Strigătul vremii (secetă la Bradu - variantă)

Tot mai aud fântânile secând
Şi câmpul şuierând a-nfometare,
Pământ uscat, cât se cuprinde-n zare,
Pe care câinii-l blestemă lătrând,

Parcă şi-acum pe-atâta depărtare,
Se mai aud fiinţele zăcând,
Bisericile toate implorând,
Să aibă mămăligă fiecare!

Era atunci o vară, lunecând,
Pe o căldură tămăduitoare,
Când cerul sta alăturea de soare,
De secetă primară lăcrimând,

Dase ocol oglinzile de *care*,
Şuvoaie din Moldova fremătând,
O coajă de mălai adulmecând,
Copii să şi-i ţină către soare!

Şi-atunci pământul viu ameninţând,
Cu neorânduieli incendiare,
Se clătina-ntr-o dulce fremătare,
Fântânile-n adâncuri alungând!

Tot mai aud cum stinsele izvoare,
Mai clipoceau înfrânte de nămol,
Cum ciutura ieşind suna a gol
Şi cum din pieptul mamei mă dogoare!

Tot mai aud cum tata da cu sapa
Şi fierul ricoşa spre infinit,
Cum cerul se-nroşea către zenit,
Când refuzase să ne deie apa!

Şi beam nămol, visam mereu că beam,
Cu doniţa curgându-mi setea-n piept
Şi cum mă ridicam, în zori de zi mai drept,
Sătul de apă dacă mă trezeam,

Se-aud şi-acum bătăile pe şei,
Gonind cu vita până la ghioroc,
Tânjind după-o felie de noroc,
Pentru lumina zilei alor mei!

Parcă aud când seara se lăsase
Şi se-ntorceau flăcăii de la munci,
Un cântec trist, ca vremea de atunci,
Bătând în geamuri să-ncălzească case!

Şi înotam în vreme peste haos,
Cu ce puteam, în mână ţine frâul,
Rugând icoana să ne crească grâul
Şi apa să apară din repaos...

poezie de Constantin Păun din Poligonul de echilibru (1993)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamei

... când ai plecat mijea de zori
şi orizontul sângeriu la răsărit
împrăştia rafale de fiori
peste pământ de noapte ostenit

eu am ieşit afară pe furiş
şi văd că tata plânge lângă prag
zgârcit şi ţărăneşte şi pieziş
şi sprijinit pe-o coajă de toiag

s-a prăbuşit tot cerul peste tot
şi cerul meu intern s-a prăbuşit
şi tu acolo, undeva, pe eşafod
te mai luptai în gândul meu cu: "N-ai murit"

şi brusc am încetat să te mai simt
şi brusc m-am resemnat cu: "Nu mai eşti"
la fel de brusc în spaţiu şi în timp
s-a stins un Soare mic şi omenesc

şi altul s-a aprins în eu-l meu
şi de atunci suntem un tot întreg
şi de atunci mă are-n pază Dumnezeu
şi de atunci spre tine merg şi merg

când voi ajunge nu mi-i dat să ştiu
cum voi ajunge încă nu mi-i dat
e pregătit internul meu sicriu
şi testamentul meu, needitat

oricum, aşi vrea să plec ca tine-n zori
şi orizontul auriu la răsărit
sărute cununiţă ta de flori
pe fruntea altui suflet mistuit...

poezie de Iurie Osoianu (3 ianuarie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când te doare...

Să spun atunci când peste oameni este frig şi plouă,
Că EL te-ascultă şi te vede...
Şi ţi-ar fi dat comoara în Viaţa cea nouă
De-ai fi avut un suflet care se încrede.

Să spun şi-atunci când peste oameni este ger şi ninge,
Că poţi iertarea să o ai...
Iar trupul tău zdrobit nu se va stinge
Purtându-ţi sufletul acasă, în Rai.

Să spun şi-acum când peste oameni este soare,
Avem lumină în inimi şi în case...
Dureri şi lacrimi aduc aşa splendoare
Ca noi să facem temple luminoase.

