce adesea-i trădătoare... Iar îl mustru?!

Era mai mic mult de ce este,
Se cocârjind cu burta-i albă, suptă,
Întrebător parcă mi-ar spune o poveste,
Dar n-aveam timp de viaţa-i întreruptă!...

... C-am luat în treacăt semn de suferinţă
Şi-am tot sperat să-l regăsesc mai viu
La întoarcere... oh cât deplâng ce uşurinţă
Am câteodată, parcă nu ştiu cum să fiu!

Era bărbatul viitor, cu surori patru
La fel de mici, din tandre mogâldeţe
Ce-a lepădat o noapte o căţea sub patu'
De-afără-ntr-un ianuar de minţi îngheţe.

Cât geamăt crunt auzu-mi străbătea
Din locul de neatins sub cioroboaie
În nopţile năprasnice de ger ce timp crăpa
Şi-n zilele, mai rele, cu-ngheţată ploaie.

Cât m-am rugat, cu suflet pandantiv
În plânsul înecat să nu se vadă,
Să treacă hâdă iarnă, rea fără motiv,
Parc-arvunind un univers întreg omăt să cadă.

O zi, de-un frig mai dulce, se iviră
De sub cotloanele strigatei suferinţe
Cinci boţi de puf de păr... ce şovăiră
Timp lung să mai să-ncreadă-n alte fiinţe...

Şi ger s-a-ntors mai rău într-o-ndârjire,
Vrând parcă tot să curme, să dispere,
Rânjind în vânt la geamăte de tremurândă fire
În corpuri mici plăpânde, efemere.

Erou de-a aşa o supravieţuire era el;
Frumosul alb, cu cap maron cu o dunguţă,
Ce-şi tot strâmba s-asculte vorba, că-i căţel
Şi dorea mult să înţeleagă o frăzuţă!

Se întremase în voinicul dominant
Sub soare cald de-o primă vară prematură
Şi l-am pierdut, parcă-i văd mersul vaccilant...
L-am regăsit înţepenit pe bătătură!

Şi-a doua zi şi-a treia zi au fost la fel,
Căci după Dogy, Bruny, Blanche, fete surori,
S-au stins şi ele făr' de vlagă, drept de-apel,
Fără să ştie ce e viaţa, ce-i să mori.

PS
Ce vină-mi port că n-am pus lângă suflet minte
S-opresc cu leacuri ce ştiam, hulita boală...
Cum Grace şi Daisy le-am acum, dormind cuminte
Şi mă lătrând, cu glas zglobiu, de-o proastă şcoală!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 martie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat, un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte. Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte de a fi auzit din bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi, din care unii erau şi mai mari şi mai puternici, iară alţii mai mici şi mai slabi decât dânsul. Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea şi ţara, cum că cu ochiul cel de-a dreapta tot râde, iară cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat. În zadar se întreba ţara, că oare ce lucru să fie acela, că ochii împăratului nu se pot împăca unul cu altul. Dacă mergeau voinicii la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde şi nu le zicea nimic. Aşa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare despre care nu ştia nimeni nimic, afară de împăratul.

începutul de la Zâna Zorilor de Ioan Slavici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prenăscut

Am fost ouat în mai devreme
Şi ce târziu realizez
Din obiceiul fără miez;
De-i adevărul puf, sau pene?!

Sărbătorim toţi aberant
Venirea-n lume, delivrarea
Şi nu-nceputul, procrearea...
Cum n-am fi noi cel important!?

Cât fals, e atâta nedreptate
Când m-am schimbat; întâi celulă
Şi strugure, o libelulă
În cocon, un cerc c-un şir de spate...

Am fost o beluga, doar creier,
Cu membre ca de salamandre,
Un pic căţel, un şir de meandre
Până să-mi strig că sunt!... Cum greier!

Apoi, îs-o pierdere antumă
Că-n mare sunt cum am fost mic;
Doar lung şi mai deştept un pic!...
Un fel de fel, sol de cutumă.

Revendic minim nouă luni
Ce-au fost cât o eternitate;
Un patern, nu paternitate,
Pe-un flux matern... clonând străbuni!

E drept am fost favorizat
De-o mamă, un tată cerţi, reali
Cu gând să-i fac eu imortali!...
Căci ciclul nu mi-au avortat!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Relativităţi înşelătoare

Sufăr cu timpul, cu care nu mă înţeleg,
Pentru că numai eu dau, iar el ia
Şi, mă induce în eroare, căci tot el, zice, pune la-ntreg,
Iar de la mine tot se scade, pretinzând că doar el dă ceva.

