Bătrânele nave

Am văzut vechi corăbii plutind ca nişte lebede în somn
Dincolo de Tyre – cum numesc satul oamenii din jur –
Tangând cu-un caric greu de ani, prin valuri albite de nesomn,
Spre Famagusta şi spre soarele altui tărâm care
Încinge Ciprul cu un cerc de foc, sub cerul de azur;
Şi toate-acele nave veneau desigur din alte vremi – şi ape,
Când în volte largi şi-n sunete de tun asurzitoare
Transportau în cală sclavi arămii, rodii şi migdale verzi,
Hăituite prin saline pulberi de piraţii genovezi
Până când iadul se revărsa pe punţi să se adape
Cu fiere, suc de fructe, apă şi cu sânge cât încape.
Dar azi, trec lin pe marea prietenoasă, primitoare,
Vopsite în albastru de Canare sau verde irlandez,
Cu bompresul încrustat cu ramuri de-aur sclipitoare.
Dar am mai văzut, desprinsă parcă din al altui secol miez,
Ivindu-se – nălucă – prin umbra zorilor şi-a spumii,
Ceţoasă siluetă-n în golful înconjurat de flori,

O navă obosită, desprinsă parcă din tinereţea lumii;
Şi, cu mirare căzut în mine, respirând fiori,
M-am gândit – cine ştie, cine ştie – poate-acelaşi
(Având alte culori, răpită-n apele Mării Egee
– Cu pupa vopsită în albastru intens, împinsă de maree –)
Vorbăreţ marinar pleşuv (cu-ai lui doisprezece tovarăşi
Trăgând la rame transpiraţi, cu răni în palme)
Venind dinspre ale Troiei blestemate ţărmuri albe,
Cu cântece şi mari minciuni despre un cal de lemn
A vrăjit echipajul care-a uitat de drum şi de consemn...
Se putea să fi fost, cine ştie, o navă foarte veche;
Totuşi, atât de frumoasă! M-aşteptam ca-n cântec de cimpoi
Să văd catargul înflorit, un trandafir fără pereche –
Şi întreaga punte înverzită-n catifea de muguri noi.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânele nave

Se putea să fi fost, cine ştie, o navă foarte veche...
Totuşi, atât de frumoasă! M-aşteptam ca-n cântec de cimpoi
Să văd catargul înflorit, un trandafir fără pereche –
Şi întreaga punte înverzită-n catifea de muguri noi.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Drumul Mătăsii către Samarkand (Prolog)

Noi care vă-ademenim la drum cu cântece fără pereche
Şi juram că Frumuseţea-n veci trăieşte, deşi crinii mor,
Noi, Poeţii venind dintr-o obârşie nobilă şi veche,
Care cântând ajungem în sufletul oricărui călător,
Ce-am putea oare să-ţi spunem? Poate o poveste minunată
Despre nave, şi stele, şi locurile unde vom regăsi străbunii,
Unde trandafirii amurgului nu se-ofilesc niciodată,
Unde vânturile bat spre vest, iar soarele stă în umbra lunii.
Acolo-întâii regi ai lumii, cu bărbile lor albe, în inele,
Dorm somn dulce prin poieni cu izmă şi izvoare –
Şi-n strânse cercuri pe pieptul lor se-nalţă iedera spre stele.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescarul

Pescarul se scoală cu noaptea-n cap,
Când toţi ai casei mai dorm în patul cald,
Şi-şi scoate pâinea cea de toate zilele
Din adâncul mării vălurite, de smarald.

Stranie viaţă are, o jumătate pe pământ,
Iar cealaltă plutind pe apele saline –
El nu-i nici peşte, dar nici chiar om nu este,
Aşa ca dumneavoastră sau ca mine.

Pescarul are ochii cumva altfel;
Ei te privesc ciudat şi parcă de departe,
Ca şi cum ar fi văzut atâtea lucruri
Înfricoşătoare şi de mirare foarte.

Ei sunt ca marea în zilele cu ceaţă –
Nici gri-oţel, dar nici albaştri peste poate;
Sunt ca incredibilele-i poveşti pe care ni le spune,
Nu chiar, dar – cine ştie – poate-adevărate.