Dar să mai spun şi-atunci când tu suspini şi doare...
Te afli pe o cale, într-un ceas... şi sună;
El sună a binecuvântare
Căci negreşit te-aşteaptă o Cunună.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pic de absurd

drumul pe care mergi, până când mersul devine mers şi
drumul drum, iar tu
păşeşti înafara ta ca şi cum de-abia acum
începi să porneşti

în sensul în care
toate ceasornicele s-au întors, în sensul în care
toate capetele de la o masă s-au întors
în sensul în care
scrisul devine un vas de sânge către un ţesut la mare depărtare

astăzi m-am decis să nu şi ca urmare
am făcut un ceai de plante cu mult vânt şi soare
câteva albine şi-am deschis o carte oarecare
dar cartea m-a deschis pe mine şi vânturi solare
au pornit la o plimbare întâmplătoare peste-un răsărit de mare
cu păsări ce trag de aripi ca de nişte parâme
peste o risipă dezordonată de umbre, lumini şi penumbre
sculptate cu mare migală de cea mai fină depărtare
de aer pe care o respiri cu răbdare

tu stai cu o mână peste cealaltă mână şi zici
ba nu zici, ci taci, iar tăcerea vorbeşte mai tare decât propria ta răsuflare
şi un puls ascuns se arată în degetele mâinii stângi ca o icoană pe sticlă
iar eu te privesc din profil cum taci şi profilul priveşte
spre muntele cu piept de bărbat, şi încerc să vorbesc, dar tu
stai cu o mână peste cealaltă mână şi zici, taci mai precis
şi-mi faci semn să m-alătur copacilor tăi cu umbre de maci

cine se ascunde în cine mă'ntreb, oglinzile ăstea fără de sfere
au propriile lor emisfere, poate că-i cerul, pământul, sau cosmologic vorbind
densul şi absenţa lui cu misterioasele lor circumvoluţiuni ca un dans tremurând
fără de care nu am avea decât un singur sens şi
asta-i desigur absurd, ca urmare îmi strâng părul
de la tâmpla stângă cu pumnul stâng ca pe o pensulă
înmuiată în sânge şi gânduri

dar poate că mâine da, n-o să fie soare
şi atunci o să mă ridic în picioare şi
o să-mi scutur haina şi
aruncând-o pe umeri ca pe nişte aripi nefolositoare
o să îmi vâr mâinile în buzunare ca în pământ
şi o să îmi cresc rădăcini din vârful degetelor ca pe nişte tulpini
către un cer adânc plin de mirare şi
luându-mi rămas bun o să rămân în tine ca o frunză desprinsă de vânt
până când soarele sau orice alt petec de alb prins în floare
o să şteargă totul
blând
(ca pe-o uitare)

dar până atunci
citesc şi ascult, pierdut
privind către drum
şi drumul priveşte-napoi fără cuvânt

poezie de Petru Teodor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa unui nou răsărit al iubirii

În orizontul imaginar
Al vieţii
Va fi mereu
Un nou răsărit,
Va fi mereu
În suflet
Un cântec să-l amintească.

Din fiecare zi ce trece
Din nou se naşte alta,
Deci să începem
Să trăim(dragostea)viaţa
cu fiecare rasarit de soare.

Îm apus de soare
Şi-n fiecare zori,
Privighetorile cântă,
Crini înfloresc,

Cerul e albastru
Şi limpede izvorul.
Tandră şi strălucitoare este luna
Într-o noapte de iarnă,

Confudându-se cu ochii tăi
Când se uită-n depărtare
Şi cu stelele
Ca lumina ochilor tăi
În fiecare rasarit de soare.

Păreau doi luceferi
Coborâţi din ceruri
Care vin să aibă
Dragostea ce-o simt pentru tine
Femeie uimitoare.

Într-o noapte de iarnă,
Intr-un nou răsărit de soare.

Acesta este noul răsărit
Splendoarea trecută
A vieţii
Cr lasă prieteni...
Şi dragostea să plece.

Este ca o reîntoarcere
Spre început
Ce se simte ca briza uscată
Pe drumurile
Sufletului meu singuratic

Ai plecat femeie uimitoare.
Acesta-i noul răsărit de soare
În zilele noastre
Ca doi luceferi
Coborâţi din ceruri.

Care vin să vadă
Iubirea ce-o simt pentru tine,
Femeie uimitoare
În fiecare răsărit de soare.

poezie de Enrique Antonio Sanchez Liranzo (2016), traducere de Ioan Friciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

S.O.S. Învierea!

Durerea inundă pământul
Şi cerul, azi, plânge cu noi,
Să strângem în inimi Cuvântul,
Că-i, totuşi, un fel de război.