Sufăr cu spaţiul, mi se tot reduce din ce-am al meu loc,
Nu mai am un acelaşi acces, sunt uitat c-aş fi fost
Pe unde eram, îs acum alte chipuri, cheia are un cu tot alt breloc,
Cu efigie nouă... e doar scaunu' acelaşi, nu mai ocupa vechiul post.

Sufăr şi de imagine, în lipsă, căci dispar, virtual
Nu se aude de mine, cum odată eram, subiect,
Nume propriu... doar aşa raritate, îs doar rarul, un accidental,
O speranţă ratată, de-o iubire odată, vreodată proiect.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 aprilie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un prinţ din Libia de vest

Aristomenis, fiul lui Menelaos,
prinţul din Libia de Vest,
a fost în general bine văzut în Alexandria
de-a lungul celor zece zile petrecute acolo.

De dragul bunului său nume, s-a îmbrăcat ca grecii.
A acceptat cu plăcere onorurile,
dar nu le-a solicitat; era modest.
A cumpărat cărţi greceşti,
mai ales de istorie şi de filozofie
Dincolo de toate, era un om puţin vorbăreţ.

S-a răspândit vorba c-ar fi fost un gânditor profund,
iar asemenea oameni, se ştie, nu vorbesc prea mult.

Nu era deloc un gânditor profund sau ceva asemănător –
ci mai degrabă un om simplu, amuzant.
Şi-a luat un nume grecesc, s-a îmbrăcat greceşte,
a învăţat să se poarte mai mult sau mai puţin ca un grec;
şi tot timpul i-a fost teamă că şi-ar putea pierde
numele lui destul de bun
folosind aiurea cuvintele greceşti,
pentru ca apoi cei din Alexandria, după obiceiul lor cel rău,
să înceapă a râde de el.

De-aceea s-a mulţumit să folosească doar câteva vorbe,
îngrozitor de atent la sintaxă şi pronunţie;
şi-aproape o luase razna, fiindcă avea,
îmbuteliate, sub presiune, înlăuntrul lui, atâtea de spus.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kung fu

Părea o zi de "dolce far niente"
Cum, de o vreme, mult prea multe îs,
Dar am avut, la ţanc, un fel de "Pâs!"
Şi... cum să vin la Ea cu argumente?

"Ia pune mâna, cât mai e zăpadă,
Şi ia din debara un bătător,
Că nu-i nimic mai bun la un covor,
Iar tu... mai faci un pic, de muşchi, paradă".

"Ok!" - în gândul meu: "Ce mare brânză!?" -
M-am scuturat, cumva, de lenea mea
Şi, chinuind centura înc-o za,
Mi-am zis că scap şi de ceva osânză,

Ba chiar de nişte catecolamine,
Că s-or fi adunat de când tot stau
Şi, de prin sânge-afară să le dau,
O fi, cum zice ea, chiar foarte bine.

Am dat covorul, uşurel, de-a dura
Şi l-am luat pe-un umăr, strâns în sul,
De mă simţeam un Hercules fudul,
Cu gândul: "Să înceapă aventura!",

Căci mintea mea deja făcuse planul:
Pe bietul meu covor am să aplic
Tot ce-am văzut prin filme şi nimic
N-ar fi putut să-mi zdruncine elanul.

L-am aruncat afară, în zăpadă,
De s-a întins ca dintr-un pumn James Bond,
Sau al lu' ăla, galben, rubicond,
Ce face,-n tot ce dă, pe loc să cadă.

L-am apucat de-un colţ cu mâna stângă,
Ca într-un film din vremea lui Van Damme
Iar dreapta mea –Doamneee, rău mai eram! –
Îl căsăpea – tot praful să înfrângă.

Am fost... nici nu mai ştiu ce personaje,
Dar sigur, la kung fu, eram Bruce Lee,
Când m-a strigat nevasta: "Nu mai vii?"
... Şi am trecut la... a urca etaje.

De-atunci, să nu mai văd televizorul,
Că-n seara aia am simţit că mor,
De oase, muşchi, de toate câte dor.
Şi nu mai vreau kung fu nici cu... covorul!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romică

Ciufulit, în negru, cu vestuţă albă,
Este personajul cel mai important.
El decide bunul... de rău enervant;
Îi place zăpada şi vara se scaldă.