Cunoaşte-atâtea despre nave şi curenţi,
Despre nori şi vânt, ghinioane şi deochi!
Dar când îi vorbesc despre lucruri din oraş,
Strâmbă din nas şi-mi face semn din ochi...

poezie de Abbie Farwell Brown, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei corăbii

Am văzut trei nave, trei corăbii
Călărind pe mare,
Valurile tremurau, peştii se-ascundeau,
Vântul gemea-ntristat,
Pe punţi şi-n cală
Domnea blestemul, scânceau dureri amare.

Am văzut trei nave, trei corăbii
Ancorate lângă ţărm, pe mare,
Vântul nu mai voia să le bată-n vele,
Cerul plângea cu lacrimi de sânge,
Pe chei erau stăpâne durerea şi suspinul,
Iar ei, din alte ţări, veneau la vânătoare.

Am văzut trei nave, trei corăbii
Apropiindu-se dinspre mare –
Şi copacii jeleau, şi păsările se-îndepărtau,
Şi pământul scrâşnea îngrozit,
La prova pândeau lăcomia şi păcatul,
Şi-am văzut istoria cum moare.

** Poezia face trimitere la celebrul colind britanic de Crăciun "Am văzut trei nave",
ironizând un simbol al valorilor civilizaţiei occidentale.

poezie de Valerie Bloom, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecarea flotelor

Primăvara-i de-acum în oraş iarăşi,
De-acum vântul e deja sus în copaci,
După ce-au iernat pe ţărm, i-s mării tovarăşi –
De neînvins dorinţa – şi navă şi cârmaci.

Molate, coborâte de pe docuri, rând pe rând,
Alunecă printre balizele din port, în volte sinuoase,
Îndreptându-se spre orizont până când
Se pierd în vîrtejurile mareei joase.

Una câte una sau două câte două
Se pierd după cotul şenalului pe înserate,
Plutind spre marea bleu sub luna nouă,
Unde bat vânturile cele mari, sărate;

Întocmite de multe mâini, cu multă măiestrie,
Fiecare cusătură-a velei de-abia aşteaptă
Să vibreze-n vântul de dincolo de copastie,
Deasupra oceanului, gata de-o-îndrăzneaţă faptă.

Cine, bărbat sau copil, a văzut vreodată
Marea-n argint şi-n aur smălţuită
Şi n-a simţit imboldul să urmeze, neastâmpărată,
Chemarea sângelui, fierbintea lui ispită?

Cine-ar putea sta-închis în casă,
Acum când vântul pe străzi umblă hoinar,
Când se-aude bătaia vâslelor, melodioasă,
Şi velele sclipesc în lumina albă-a unui far?

Primăvara-i de-acum în oraş iarăşi,
Cine n-ar vrea să fie-acum pe mare fugaci,
Când, după-o iarnă pe ţărm, i-s mării tovarăşi –
De neînvins dorinţa – şi navă şi cârmaci?

poezie de Bliss Carman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul cântec

stau pe ţărm
ascult nisipul cum plânge
timpul curge prin palme
nici urmă de unde, de valuri
pe unde să curgă, de unde
mă preling prin colţuri de singurătate
e tragic şi trist, azi în cetate
chipul meu, o mască a lumii
totul e o biată amintire
rătăcită în sertarele vieţii
m-am cufundat în tăcere
în noaptea asta am murit, încă o dată
se scuturau frunze printre gânduri
acum sau poate peste o mie de ani
cine azi mai ştie, cine...
am venit şi am plecat
acolo sus, unde nu e durere
e doar un etern suspin
a rămas amintirea unui vis
se scuturau frunzele vieţii
una câte una
ieri a fost ieri
azi a rămas nimic
am plecat fără a şti
de ce am venit, de ce am plecat
pe masă, o poză ruptă, atât
când m-am trezit din al meu chin
plângeau suspine
mi-era teamă de viaţa asta murdară
poate sare o scânteie
să ardă, să ardă durerea din mine
vazduhul era plin de suspine
ce trec azi prin mine
pe un deal
o mioară plânge
în suspine
lacrimi curg în vale
se scurg pe o cărare
cărarea dorului în lacrima norului
ucis cu pietre de oameni nebuni
ce oare să mai fac cu mine
din suflet picură suspine
pic, pic...
în mână port un fluier, de soc
să cânt, un cântec de jale, de foc
despre viaţa asta
fără de noroc

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În cânt de ploi pe flori de liliac

E primăvară verde, din pământ,
Prin firul ierbii, viaţa urcă-n cer.
Umbre de nori... pe adieri de vânt,
Mai lasă câte-o lacrimă de cânt
Peste cenuşa iernii... din eter.

