Cântecul de război al sarazinilor

Noi suntem cei care sosim mai iute decât soarta,
ca tunetul, călări în zori sau în amurg la poarta
voastră de fildeş, de luptă întotdeuna gata:
Vegheaţi Palizi Regi de la Apus – şi voi, şi sluga!
Noi nu lenevim în mătăsuri şi în catifele,
nici nu murim solemn, cu suflete de piatră, grele,
printre femei care-n genunchi bocesc după perdele
sau printre copii cu ochii uzi scâncindu-şi ruga.
Noi dormim afară pe frânghii sub cerul de cleştar
pentru-a sări cu urlet trezi-n şei, în goana iar şi iar,
cu soarele sau luna la creştet felinar,
prin praf – una cu caii, cu vântul şi cu fuga.

Din ţările unde-s elefanţi şi leul stă pândar,
de la forturile din Merou şi cele din Balghar,
semiluna prin sabia noastră lumineză clar
până departe, la dezolantele ruine ale cetăţii Rum.
Din India,-n Valencia am năvălit într-un talaz
şi, Mare e Allah! Spania va purta din nou burnaz;
în câmp deschis fără-îndurare lovind, fără răgaz,
am stat şi stăm, sub Apa Destinului, atunci şi-acum.

La Julala, cu moartea se făceau afaceri zi cu zi,
iar preţul pentru-a rămâne-n viaţă rar se putea plăti,
căci nemiloşi erau negustorii de zile-n miazăzi
unde spada era mediator pentru orice destin,
iar suliţa – un iscusit chirurg în marele pustiu –
a vindecat pe mulţi, azi odihnind în giulgiu sau sicriu,
de trufie şi-a-împins în iad pe omul lacom şi candriu,
sau bolnav de drogul puterii, de-înşelătorul ei venin.
Atunci scutul era grija nebunilor, bicisnică minciună,
(linişte oferind, pe cât corabiei adăpost o furtună,
şi siguranţă, cât Stambulul într-o noapte fără lună)
în clipa-n care călărimea fulgera sub cerul sângeriu:
Fiindcă cel brav cădea străpuns alături cu cel laş
când valul luptei se revărsa în iureş uriaş,
iar noi pe cei morţi îi aruncam afară din oraş,
înălţând cântece de slavă Dumnezeului cel viu.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Absenţi

Cât... cât să-mi dezgolesc sufletul
Ca să ajung la Cer, sau la tine?
Unde... unde am greşit sau cine...
Cine-a sortit soarta, numele nostru?

Cât... cât putem trăi... doar pentru...
A nu muri, doar pentru câteva clipe
În care cerul ne era şi martor şi...
Adăpost într-o margine de galaxie?

Câte, câte-am pierdut, câte cuvinte
Am prefăcut în tăceri şi în lacrimi,
Câte păcate ale altora putem plăti
Într-o singură viaţă, singură clipă?

Unde, pe unde să ne mai căutam
În care unghere... suntem rătăciţi,
Cine ne-a dăruit dăruirea din Noi,
Cine ne-a scris scrierea-n grabă?

Unde... unde ne aşteaptă sfârşitul,
Când va bate ultimul gong de final,
Vom reuşi să fim prezenţi sau...
Sau ne va trece soarta... absenţi?

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, cei de-atunci

Pe vremuri, când eram mai jucăuşi,
Iar inimile noastre n-aveau uşi,
Când "a iubi" părea un joc uşor
Şi sufletele ne-mpleteam din zbor;

Atunci, un zâmbet ar fi fost de-ajuns:
Mi-l dăruiai, eu mă opream din plâns,
În Eden, nu ne mai creştea pelin
Şi cerul devenea din nou senin.

Soarele-l culegeam din ochii tăi,
Mi-ascultai ale inimii bătăi
Şi, ca prin farmec, orice supărare,
Se topea în a ta îmbrăţişare!

Suntem aceiaşi, totuşi diferiţi,
Mai laşi, mai reci, un pic mai ipocriţi;
Azi mă cuprinzi, dar parcă iar m-arunci...
Ce s-a ales de noi, cei de atunci?

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţă

Aiurea-i spus "şi-a pierdut viaţă";
Ca şi cum iar s-ar regăsi
Sau căutată iar ar fi,
Din nou, cum berea de la gheaţă.

Sau nu-i, că noi n-o avem
Cum ea există şi ne poartă
'ntre două staţii-n mers la toartă
Luând iar pe alt' la recviem.

Şi-atunci e EA ce ne-aparţine
Sau noi îi suntem chiriaşi,
Fără contract de timp? Slujbaşi,
Neştiind când pleacă, nici când vine!?!