Se exprimă simplu, în limbaj concis,
Este poliglot, chiar de limba-i una...
Dar cunoaşte "english", "francais" şi româna
Şi de vrei să intri, el îţi dă permis.

Este-un amorez, înfocat de fete,
E mereu prezent, dacă faci un duş,
Căci femei visează, chiar de-i căţeluş;
Stă şi se încântă, cu priviri discrete.

Are simţul fiinţei- ştie cine vine
Chiar de are treabă- prevede sosirea
Dragilor ce-i sunt. Căci la el iubirea,
Cu răbdare multă şi aşteptări se ţine.

Spune-i... "Vine mama... " şi urechi ciuleşte...
Se uită la drum şi miroase în aer,
Latră către tine, şi-ţi răspunde; "Fraier...
Nu vezi că nu-i ora, ea la 5 soseşte?"

E-un afemeiat- dacă în pat ajunge
Şi-ai întârziat să vii să te culci-
Spaţiu-i ocupat, chiar de-i închini rugi...
El e partenerul, du-te de te plânge!

L-am crescut de mic, când era cât pumnul.
Are două nume, Jacky şi Romică...
Chiar de-i cât pantoful, el nu are frică;
Nimeni nu-i rezistă, el este stăpânul.

A luat şi amendă, căci un detectiv
L-a găsit pe stradă, sau într-o grădină...
Era în voiaj- după vreo "blondină"-
Şi-a călcat pe strâmb... pe obiectiv.

Ştie tot să ceară... dacă să-i dai apă,
La mâncare-i scump; căci vrea siluetă.
Dacă vrea WC, stă pe toaletă
Şi de-i dai prea mult, plusul îl îngroapă.

Merge la prieteni, de-ai lui... ce-s ai mei...
Telefon de sună, ascultă atent.
Dacă-i rost de mers, la "eveniment";
Dă grăbit din coadă, nu pentru căţei.

În maşină suie- de zici că-i şofer-
Stă cu ochi pe geam, se uită atent...
De greşeşti, te latră, nu vrea accident;
Primul el coboară şi vrea colier.

Şi de semafor, a învăţat cum este...
Stă cuminte în fund, când este pe roşu,
Îţi păzeşte bun, de-s sacoşi sau coşu...
De faci glume proaste, scurt, te răţoieşte.

Chiar de-i înţelept- căci are vechime-
A făcut efort; ligament şi-a rupt.
La spital a fost, a stat la cusut;
Şi-i convalescent, "se va face bine"...

Doarme în pat, pe spate, pe pernă cu capul,
Cu piciorul sus, cel ce-i bandajat...
Îţi dă scurt lătrat, să-l dai jos din pat...
Doctorul i-a zis; "E interzis săltatul!".

L-am lăsat acasă şi-am luat avionul.
Trist, cu ochii în sus, stătea, mă privea;
Cu botic pe labe, doar că nu plângea...
"A murit Romică"... mi-a spus telefonul.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Exatlon

La Exatlon, mare belea,
Căci scorul ce se estima,
Dintr-o eroare, s-a schimbat
Şi-n dandana s-a transformat.

Astfel ajunse prin-un vot,
Amica mea, să treacă-n lot.
Dar nu ăsta a fost necazul,
Ci calul, iapa, goanga, prazul.

În luptă dreaptă cum s-ar spune,
Iapa şi goanga, zarvă-n lume,
Dădură că se vor lupta
Şi un trofeu vor câştiga.

Arena, un restaurant,
În grajdul lui, un cal galant...
Şi lupta aprig s-a pornit...
Câştigă cel ce n-aţi gândit!

Apoi, cu targa la spital,
L-am dus plângând pe bietul cal.
Ce jale mare şi ce fast...
Calul, tot singur a rămas.

Doar doctora striga-ndrăcit
(Fiindcă pe semne-a-nebunit),
Vom fi cu tine ne-ncetat!
Parola şi... am câştigat.

Căci rolul său la casting, da,
Fusese câştigat cumva
Pe aptitudini şi efort...
Doar prazul se sfârşise... tot.

Şi jur că n-ar fi fost nimic
De prazul calului, vă zic,
Dar s-a ales cu un cucui
Şi-acum e vai de... prazul lui.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea din vis

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
un împărat ce îşi făcuse-un nume
asemenea aleşilor cereşti.