La slujbă nu vor să ne lase
Şi legile-nvârt ca un fus,
Pe noi ne vor ţine în case
În lanţuri îl pun pe Isus!

Prigoana începe, şi-i greu,
Poporu-i în culmea răbdării,
Dar vine, şi-acum, Dumnezeu
Cu pilda cea dulce-a iertării.

Privind către zarea senină
Dorinţa în noi e învinsă,
O patimă-n zi de lumină
Să nu fie-o candelă-aprinsă

În vechi cimitire, când ştim
Că n-a fost, să fie vreodată,
De Paşte, cumva, să lipsim
În vremea aceasta ciudată.

Şi totu-i ţesut cu migală,
Iar răul a prins rădăcini,
În lupta, pe drept, inegală
Voi sunteţi ai timpului spini.

Atei de-aţi fi fost la putere
Găseaţi, cu un pic de voinţă,
O cale spre Sfânta-nviere
Să ţineţi poporu-n credinţă.

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dio a văzut lumina zilei la ţară. Într-adevăr, aici lumina nu venea parcă de la soare, ci izvora direct din lucruri, din case, din iarba verde prezentă pretutindeni, şi care, odată cu zorile, împingea totul către cer.

Costel Zăgan în Deşertul de catifea, 2. Avertisment (28 mai 2015)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cantec

N-a fost să fie mai frumoasă pasăre decât omul
Inima lui cuib de nesfârşite iubiri
Cerul, corola albastră pe care se aşează norii să plângă
O imensitate pământul cu greieri cântând,
Lasă-ne Doamne mereu liberi
Azi şi mâine şi poimâine,
E-o vreme când vom zbura singuri spre Tine.

Dumnezeu din când în când
Obişnuieşte să ia câte o mână de stele
Blajin, le împrăştie peste pământ
Răsar atunci oameni lumină...
Ia uite-i cum aleargă mângâind ierburi,
Nu-i aşa Doamne că pământul e-o minge?

poezie de Valeria Tamaş
Adăugat de Ildico Asandei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea dintâi chemare

Mângâiere-i peste vreme
Acea clipă minunată,
Mărturie o să-nsemne,
Atunci când devine faptă.

E ceva mai frumos ca atunci
Micuţul tău când merge-n brânci,
Inimioară care mai tresare
La cea dintâi chemare!
Iar râsul lui – rază de soare –
Aduce mângâiere şi încântare!

Ţâncu-ţi priveşte ochii drept,
Un giuvaer ce-l pui la piept,
Că-i cea mai dragă – a ta comoară,
Atunci când spune întâia oară "Mamă"!

acrostih de Constantin Iordache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constatare (dedicată fetelor mele Eleonora şi Mirela)

Îmi amintesc de anii-n care,
Să-l ierte bunul Dumnezeu!...
Tata avea, la supărare,
Fiind pe-atunci copil şi eu,
O vorbuliţă,-atât de mare,
De o aud şi-acum, mereu:

Când mai făceam, deh! nebunii
Şi auzea de pe la lume,
Păi, începea a sudui
Şi mă soma uitând de glume:
Când vei avea şi tu copii,
Ai să-nţelegi atuncea cum e!

Apoi, la şcoală cât am fost
Nu era zi să fiu cuminte,
Că mă-ncingea, chiar şi în post,
Rostind aceleaşi vechi cuvinte:
Când ai să ai copii şi-un rost,
Vei şti ce simte un părinte!

Iar mai târziu, neînsurat,
Mă aştepta... eu, la rachie (!)
Să vin acas', în zori, din sat,
Că-l văd şi-acum plin de mânie:
Când ţi-o da Domnul un baiat,
Atunci să vezi cum o să-ţi fie!

Însă... cum anii au trecut,
Am constat, dar n-am regrete,
Când tata era abătut
Şi mă lua pe sus din ghete,
Că niciodat' nu a ştiut,
Ce-nseamnă,-n viaţă, să ai fete.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când... până când...

De când e lumea şi pământul,
Tot de-atunci bate şi vântul.
Norii tot de-atunci se-adună,
Fulgeră, plouă şi tună.

Tot de-atunci apele curg,
De-atunci cântă cucu-n crâng,
De-atunci sunt zile şi nopţi,
Tot de-atunci sunt vii şi morţi.