În mugur, vezi, tăcerea din zăpezi.
Bobocul vieţii stă să iasă iar.
A mai trecut o zi către amiezi,
Privirea ei... îndeamnă, să te crezi
Un călător, prin foi de calendar.

Povara florii, este iar... miros.
Blândeţea din petale s-a desprins,
Din când în când se leagănă spre jos,
Frumos ca un balsam... dar dureros,
E semn că timpul iarăşi a învins.

Un flutur se hrăneşte din culori,
Mantaua lui o spune grăitor.
Trecut, prin cine ştie câte flori...
Dar să-l lăsăm, oricum destui fiori
Ne calcă pe privire, izbitor,,,

Parcă s-a scurs un colţ de paradis.
De-atât frumos şi gândurile tac,
Ferestrele din ceruri s-au deschis,
Curg rătăciri pe margine de vis
Şi cânt de ploi,,, pe flori de liliac.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum l-am putea numi

Cine trece prin foc
Cine trece prin ape
Cine nu-i secerat de raze de soare
Cine se trece prin noapte,
Cine-şi depăşeşte încercările
Şi lună de lună zâmbeşte
Chiar dacă totul se dărâmă în el
Şi sufletu-i putrezeşte
Cum l-aş putea numi?
Cine are tăria
De a se seinucide
Cine trăieşte-n iubirea duşilor
Şi-n ei se regăseşte pe sine
Cine nu-i ucis de lavine
Cine se pudrează cu pământ
Cine poate trăi din gânduri
Şi umblă pe planetă flămând
Cum l-aş putea numi?
Cine se ridică din praf
Şi nu moare în accidente
Cine nu piere de singurătate
Şi nu mai are sânge de viaţă-n artere
Cine din porunca iubitei
Excelează un salt mortal
Cine trage cu energie
La picioare lanţuri de sclav
Cine ridică munţii din groapă
Cine râde cînd e bolnav
Cum l-aş putea numi?

poezie de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciun pe mare

Velele, brice de gheaţă, tăiau în carne-acolo,-între Capul Sud şi Capul Nord,
Puntea era patinoar de la prova la pupa, de la babord şi până la tribord;
Vântul bătea dinspre nord-est, împingând turme de berbeci albi pe mare;
Adăpost? Doar lângă recifurile-ascuţite şi stâncile albite de vânturi şi de sare.

Mateloţii, la resac, auzeau valurile în dimineaţa zilei friguroase;
În lumina vineţie-a zorilor ne zăream feţele vineţii, ceţoase;
O zbugheam toţi pe punte la ţipătul sălbatic al înfriguratului nostrom –
Tot ridicând, tot coborând, prin rafalele de vânt vela artimon.

Toată ziua-am luptat cu talazurile între Capul Nord şi Capul Sud
Şi-am tras de velele-îngheţate luptând cu vântul duşmănos şi ud.
În ziua rece ca o iubire lipsă-, n dureri amarnice şi groază, în gura de fiord
Am înfruntat stihia navigând în volte spre nord şi sud, spre sud şi nord.

Ne-am ţinut departe de Capul Sud, unde scrâşneau balaurii în ape,
Dar cu fiecare voltă Capul Nord se-aţinea tot mai aproape.
Dincolo de pulberea salină se vedeau stâncile, casele şi-ogorul gras,
Şi paznicul de far în curtea lui, cu ochelari pe nas.

De-a lungul coastei, zăpada de pe-acoperişuri era albă, spumă-a mării;
Ardeau focuri vii în fiecare sobă din toate locuinţele-aşezării;
Sclipeau ferestrele-n gerul aspru, iar fumul din hornuri se înalţa în slavă;
Aş fi putut jura că mirosul de mâncare caldă-ajungea până la noi pe navă.

Clopotele bisericii din sat răsunau pline ochi de voioşie;
Toate erau aşa cum oamenii-şi doreau şi cum trebuiau să fie-n
Dimineaţă de Crăciun, doar pentru noi, cei din furtună, de temut;
Chiar lângă clădirea pazei de coastă se-afla casa-n care m-am născut.

Oh, well, am văzut odaia primitoare, feţele de-acolo, atâta de plăcute,
Ochelarii mamei cu rame de-argint, părul tatei sur, paharele de vin ştiute;
Şi, well, am văzut focul din cămin şi scânteile, nişte spiriduşi
Dansând deasupra blidarelor cu farfurii de China, îmbujoraţi şi jucăuşi!