E un imens bazin de picuri
Topiţi din norul unde nasc
În efemer parcurs... E-un teasc
De boabe-n vinul plin de licuri.

E apa-n ciclu sau nisip
Din picuri, fire sfărâmate,
Unite-n roci, de vânt purtate...
Suntem doar cărţi de joc... Cu chip!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ce e de făcut dacă nu mă recunosc?
Nu sunt nici creştin, nici evreu, nici musulman;
Nu sunt nici din est, nici din vest, nu sunt nici ţărmul, nici marea;
Nu sunt nicio comoară a Naturii, nici stelele din cer;
Nu sunt nici pământul, nici apa, focul sau aerul;
Nu sunt nici cerul, nici noroiul;
Nu sunt din India, China, Irak sau Kharasa;
Nu sunt al acestei lumi, dar nici al celeilalte;
Nu sunt al Paradisului şi nici al Iadului;
Nu sunt nici Adam, nici Eva, Eden sau Rizvan.
Locul meu este unde nu este niciun loc,
Urma mea este fără urmă;
Nu sunt nici corpul, nici sufletul, pentru că eu aparţin Preaiubitului meu.
Am renunţat la dualitate şi am văzut amândouă lumile ca fiind doar una,
Doar pe Tine Te caut, pe Tine Te ştiu, pe Tine Te văd, pe Tine Te chem.
Tu eşti cel dintâi, ultimul, cel din exterior şi cel din interior,
Nu cunosc pe nimeni decât pe Tine, Cel Care Eşti
Cupa iubirii mi-a umplut sufletul, iar cele două lumi mi-au scăpat din mână.

poezie celebră de Rumi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jardin du Luxembourg

Plutea aromitoare suflarea primăverii
Prin frunzătura-naltă din vechiul Luxemburg;
Era în clipa-n care nu ştii sub vraja serii
De vine aurora din nou, sau de-i amurg...

Zburară porumbieii din paltini. În surdină
Şoptea tânguitoare Fântâna Medicis. —
În cea mai minunată şi clasică grădină
Ce-a înflorit vreodată sub cerul larg deschis,

Când zgomotul cetăţii, vuind prelung, ca marea
Ce-şi urcă-n echinoxuri puternicul talaz,
Rostogolit departe pieri cu depărtarea,
Se strecură prin ramuri un liniştit obraz...

Ne-nvăluia Selene cu farmecul zăpezii.
De ce, pe când o lună de gheaţă ne privea,
Te-am revăzut ca-n clipa iernatică a străzii
Mai aibă ca o nalbă prin fluturii de nea?

Şi cum treceam alături de recile regine,
De ce simţii în suflet al patimei kobold,
În ceasul îndoielnic când nu ştii de revine
Iubirea ca o moarte, sau ca un viu imbold?...

poezie celebră de Ion Pillat din Eternităţi de-o clipă
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel ce vede Nevăzutul, atunci când priveşte văzutul, se vede pe Sine. Căci privitorul este Una cu ceea ce priveşte, iar ceea ce vede atunci când priveşte, îi arată privitorului locul din care priveşte. Privirea din spatele privirii devine activă odată cu Întoarcerea la Linişte, pentru că Liniştea trezeşte cele mai profunde taine ale fiinţei. Locurile interioare, care n-au fost vizitate niciodată, ies la suprafaţă prin intermediul Liniştii, deoarece, în Linişte, tot sunetul se aude mai clar. Şi, la nivelul său de bază, întreaga creaţie este sunet. De aceea, cel ce se scufundă conştient în Oceanul de Linişte, va cunoaşte cu adevărat aspectele cele mai fine ale sunetelor întâlnite. Liniştea nu e o stare, o emoţie, sau un sentiment. Liniştea este dincolo de orice simţ, în spatele oricărei creaţii. Liniştea nu e o vibraţie sau o energie, ci este sursa vibraţiei - sursa undei - sursa sunetului. Iar când te întorci la sursa realităţii tale, conţinutul realităţii tale va îmbrăca straiele Liniştii din care provine, deoarece, înainte de sunet, a fost Linişte. Şi este în continuare, căci Liniştea nu dispare atunci când e acoperită de sunet, iar sunetul care devine conştient de Liniştea din care a răsărit, devine conştient de Sine - de faptul că este Una cu Liniştea.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Introducere
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au căzut în genunchi