Din acele prea vechi timpuri
Există ani şi anotimpuri.
De când soarele e soare,
Tot de-atunci luna răsare.

De-atunci pomii ne umbresc
Şi cu flori se-mpodobesc.
De-atunci pământul hrăneşte
Tot ce pe el vieţuieşte.

De-o veşnicie strălucesc
Stelele-n raiul ceresc.
Tot de atunci păsări zboară
Către marea Stea Polară.

Toate-acestea îşi au mersul
De când există Universul.
Şi după cum cartea ne-nvaţă,
Tot de-atunci există viaţă.

De când planeta are viaţă
Omul stă mereu în faţă.
Chiar dacă există moarte,
El are posteritate.

Va dăinui până când
Va dispărea acest pământ.
Atunci, nu vor fi zile şi nopţi,
Nu vor mai fi vii, nici morţi.

Atunci viaţa se sfârşeşte,
Când pământu-ncremeneşte.
Când, în Universu-acesta mare
Va străluci un alt soare.

poezie de Dumitru Delcă (22 octombrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constatare părintească

dedicată fetelor mele Eleonora şi Mirela

Îmi amintesc de anii-n care,
Să-l ierte bunul Dumnezeu!...
Tata avea, la supărare,
Fiind pe-atunci copil şi eu,
O vorbuliţă,-atât de mare,
De o aud şi-acum, mereu:

Când mai făceam, deh! nebunii
Şi auzea de pe la lume,
Păi, începea a sudui
Şi mă soma uitând de glume:
Când vei avea şi tu copii,
Ai să-nţelegi atuncea cum e!

Apoi, la şcoală cât am fost
Nu era zi să fiu cuminte,
Că mă-ncingea, chiar şi în post,
Rostind aceleaşi vechi cuvinte:
Când ai să ai copii şi-un rost,
Vei şti ce simte un părinte!

Iar mai târziu, neînsurat,
Mă aştepta... eu, la rachie(!)
Să vin acas', în zori, din sat,
Că-l văd şi-acum plin de mânie:
Când ţi-o da Domnul un băiat,
Atunci să vezi cum o să-ţi fie!

Însă... cum anii au trecut,
Am constat, dar n-am regrete,
Când tata era abătut
Şi mă lua pe sus din ghete,
Că niciodat' nu a ştiut
Ce-nseamnă,-n viaţă, să ai fete!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

În miezul verii

O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.

Liniştea-i deplin stăpână
Peste câmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; şi nu se-ngână
Nici o boare.

Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.

Şi cât vezi în depărtare
Viu nimic nu se iveşte...
Iată însă, colo-n zare,
Mişcător un punct răsare
Şi tot creşte.

Poate-i vrun bătut de soartă
Care-aleargă pe câmpie
Într-atâta lume moartă!
Dor îl mână, griji îl poartă,
Domnul ştie!

Poţi acum să-l vezi mai bine:
E femeie, o sărmană,
Strâns la piept în scutec ţine
Un copil; şi-n sârg ea vine,
Vine-n goană.

De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e roşul soare,
Şi cărbune sub picioare
E nisipul.

Când ajunge la fântână,
Jos pe-o pajişte săracă
Pune-odorul ei. Din mână
Saltă cumpăna bătrână
Şi se pleacă.

Scârţâind, din nou ea creşte.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, şi se grăbeşte
La copil şi-i răcoreşte
Obrăjorul.

Bea apoi şi ea pe fugă.
Merge iarăşi după asta
La copil şi-i dă să sugă;
Frânt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.

Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.

Nici un nor văzduhul n-are
Foc sub el să mai ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mişcă-n lumea mare
Nici o frunză.

Singur vântul, colo, iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată
Somnuros în sus el cată
Către soare.

Mai e mult! Şi ca să-i fie
Scurtă vremea, până pleacă,
El se uită pe câmpie,
Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă.