Şi, well, ştiam şi ce vorbesc părinţii, vorbeau de mine, de absenţa mea,
De umbra care sunt plutind prin curte, de fiul care-acasă nu se întorcea;
Şi, o, fiul păcătos care păream a fi, în nici un fel în ceasul oportun,
Era acum aici, trăgând de frânghiile-îngheţate bocnă,-n ziua de Crăciun!

Au aprins lumina farului şi negurile înghiţite-au fost parcă de ocean;
" Toţi marinarii sus, pe arboret," l-am auzit strigând pe căpitan.
" In numele Domnului, nava nu va rezista", secundul Jackson a ţipat,
..." E singura şansă, domnule Jackson, – sau marea ne va aşterne pat!"

A tremurat velatura din încheieturi, dar velele erau noi şi bune,
Iar corabia a întors cu bine-n vânt, ajutată poate şi de-o rugăciune.
Ziua de iarnă se prelingea-n amurg, iar noi cu steaua polară pe catarg
Ne-am îndepărtat de ţărm, de stâncile rânjind, luând curs spre larg.

Au răsuflat toţi uşuraţi, iar eu am început să cânt sub cerul vesperal,
Văzând cum prova-înaltă înaintează mândră, tăind val după val;
Apoi, tot ce-am mai putut gândi în noaptea aceea, căţea rea,
A fost că eu plecam pe mare şi că familia-mi acasă îmbătrânea.

poezie de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ancheta

Va fi dreaptă-ancheta, am jurat Mântuitorului Isus,
Şi se va desfăşura fără părtinire, ură sau mânie.
Eu, procurorul, voi afla cine-a ucis pe Ada Wright,
Aşa să-mi ajute Dumnezeu, am spus.

Când am văzut trupşorul fără viaţă-al fetiţei
De doar patru luni, înfăşurat în zdrenţe de pelinci,
Am bănuit ca n-avea decât vreo patru chile,
Iar centimetri nu mai mulţi de treizeci şi cinci.

Un ochi cu pleoapa-îngălbenită era închis –
La fel guriţa care încă mai zâmbea.
Ochiul stâng, deschis, sclipea albastru –
Fetiţa părea să ştie ce s-a-întâmplat cu ea.

Eu priveam ochiul cel larg deschis,
Care parcă râdea, spunând cu-un fel de veselie
"De unde mi s-a tras moartea, cine ştie?
Se poate chiar mama să mă fi ucis."

Când am intrat din nou în tribunal
S-ascult mărturia mamei, cum cere jurisprudenţa,
"A fost un copil născut din dragoste", a spus,
Şi a zâmbit – măgulindu-ne inteligenţa.

"În concluzie, Onorată Instanţă", a spus medicul legist,
"Nu-i nimeni vinovat de-acest accident nefericit
Care-a cauzat moartea fetiţei Ada Wright. ".
"Vai, vai!" am exclamat noi. Femeia a zâmbit.

Iar eu priveam ochiul acelui copil, deschis,
Care parcă râdea, spunând cu-un fel de veselie:
"De unde mi s-a tras moartea, cine ştie?
Se poate chiar mama să mă fi ucis."

poezie de W.H. Davies
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărfuri

Quinquirema din Ninive sau din Ofir
Vâsleşte către casă, spre însoritul Palestinei mal,
Cu un caric de fildeş,
De cimpanzei şi de păuni,
Cu vin alb, cu lemn de cedru şi de santal.

Splendidul galion spaniol în traversadă dinspre istmul malaezian,
Tanghează pe lângă maluri cu palmieri verzi, curioşi să-l vegheze,
Cu un caric de diamante,
Smaralde, ametisit,
Topaz, scorţişoară şi monede de-aur portugheze.

Nava de cabotaj britanică, vânătă de pulberea salină şi-nvăluită-n fum,
Se-opinteşte prin Canalul Dover, de vânt şi valuri încercată,
Cu un caric de cărbune de la Tyne,
Şine de cale ferată, fontă,
Lemn de foc şi blide ieftine din tablă galvanizată.

poezie clasică de John Masefield, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gust de rodii

Azi o mână arămie
Despre mine vrea să ştie
Cine sunt, de unde vin,
Cărui Dumnezeu mă-nchin.

Îi răspund că-s dintr-o carte
Desprinsă pe jumătate,
Ochi de apă după ploaie
Zâmbitoare şi vioaie.