şi cei care-şi pierdeau greu cumpătul
de pe pereţi se scurgea sânge
focul înconjurase clădirea
nimeni nu înţelege nimic
căldura devenise insuportabilă
vântul purta mii de scântei
oriunde priveau cei din biserică
vedeau numai sângele cum picura
din ce în ce mai tare
stropii au început să cadă
pe lumânările aprinse în sfeşnicele
de aramă sau plumb
din faţa altarului sau pe cele din stânga
sau dreapta altarului
pereţii erau prinşi de hemoragie
sângele a picurat peste icoane
iar sfinţii păreau vampiri
afară a început o ploaie violentă
sirenele pompierilor se auzeau clar
printre două trăsnete
toată lumea era prăbuşită-n genunchi
nici intrarea pompierilor nu i-a mişcat
toţi erau conştienţi că le-a sunat ceasul
sângele mirosea a diluant
dar nimeni nu s-a gândit la asta
focul a fost stins în exterior
fumul intrase în biserică
şi sufoca enoriaşul îngenuncheat

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua următoare, vineri, 1 iunie, pentru treizeci de tineri din Institut, era ziua în care aveau un nou test, al doilea. Calendaristic vorbind, începuse deja vara; vremea de afară confirma acest lucru. Iar dacă prima zi a anotimpului cald, 1 iunie, era Ziua Internaţională a Copilului sau a copiilor din întreaga lume, pentru cei trei tineri colegi, era doar o altă zi obişnuită de lucru. Se mai puteau ei oare considera copii?! Văzându-l pe geograf, deşi teribil de înalt, însă mereu pus pe şotii şi înconjurat de dulciuri, la care, neputându-se abţine sau despărţi de ele, ronţăia de zor, s-ar fi zis că da! Tot la fel s-ar fi putut zice şi judecând după micile lor altercaţii prieteneşti. Copii sau nu, mai mult sau mai puţin, în acea zi, cei trei erau din nou ocupaţi.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când mă vei căta

Când mă vei căta în floarea de cireş
voi fi din nou plecat la Ieşi
să îmi descarc desaga cu priviri
prin cel oraş, sau printre amintiri.

Când mă vei căta pe drum ori pe cărare
voi fi plecat în lumea mea cea mare
iar când mă vei găsi într-un târziu
voi fi trecut prin spinul viu.

Când mă vei căta, voi fi din nou copil
plecat în zarea liberă de nori
acolo unde se pleacă uneori
când eşti poet, sau când devii senil.

Când mă vei căta în nemurire
voi fi baraj de hidrocentrală
un paznic al timpului ce ară
spre alte orizonturi, în haina mea de mire.

poezie de Dănuţ Cepoi din Din volumul "Picături de memorie", Editura Armonii Culturale
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trib XVII

Trib XVII - Ion Caraion

Adăugat de: Gerra Orivera
Unii au plecat pe o potecă alţii pe alta
fuseseră două poteci
noi ne-am înmulţit ei nu s-au înmulţit
sau ei s-au înmulţit sau noi sau ei sau
şi fiecare am schimbat numele lucrurilor, zeilor
împrejurărilor
fără să schimbăm împrejurările, lucrurile, zeii
oul tot ou – copiii tot copii
seara şi dimineaţa tot seară şi dimineaţă

acum în loc de copaci şi fiare, de-ntuneric şi frică
erau copaci şi fiare, întuneric şi frică
acum în loc de pădure era pădure în loc de minciună
era minciună

în loc de conserve erau conserve
ei au făcut lumină din uitare
noi am făcut din amintire
iar din lumini şi unii şi alţii am făcut foc
şi cărbune pe urmă
şi pe urmă am făcut întuneric
amintirea: întuneric
pe alte două poteci, care nu mai erau cele dintâi,
nesiguri străini orbecăind
ne-am reîntors în pădure
unde toate potecile se-ncolăciră într-un ghem enorm
şi unde ne aştepta zeul
ha! ha! ha! ha! ha! ha!

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

Dimineaţa când soarele-n zare se ridică,
Spun, Doamne Sfinte, o rugăciune mică,
O, ţine privirea ta, caldă din cale-afară,
Pe orice creatură născută ca să moară!

Iar seara, când soarele apune în oranj,
Binecuvântează, rogu-te, acest oraş;
De vom mai vedea sau nu lumina dimineţii
Nu ştim, întotdeauna-i incertă soarta vieţii.

Nu suntem cu totul, în numele Prea Sfântului,
Buni sau răi sau, noi, cei de sub Lemnul Laptelui,
Dar Tu mereu ai văzut, vezi şi vei vedea
Partea noastră bună, nu partea noastră rea.

Lasă-ne, te rugăm, să ne mai bucurăm de-o zi!
Binecuvântează-ne iar în noaptea asta şi
Noi mâine soarelui ne vom închina la fel de-ardent,
Şi-i vom spune la revedere – dar pentru un moment!