Era vestit prin legile-i severe
cu care-i pedepsea pe răi şi furi,
dar şi prin recompense şi plăcere
când oamenii păreau cinstiţi şi puri.

În sala unde împărţea dreptate
părea un zeu pe tronul lui de fier
şi toţi sperau ca, într-o zi, el, poate,
va renunţa să fie tot stingher,

căci tronul de alături, de o vreme
era tot gol, în aşteptarea ei,
a celei pentru care încă geme
în inima-ngheţată ca un stei.

Venise-n viaţa lui ca o minune
pe care a primit-o şi-a iubit,
dar n-ar putea nicicând, la nimeni spune
de ce sau cât a fost de-ndrăgostit,

căci el, ce nu suportă o minciună,
a înţeles târziu, că-ntr-un ocean
o floare însetată să răpună
nu poate fi oprită, e în van

să ceri meduzei braţele să-şi plimbe
pe corpul tău, în dulce mângâiat,
să uite cum a fost şi să se schimbe
atunci când tot ce-a vrut, a câştigat.

El a-nţeles, i-a spus, ea a plecat,
iar locul ei de-atunci, acum e gol
şi n-o aşteaptă cum o fi sperat,
inabordabil, cu un singur rol:

acela de a-i aminti iubirea,
trădarea şi minciuna fără rost,
plecarea, dorul şi nefericirea
dintr-o poveste care,-n vis, a fost.

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
povestea căreia i-am dat un nume
şi poţi acum, şi tu, s-o povesteşti.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lacrimi

Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot şi în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Şi îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alţi îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl ştia de la tine
Şi întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viaţa şi culoare.
Doi ochi căprui şterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia şi aceluiaşi vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Şi el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimaţi
Şi o lume care s-a prăbuşit peste ei.
Sunt ochii ei azi trişti şi înneguraţi,
Înecaţi în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoşi
Cei care nu mai au lumină
Şi nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Şi plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins şi ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Şi că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Şi înalţă o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Şi pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminţi cei care tac
Şi plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găseşte
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineaţa până seara
Şi în visul tăcut din noapte.

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa

Viaţa este-un parcurs în paralel;
De îmbătrânire fizică, fără planificare,
Sau câteodată un parcurs spre ţel...
Şi gând nemuritor într-o perpetuă exersare!

Viaţa-i o mască adesea obligat s-o porţi
Ca să dea bine, sau e-un fel de-a fi
Ce ţi-l impui tu singur; un căutat de porţi
La care baţi c-un nume fără importanţă... Ştii!...

... Că e şi nudul, viaţa şi pe-afară şi-n înăuntru,
Ce nici n-arăţi cu adevărat decât oglinzii
Şi ascunzi perindele ce fug; le ştie gându'
Ce-l nu vei spune-n veci nici funiei, nici grinzii!

Viaţa-i un trepăduş, ce-l ştii, crezi că-i al tău
Şi nu-i; tu-i eşti al ei, la libera discreţie,
Chiar de te-ncumeţi să faci numai bine, nu şi rău...
Rămâne ea, cuiva! Tu!... O zi, cadavrul de pe masa de disecţie!

Viaţa-i frumoasă cum buchetul ce-i în vază,
Ce te încântă în culori şi dulci parfumuri;
Dar tija s-a tăiat cu ţipătul de-o primă zi, la prima rază
Şi tot mai veştedă-i, de-un car de-atât de multe drumuri!...

Viaţa-i doar gust endorfic de plăcere
Găsită apoi în reflecţii din trecute
Atât de rele, când au fost... sau bune efemere!...
Doar gând şi mintea le pictând, pe dispărute...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 aprilie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământ şi cer

Vorbesc bătrânii că a fost, demult,
un cer mult mai aproape de pământul
ce l-a primit să-i fie lui veşmântul,
pe vremea din povestea ce-o ascult.

Era uşor atunci să urci la cer
sau, pentru cei de-acolo, să coboare,
făcându-şi trepte razele de soare,
la cei aflaţi mai jos c-un palier.

Erau nemuritori acolo, sus,
dar nu şi jos, în viaţa pe pământ
în care îşi găseau, ades, mormânt,
căci Timpul nu-l aveau aici supus.