Mâna-ntinsă mă cuprinde:
- Spune, fără jurăminte,
Câte ploi ţi-au spălat ochii
De-ai rămas cu gust de rodii?

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

The Inquest (Ancheta)

Va fi dreaptă-ancheta, am jurat Mântuitorului Isus,
Şi se va desfăşura fără părtinire, ură sau mânie.
Eu, procurorul, voi afla cine-a ucis pe Ada Wright,
Aşa să-mi ajute Dumnezeu, am spus.

Când am văzut trupşorul fără viaţă-al fetiţei
De doar patru luni, înfăşurat în zdrenţe de pelinci,
Am bănuit ca n-avea decât vreo patru chile,
Iar centimetri nu mai mulţi de treizeci şi cinci.

Un ochi cu pleoapa-îngălbenită era închis –
La fel guriţa care încă mai zâmbea.
Ochiul stâng, deschis, sclipea albastru –
Fetiţa părea să ştie ce s-a-întâmplat cu ea.

Eu priveam ochiul cel larg deschis,
Care parcă râdea, spunând cu-un fel de veselie
"De unde mi s-a tras moartea, cine ştie?
Se poate chiar mama să mă fi ucis."

Când am intrat din nou în tribunal
S-ascult mărturia mamei, cum cere jurisprudenţa,
"A fost un copil născut din dragoste", a spus,
Şi a zâmbit – măgulindu-ne inteligenţa.

"În concluzie, Onorată Instanţă", a spus medicul legist,
"Nu-i nimeni vinovat de-acest accident nefericit
Care-a cauzat moartea fetiţei Ada Wright. ".
"Vai, vai!" am exclamat noi. Femeia a zâmbit.

Iar eu priveam ochiul acelui copil, deschis,
Care parcă râdea, spunând cu-un fel de veselie:
"De unde mi s-a tras moartea, cine ştie?
Se poate chiar mama să mă fi ucis."

poezie de William H. Davies, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine nu ştie şi nu ştie că nu ştie e bolnav - Tămăduieşte-l! Cine nu ştie, dar ştie că nu ştie, e neînvăţat - Învaţă-l! Cine ştie, dar nu ştie că ştie, e adormit - Trezeşte-l! Cine ştie şi ştie că ştie e învăţat - Urmează-l!

proverbe chinezeşti
Adăugat de Lorylinne
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine a zis? Cine a făcut? Cine a uitat? Cine a strigat? Cine a râs? Cine a plâns? Cine a fost ca tine? Cine a fost ca mine? Câţi vor fi ca noi? Cine va putea răspunde la aceste întrebări cu zâmbetul pe buze?... Poate doar timpul fără sentimente, care a uitat că i-am fost tovarăşi...

citat din Paul Butnariu (4 ianuarie 2012)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu?

azi sau poate ieri
cine azi mai ştie cine
vorba trece, vorba vine
am trecut pe lângă mine
nu m-am recunoscut
pe banca aceea stricată
din acel vechi parc
un bătrân obosit, stătea în ploaie, în vânt
de lume şi viaţă alungat
din ochi ţâşnea o văpaie
nu am văzut şi am trecut
mai departe de el
el, cel, acel ce nu sunt eu
şi dacă sunt...
mi-e sufletul întunecat şi greu
eu nu sunt eu
repet în gând
repet mereu
atunci, cine sunt eu...

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis de iarnă

Când ninge şi-nserarea e ca o nuntă veche,
Când se aude-n uliţi clinchet de zurgălăi,
Mă simt atât de singur că tu nu-mi eşti pereche,
Şi-n munte ard vechi focuri şi plâng în ochii tăi.

Din mii şi mii de versuri ce mi-au trecut prin minte,
Prin inima ce arde-a gândului rostire,
Nu te-ntrupezi din cântec - aducere aminte,
Şi nu te ţese vremea prin nevăzute fire?!