Dar deodată se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o mână
Şi zâmbind copilăreşte
Curios şi lung priveşte
Spre fântână!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câmp

Eu cred că pământul e plat
asemeni unei scânduri groase,
că rădăcinile arborilor îl străbat
atârnând de ele-n gol, cranii şi oase,
că soarele nu răsare mereu în acelaşi loc
şi nici nu răsare acelaşi soare,
ci tot altul după noroc
mai mic sau mai mare.
Eu cred că atunci când sunt nori
nu răsare nimic, şi mă tem
că s-a sfârşit definitiv cu şirul de sori
lunecând dinspre iad spre eden.
Atunci trimit păsări dresate
cu ochiul bun şi cercetătoare,
care să-mi spună-ncotro trebuiesc îndreptàte
câmpiile, să-ntâlnească alt soare.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Laus Ptolemaei (1968)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seceta

N-a mai plouat de-o vreme, e secetă în sat
Şi ierburile pe dealuri sunt arse de pârjol,
Pârâul nu mai curge, fântânile-au secat
Şi ciutura se-afundă, se-afundă în nămol

Se răsuceşte frunza pe vrejul de porumb
Şi fructele zbârcite cad singure din ram,
Ni-s vitele flămânde şi pasul le e strâmb,
Iar soarele loveşte cu suliţe în geam

E linişte pe uliţi şi parcă e pustiu,
Pământul e fierbinte sub talpă şi-a crăpat,
Iar holda cere ploaie cât încă nu-i târziu,
N-adie nicio undă, doar clopotele bat....

Se-nalţă rugăciune cu ochii către Cer
Să se adune norii, demult n-a mai plouat,
( Dar oare ne aude?... E taină! E mister!)
Şi dă-ne, Doamne, ploaie... pământul e-nsetat!

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara (poezie pentru copii)

Vară, zână florăreasă,
Cu corfiţa plină, rasă,
De flori tămăduitoare,
Ce râd vesele sub soare,
C-au primit în dar culoare,
Iar ne-ntâmpini în cărare.

În piaţa cerului,
Târguieşti cu ciocârlia,
Să-ţi răsfeţe bucuria
Şi-i asculţi culcată în flori
Neântrecutul tril din zori,
Artă păsărească în zbor.

Coci în pântecul tău mare
Şi pe lună şi pe soare,
Grâul, pâinea viitoare
Şi legumele gustoase,
Dar şi fructele zemoase,
Pentru mese copioase.

Vară, anotimp iubit,
De vacanţe înveselit,
De la munte pân'la mare,
Tot o forfotă-n culoare,
Neastâmpăr şi visare
Şi pe ploaie şi pe soare.

poezie pentru copii de Valeria Mahok (20 septembrie 2011)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate aspiră către soare

O pasăre în colivie
Nu mai poate ca să zboare.
Mai mult moartă decât vie
Nu mai caută spre soare.

O floare fără lumină
Se veştejeşte şi moare.
Nu mai poate să-şi revină
Dacă-i lipsită de soare.

O femeie iubitoare
Cu o gloată de copii,
Îi scoate pe toţi la soare,
Să le facă bucurii.

Oricare vieţuitoare,
Fie plantă, sau ce-o fi,
Toate-aspiră către soare,
Să rămână mereu vii.

Tot ce trăieşte şi creşte
Are nevoie de soare.
Dacă soarele lipseşte
Nu este continuare.

Cât soarele continuă
Să încălzească pământul,
Viaţa e perpetuă,
Cum Dumnezeu ne e Sfântul.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Beţie

supărat am deschis o sticlă cu vin
noaptea târziu sub cerul curţii mele
stelele îmi sclipeau şi mă mustrau
dar eu de singurătate beam şi tot beam
până am prins un pic de curaj
şi m-am luat la harţă cu dumnezeu
l-am anunţat direct că el nu mai există
de ceva vreme aici pe pământ un nebun
îi bâlbâiam numele l-a declarat mort
şi eu preacredinciosul îl cred mă jur
i-am spus că n-are cruce şi nici măcar mormânt
l-am întrebat la cine doamne-acuma să mă-închin
n-a zis nimic mi-a mai turnat înc-un pahar cu vin
cu teamă ca pe împărtăşanie l-am băut
mi-am zis în gând că-i vremea să mă spovedesc
şi spus-am despre mine toate bune şi cele rele
i-am pomenit apoi din nou de filozof
despre acel afront imensă imensă blasfemie
mă aşteptam să-l fi înfuriat în aşa hal
că o să mă scuture din pomul vieţii
însă nimic nimic nu s-a-întâmplat
de enervare am muşcat cu dinţii din pahar
nu se poate nu se poate cum doamne cum
un eretic în loc să-l arzi în iad tu îl proclami geniu
nimic pocalul spart pe jumătate plin de sânge
mă îmbia cu mirul lui dumnezeiesc
sfios descumpănit am vrut să-l dau pe gât
însă ceva o mână nevăzută parcă m-a oprit
aud şi-acum în jur cum noaptea îmi şoptea
sunt viu e gol mormântul meu în tine
cum vezi te las să îmi putrezeşti crucea
şi-apoi o să mă-ntorc din nou la mine

poezie de Dumitru Sava
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Merele de vară

Mi-aduc aminte merele de vară,
Când noi copii la mama mai eram,
Când stam pe bancă câteodată seara,
Cu câtă poftă le mâncam!