Dar ea, o zână-n vremea de demult,
venea adesea-ntr-un anume loc,
atrasă de-un mănunchi de busuioc
cu un efect, asupra ei, ocult.

Ştia şi el, cel care-l aşeza,
ştia şi ea că legea e nedreaptă
cu ea, cu el, cu tot ce îi aşteaptă,
dar nu putea să nege: îl iubea.

Şi a rămas, privind albastrul cer
cum se ridică dezgolind pământul,
a alungat din inimă frământul,
iar ce a fost apoi... e un mister.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe

Iubire, vlagă, încântare
Şi viaţă, tot s-a irosit;
Şi chiar mândria-mi, pentru care
Drept geniu-am fost pecetluit.

Când Adevărul l-am găsit,
Credeam că-i un prieten mare;
Dar după ce l-am cântărit,
Simţii o scârbă-ngrozitoare.

Şi totuşi, vai, nimic nu ştie
Cel ce să-l afle întârzie;
Căci pururi el va lumina!

De sus, Cel Sfânt răspuns îmi cere:
"Tot ce mai am ca mângâiere
E lacrima ce-am plâns cândva!"

poezie celebră de Alfred de Musset (1840)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isaia cincizeci şi trei

Cincizeci şi trei Isaia
Ce direct azi ne descrie
Suferinţa şi văpaia
Lui Isus din veşnicie

Cât de clar ni se arată
Cum a suferit Hristos
Ca viaţa fără pată
Noi s-o avem aicea jos

Era aşa de dispreţuit
Căci de la El faţa-ţi întorceai
Dar El pedeapsa noastră a primit
Şi-a noastre chinuri le-a purtat o vai

Pedeapsa care ne dă pacea
Peste El iat-a căzut
Şi-n El noi am primit iertarea
Căci jertfă vie s-a făcut

Noi rătăceam toţi ca nişte oi
De drumul lui fiecare îşi vedea
Şi de viaţă eram cu toţii goi
Iar moartea parte ne era

Dar Domnul a făcut să cadă
Nelegiuirea noastră asupra Lui
Şi-n chinurile morţii El să ardă
A suferit amar Fiinţa Mielului

A fost luat prin apăsare
Dar cine de pe vremea Lui a crezut
Căci El muri ca să primim iertare
De tot păcatul ce noi l-am făcut

A fost zdrobit prin suferinţă
Dar o sămânţă de urmaşi El va vedea
Ce îl vor urma plini de credinţă
Cinstindu-i pentru veci Fiinţa Sa

Şi rodul muncii sufletului Său
Îl va vedea şi se va-nviora
Căci El ni-e Domn şi Dumnezeu
Cum azi ne spune Evanghelia

El pe mulţi dar îi va pune
Într-o stare după voia Lui Dumnezeu
Şi despărţiţi de astă lume
Cu totul smulşi din ce e rău

De aceea partea Lui i-o voi da
Tatăl Sfânt iată ne spune
Cu cei mari — la dreapta Mea
Căci El a biruit în lume

Doar El s-a dat singur la moarte
Şi cu cei fărădelege
Păcatele să le poarte
De ele să ne dezlage

Căci El a găsit de bine
Să se roage pentru vinovaţi
Plătind cum n-a plătit nime"
Ca noi azi — să fim iertaţi
20-01-2022 M.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prince

Era crescut, de mic, şi îngrijit
ca fiu al unui mare campion
ce nu ştia ce-nseamnă abandon
la cursele de cai ce l-au călit
în Albion.

Iar mama lui, pur sânge englezesc,
fusese,-n tinereţe,-o mare stea
ba, chiar şi-acum, bătrână, tot putea
s-arate celor ce o îngrijesc
valoarea sa.

Căci fiul ei, un mânz promiţător,
era de-acum, doar la un an, frumos,
puternic, ne'nfricat, ambiţios,
şi se vădea a fi un luptător
periculos.

Iar Prince era, nu doar un nume dat
la naştere, aşa cum l-a primit,
era chiar numele cel potrivit
urmaşului atât de talentat
şi de iubit.

Acum, el vede ochii-ngrijoraţi
ai unui medic, tânăr specialist
în boli precum a lui şi, sufletist,
îi mângâie cu vorbe ca-ntre fraţi.
E foarte trist,

Căci boala lui a început demult,
din noaptea când o ploaie l-a surprins
şi i-a adus, în sânge, foc nestins
ce-l mistuie şi-l afectează mult.
Se simte-nvins.