Te-aş rezidi în mine de unde-ai fost desprinsă
Ş am reface raiul din început de lume,
Ar rătăci prin cosmos privirea mea aprinsă -
De m-aş trezi cu tine, să-ţi dau al vieţii nume.

poezie de Ilorian Păunoiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine să mai deschidă ferestre pe lună

când toată lumea e ocupată cu driblatul iernii
până şi oamenii de zăpadă devin luptători galactici
o sumedenie de stele verzi pe cine ştie ce păşuni
se luptă să înflorească precum trifoiul cu patru foi
înainte de orice alt potop
iar eu mă chinui cu un amnar pe o iască de suflet
să aprind beculeţe în univers
prin cine mai ştie ce coridor supus întunericului
îmi descarc licuricii greierii cosaşii
de fluturi poţi să te ocupi tu că ai ochii frumoşi
apoi îmi întind cerul să odihnească un pic
între două furtuni parcă din ce în ce mai lungi
şi un armistiţiu preţ de un curcubeu
nu ştiu dacă pasărea de foc şi-ar vinde zborul
pe o lume albastră
cum nu ştiu câţi copaci şi-ar dori să ardă
doar ca să pot visa eu
.
între timp descânt codrilor de muguri
şi îmi ascut securea

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Wallace Ferguson

Acolo la Geneva unde Mont Blanc plutea ca un nor
Deasupra lacului strălucitor când briza se-abătea
De pe cerul albastru, curat, iar hohotul Ronului
Dădea năvală sub pod prin abisuri stâncoase,
Şi cântecele din cafenele se constituiau în parte a splendorii
Apei dansând sub torente de lumină;
Şi geniul pur al lui Jean Rousseau era muzica liniştită
A toate pe care le-am văzut sau despre care am auzit –
Acolo, la Geneva, oare, extazul a fost mai puţin
Pentru că nu m-am putut conecta la mine cel de altădată,
Cel care acum douăzeci de ani hoinărea prin Spoon River?
Am uitat cine am fost sau tot ce am simţit?
Ne trăim ora uitând cine am fost în orele demult trecute?
De aceea, o, suflete, dacă te pierzi în nefiinţă
Şi te trezeşti departe în Geneva, undeva lângă Mont Blanc,
Ce-ţi pasă dacă nu te cunoşti pe tine însuţi aşa cum îl cunoşti
Pe-al cel care-a trăit şi-a iubit într-un colţişor de lume
Cu numele Spoon River, în vremuri demult, demult trecute?

poezie de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şobolan pe navă

Cum ţ'ar plăcea să fii şobolan în acea mohorâtă ocnă,
Făr'-un locşor numai al tău de care să îţi spânzuri fesul?
Cu picioarele desculţe, umede şi îngheţate bocnă,
Pe-un cliper cu velele fâlfâind în vânt, în valuri cu bompresul?

Cum ţ'ar plăcea să navighezi pe-o mare vânătă, unde-otrava
Apei saline te-năbuşă, iar uraganul te izbeşte cu tâmplele de cer?
Unde-n omăt vrăjmaş corabia brăzdează troiene albe cu etrava,
Unde-ţi înlemneşte mâna pe cavila timonei înnegrite de-atât ger?

Cum ţ'ar plăcea ca, după luni de zile,-ajuns la ţărm, să vezi cum
În taverne oamenii se feresc de tine, ţinându-se cât mai departe:
"Pericol, marinari, feriţi-vă, nu le staţi prin preajmă nicidecum!"
Cum ţ'ar plăcea s-auzi cântecele lor marinăreşti, triste de moarte,

Undeva pe marea translucid-febrilă, tropicală,
Cu coasa de argint a lunii secerând lanuri pe cerul înstelat,
C-un camarad alături ciupind lăuta-n noaptea de cerneală,
Alinând în sufletele-nsingurate un dor de ne-alinat?

Cum ţ'ar plăcea să-ţi vezi cochipierul, căzut în valuri, înecat,
În tip ce nava zburdă cu vânt din pupa către Extremul Orient?
S-auzi, "Salvaţi-mă! Ajutor, Doamne!", ştiind că nu poate fi salvat?
Cum ţ'ar plăcea s-auzi "Om la apă!",-n acel cumplit eveniment?!

Mi-accept soarta! Voi fi şobolan la bordul unui velier, pe mare!
Iată, înalţ velele şi-mi iau adio de la cei dragi, fluturând bereta!
La bord! Niciun marinar nu ştie când îi va veni şi lui ora-aceea mare,
Acolo unde-n vântul nopţii poate moartea-şi ascute-acum raşcheta.

A mea să fie marea! Din inimă-i mulţumesc lui Dumnezeu
Pentru fiecare val care se-nalţă şi se sparge înspumând teuga,
Fericit că respir şi că am două mâini care trudesc din greu;
Voi fi, în numele Domnului, omul mării! Ăsta mi-i crezul şi asta ruga!

poezie de Bill Adams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!