* Extras din "Sub Lemnul Laptelui – Rev. Eli Jenkins".

poezie de Dylan Thomas, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există în lumea noastră socialistă un om nou? Dar mai întâi ce înseamnă om nou? Şi prin ce se deosebeşte de cel vechi? Iar cel vechi de ce nu era bun, de ce trebuia înlocuit? Toţi oamenii vechi au fost răi, toţi trebuiau schimbaţi? Fiecare epocă a avut oamenii ei noi şi oamenii ei vechi. Cei noi aduceau lumină atunci când aceasta se împuţina în lume. Ceea ce apropie, de pildă, pe Prometeu şi pe Danco este gestul oferirii propriei inimi pentru salvarea semenilor din mari şi dramatice impasuri. Primul a dat seminţiei focul, fără de care ar fi pierit, celălalt lumina, fără de care s-ar fi rătăcit în labirintul existenţei. Epocile vechi au eroii lor mitologici. Ei întruchipează virtuţile majore ale umanităţii care, dacă nu sunt prezente în fiecare individ, se reconstituie în masă şi dacă într-unul sau altul din cazurile particulare nu se manifestă la intensitatea maximă, exprimate în eroi, ele indică diapazonul posibil al spiritului.

Dumitru Popescu în Ieşirea din labirint (1973)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cosmosul este un trup viu, iar noi suntem părţi ale sale. Soarele este o inimă uriaşă, iar fiecare fior al său e resimţit până în cele mai mici vene ale noastre. Luna este un mare centru nervos, care ne face întotdeauna să fremătăm. Cine cunoaşte puterea pe care o au asupra noastră Saturn sau Venus? Aceasta este o putere vitală, ale cărei unde ne străbat în permanenţă.

citat celebru din D.H. Lawrence
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străini

Străini suntem la noi în ţară
În casă curte sau pe stradă
Suntem străini şi pe afară
Ca într-un cântec de baladă

Străini suntem şi între noi
Prin astă lume anonimi
Suntem străini doi câte doi
Rătăcitori dar şi nostimi

Străini suntem debusolaţi
Pe drumul vieţii pe trasee
Suntem străini şi printre fraţi
Aicea prin Calea Lactee

Străini suntem din tată-n fiu
Căci aşa ne-ar fi menirea
Suntem străini ca prin pustiu
Şi foarte schimbători cu firea

Străini suntem de când ne ştim
Aici şi-n alte universuri
Suntem străini şi când iubim
În rime albe sau în versuri.

poezie de David Boia (18 februarie 2016)
Adăugat de anca petru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea dintâi

Iubirea dintâi era mai duioasă
Mult nu stătea, la cafea, pe terasă
Mergea la acei cu probleme spinoase
Chiar prin dogori sau nopţi friguroase.

Azi ne şopteşte la toţi cu ardoare:
"Mă-mpingeţi spre margini şi asta mă doare
Vreţi altă iubire îmbrăcată-n rutină,
Vreţi alt sentiment şi altă regină."

La toţi ne-aminteşte de timpul apus
Când mult mai intens iubeam pe Isus,
Când nu amânam lucrări importante
De dragul unor structuri captivante.

Tandreţea e-n ea, nicicând n-a forţat
Cu noi la necaz, oricând, ea a stat
Ce-am câştigat că i-am spus să se ducă?:
Simţim că în noi ceva se usucă.

Iubirea dintâi fiind răbdătoare
Mergea prin ninsori cu multă ardoare
Purta cu ea solia primită din Slavă
La cei ce stăteau, amăgiţi, în epavă.

De când n-am chemat-o să vină-n Cetate?
De când ne-au pătruns păreri încurcate,
De când am păşit în alte incinte
Unde-am primit doar blidul de linte.

Curaj dovedind în orice-ncercare
Depăşea furtuna şi-adânca-nnoptare
Pe cei căzuţi îi ‘nălţa din noroaie,
Nu tremura când veneau grele puhoaie.

Ea bate şi azi; la uşă iar bate
Dar vai! Nepăsarea din nou o combate
Credinţa modernă aşa o tratează
Pe cea mai tăcută şi sfântă Vitează.

Ar trece prin foc de-ar fi să o cheme
Acei inundaţi de puhoi de dileme
La sacrificiul suprem ea se duce
Pe cel încurcat în hăţiş să-l descurce.