Şi câteodată când ploua afară
Iar noi priveam la stropii de pe geam,
Mama fugea prin ploaia cea de vară
Şi câte-un măr cu lacrimi ne-aducea.

Şi îmi aduc aminte că într-o vară
Ne-a venit pe la poartă un sărman
Şi cum s-a luminat în prag de seară,
Când mama i-a cules un măr din ram.

Dar de când nu mai este mama,
Nici pomul nu mai face rod,
Şi parcă degeaba mai vine vara
Şi vara parcă nu mai are rost...

De-atunci am mai mâncat mere de vară,
Dar parcă şi-au pierdut parfumul sfânt
Şi mi-amintesc gustul de-odinioară,
Pe-o bancă, lângă mama la mormânt.

Merele de vară sunt,
Sfinte pe pământ,

Merele de vară plâng,
Mamei la mormânt...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Praf de stele

De sus, de pe un mănunchi de stele,
Ce strălucesc în miez de noapte,
Zăresc o lucitoare stea,
Cu raza ei, ce îmi zâmbea...
Să fie oare mama mea?!

Mă întrebam în gândul meu,
Cu inima zdrobită de durere,
Să fie oare ochii mamei mele,
Ce mă privesc duios şi cu căldură,
Ferindu-mă de lumea rea, duşmani şi ură?

Şi stând îngândurată pe prispa casei,
Priveam îndurerată către cer...
Sunt multe stele care pier
Şi oameni dragi, ce ne privesc de sus,
Ca vremea bună ce-a apus...
De ne privesc cu drag, din cer, de sus.

Atunci steaua lumina mai tare
Şi umbra ei mă urmărea tăcut;
Îngenunchind în faţa ei, să-mi cer iertare,
Dar dispăru în depărtare,
S-a dus pe boltă, lângă Carul Mare.

În fiecare noapte luminează neîncetat
Şi parcă ar vrea ceva să-mi spună...
Că viaţa-i praf de stele, sufletul furtună;
Pe acest Pământ suntem precum o lună,
Iar zilele noastre, toate un mister,
Ce-n zori, la fel ca steaua... pier!

poezie de Livia Mătuşa din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am să uit (poezie dedicată soţiei)

N-am să uit toamna în care,
În satul meu a venit.
Avea un geamantan mare
Cu de toate burduşit

Mă plimbam pe strada mare,
Cu soare în asfinţit,
Când un trandafir în floare
De departe am zărit.

Am alergat înainte
Şi în cale i-am ieşit.
Am rămas fără cuvinte,
Ce fată am întâlnit!

Era aşa de frumoasă,
Inima mi-a cucerit.
Era şi puţin sfioasă
Când pe mine m-a privit.

Era tânără copilă,
Care de pe bănci venea.
Întorcea o nouă filă
În viaţa-n care intra.

Chipul ce-mi stătea în faţă
Mă vrăjise-atât de mult!
Simţeam că la cer mă-înalţă,
Că nu mai sunt pe pământ.

A rămas şi ea uimită.
Obrajii i s-au roşit.
Am văzut că-i mulţumită
Că pe mine m-a-întâlnit.

Am prins-o uşor în braţe
Şi un sărut i-am furat.
Am vrut şi ea să se-înalţe
Precum eu m-am înălţat.

Era dulce, mlădioasă,
Când de mână ne-am luat.
Am dus-o la mine-acasă
Şi pe viaţă ne-am legat.

Ne-am jurat atunci credinţă
Viaţa să ne-o bucurăm,
La copii să dăm fiinţă,
Lângă ei mereu să stăm.

Vrem să ţină legământul
Atât cât ne ţine viaţa.
Până ne cheamă pământul,
Până când se rupe aţa.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!