Iar Lady, cum o ştie el de mic,
e tristă şi mai plânge-atunci când el
refuză şi grăunţe, orice fel,
nu poate să mănânce mai nimic,
iar orz, defel.

Dar azi, i-a amintit, în lung discurs,
de-nvingători, de tatăl, mama sa,
şi l-a convins că, numai dacă vrea,
în lupta lui, ca-n orice alt concurs,
Va câştiga.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţe

Aş vrea să fiu cum sunt şi cum am fost!
Cumva, din fiecare, partea bună,
Sau, poate, amândouă împreună,
De s-ar putea şi nu s-ar cere cost,

Căci tot ce-a fost... a fost din plin plătit
Cu anii ce-au trecut sau cu schimbarea
La trup, la suflet, chiar cu renunţarea
La tot ce niciodat' n-aş fi gândit.

Dar, ce-aş putea să iau de-atunci, demult?
Dorinţa de-a avea mereu mai mult,
Sau de-a spera în ce va fi să vină?

Şi ce-aş păstra din viaţa de adult,
Când nu mai ştiu ce-i bob şi ce-i neghină?
Nu ştiu ce vreau. Pe cine să consult?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulg de stele

A căzut un fulg de nea
Şi, din zborul lui tăcut,
L-am oprit în palma mea
Să-l admir şi să-l sărut.

Era gingaş, era mic,
Iar căldura palmei mele
L-a schimbat îndată-n "pic"
Şi în lacrimă din stele.

N-am putut să-l mai privesc
Căci mi s-a prelins pe mână
Şi din cer dumnezeiesc
Ar fi devenit ţărână.

Dar eu l-am oprit din zbor
Căci vroiam să-l pun în piept
Însă plânsul său uşor
M-a făcut să mai aştept.

Trebuia să-l las să cadă,
Poate e trimis din stele,
Ca un sol, ce vrea să vadă,
Dacă am bune sau rele.

Dar în neştiinţa-mi crasă
L-am ucis şi l-a durut:
Cred că se-ntorcea acasă
Cineva de mult pierdut.

poezie de Mihu Eugenia (2 decembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urechiuşă?

Am luat o lecţie de la un câine,
O căţea, în fond o umanitate-
Despre credinţa oarbă, de sinceritate
Fără de margini, peste orice mâine.

Am cunoscut-o suflet de gigant
Într-un sublim de-nţelepciune, stoic
Nespus nicicând, doar demonstrat eroic
Zilnic fără recompense, fără epatant.

În veci nu o să ştiu c-avea dorinţe;
De pentru câine e cumva vreo fericire?!?...
Nu mi s-a spus nicicând de câinii au iubire
Sau e o simplă chestie de preferinţe.

Am chipu-i de urs alb cu priviri calde
Din doi ochi bruni şi c-un năsuc maro;
Parcă eram eu însumi credincios, un alter ego
Şi mă vedeam culcat iubitei 'n lanţ de salbe.

I-am fost la rându-mi bunul curator
Şi-am întremat-o-n nou dintr-o epavă;
Ştia de-atunci că i-a fost soarta gravă
Şi-n veci nu m-a mai părăsit... Un slujitor.

Mi-a arătat copii ce şi-i făcea-n ascuns,
Venea să mă invite să-i văd, mândră...
Au fost şi morţi deja când se uita-ntrebândă
De sunt frumoşi şi i-a-ngrijit 'ndeajuns.

În fond fusese veşnic o hoinară
Ce supravieţuia în mii de circumstanţe;
Era o enciclopedie d-experienţe, relevanţe
Şi mă ierta de câte ori plecam... O-ntreagă vară...

Nu ştiu precis de doar a îmbătrânit
Sau brusc a dovedit-o suferinţa
Căci niciodată nu şi-a exprimat voinţa
De-a vrea mai mult... decât stăpânul prorocit.

Oh câte rugi am înălţat la cer
Să vină primăvara cum ne promisese
Căci tremura din noapte-n zi printre accese
Cu ochii duşi, mai duşi, suflet stingher.

Ne-am separat o seară oarecare
Crezând că i-am tratat şi suflet şi angoase,
Dar dimineaţa crudă o-ngheţase...
Murise Urechiuşă, ca o binecuvântare...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!