De-o vrem printre noi, de-o vrem iar la masă
Vedea-vom, din nou, că-i cea mai frumoasă
Doar o privire spre ea de se-ndreaptă
Aleargă spre noi din treaptă în treaptă.

poezie de George Cornici din Pelerini printre versuri (7 martie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

August... Ultima lună de vară, pe Terra. La bordul navei lor, o lună ca oricare alta, cu zile identice, din orice punct de vedere, parcă şi mai şi decât pe suprafaţa planetei Proxima, unde puteau măcar ieşi prin marele oraş de sub cupolă, mare cât o emisferă terestră, sau plimba pe suprafaţa albă şi pustie a imensei planete, prin aerul cel dens şi alb... Parcă le lipseau toate astea. Dar încercau să nu se gândească; nu avea rost să se indispună cu astfel de gânduri. Erau tot ei, împreună, în marea lor familie, înţelegându-se cât de bine se putea, fără certuri sau supărări inutile, asta, bineînţeles şi datorită comandantului lor. Iar zilele treceau, una după alta, nu grăbindu-se, ci în mod normal, rapotat metodelor de măsurare cunoscute celor de pe Terra. Aşa că ei se raportau calendarului lor, cu zile, nopţi, săptămâni, luni, ani, care treceau, nu în sens invers...

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i singur Iuda vinovat...

Nu-i singur Iuda vinovat
de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă prin păcat!
Şi eu, şi tu...
Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu...

Nu patru cuie L-au străpuns,
când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu...

Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochi murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu...

Şi nu ostaşilor prin sorţi
cămaşa albă şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu...

Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am acuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu...

Şi-acum Isus cel condamnat
azi El te-ntreabă: "Da sau nu?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?"
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu? Dar tu?...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântece marinăreşti

Cântăm aceste cântece, stropiţi de spuma sărată,
Virând ancora sau, copii nevoii,
Jos pe covertă-n vânt şi în zloată,
În burniţă sau în rafalele ploii.

Cântăm aceste cântece ziua sub soare
Sau sub stelele nopţii,
Iar ele ne-ajută să ne facem treaba când, binevoitoare,
Luna urcă încetişor pe culmea bolţii.

Cântăm aceste cântece,-n care speranţele noastre-s vii,
În vreme ce ridicăm pe catarg vela mare,
Nostromul se-nfoaie-n pene când tragem vârtos de frânghii,
Iar refrenul răsună din ce în ce mai tare.

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate sinucigaşul nu ştie asta, însă, din clipa sinuciderii, el se întoarce, într-un timp foarte scurt, în cercul unei vieţi şi mai grele. El nu ajunge la odihna şi la pacea veşnică după cum crede, ci la suferinţe şi mai grele faţă de cele de care a fugit. Câteodată ne lovim de cazuri cu copii care se nasc cu malformaţii grele, sau se nasc într-o realitate imposibilă. Este foarte posibil să fie vorba despre aceleaşi persoane care au cerut să fugă de suferinţe şi, prin aceasta, au schimbat un necaz cu altul şi mai rău decit cel în care a fost. Omul nu are nici o cale de a ocoli suferinţele, căci, da, suferinţele derivă din ascunderea Puterii Supreme, iar când omul fuge de suferinţe, el se îndepărtează de Puterea Supremă şi mai tare, iar faza următoare în viaţa sa va fi coborârea pe o treapta şi mai inferioară faţă de cea pe care el se afla.

Michael Laitman în 1000 de sfaturi pentru viaţă, XVIII - Sinuciderea nu este o cale
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără de vis sau răsărit

Mi-e plină inima de NOI, din Răsărit în Răsărit,
altar în suflet ţi-am clădit din clipa-n care ne-am găsit.

Te-ai odihnit în el un timp- umblaseşi mii de vieţi hai-hui-
şi, când ţi-am crescut puteri noi, ai dispărut fără să-mi spui.

Apusul arde-n flăcări reci şi vântul şuier-a pustiu.
Te-ai rătăcit în negre nopţi şi-acum te simţi ca-ntr-un sicriu.

Nimic nu vezi, nimic n-auzi, ştii doar că nu ai niciun rost
şi nu-nţelegi ce s-a-ntâmplat, de ce e totu-atât de-anost...

Eşti vagabondul dintre lumi, cu suflet trist şi ponosit.
Degeaba plângi că ai greşit, când de IUBIRE ai fugit.

În cununie-nsingurat, acum mă strigi să fim iar DOI.
Nu pot, am obosit prea mult de a lupta ca-ntr-un război.

Nu mai găsesc puteri să-ţi spun cât TE IUBESC... cât TE-AM IUBIT...
Rămâi în lumea ta... sărac.. fără de Vis sau Răsărit...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!