Un chip boem...

acest bărbat seducător, plin de contraste
se simţea străin în inima femeii misterioase
deprinsă cu învolburări de ape şi tuşuri tari
în ochiul stâng ţinea un păianen ce nu-şi ţesese pânza încă
iar în ochiul drept un pui auriu de năpârcă
un copac ce rotea universuri crescuse prin ţeasta sa
visa odinioară la boemă, acum devenise un om înaintea
vremii sale
se plimba pe străzile New York-lui goale
cu un clopoţel, în mână, privind la chipurile dragostei,
frustrat că timpul se scurge împotriva voinţei umane
sub presiunea gravitaţiei, poate doar dragostea femeii
îl mai putea salva de nebunia aceasta păgână, poate doar ea,
care nu cunoscuse cascada urlătoare a sângelui....
ştia că frica de moarte niciodată nu îl părăsise
şi că viaţa sa era o înlănţuire de vise, pictate,
timpul se dovedise duşmanul lui de moarte,
impotriva căruia folosea drept armă opera sa
pe care- simţea- că lumea nu o va face uitată.
avea pesemne conştiinţa propiei genialităţi...

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătăţi inegale

Plânge veşnic ochiul
stâng
de ce vede ochiul
drept
şi plâng...
Se întinde braţul
stâng
să apuce braţul
drept
nătâng...
Se aude în timpanul
stâng
vorba din timpanul
drept
zâââng...
Se mişcă piciorul
stâng
pe lângă piciorul
drept
nătâng...
Mă împart în două
şi tresar
jumătăţi cu care plâng
nu rar!...

poezie de Gheorghe Gurău (iulie 2011)
Adăugat de Gheorghe Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rană fără pricină

Îţi adulmec toate esenţele şi tăcerile
şi orizontul pe care
îţi sprijini privirile
rătăcitoare.
Ştiu tot ce tu nu ştii niciodată, din tine,
mişcătoarele hiene ale sângelui tău,
dureroasele ninsori ale femeii,
străvezii, suave, imaginare
iluminându-te de focuri bengale,
sentimentul acelei dimineţi
şi sentimentul acelei după-amiezi,
ochiul tău curbându-se spre ochiul meu,
cu o absenţă,
sculptând în relieful lichid
furci zvelte şi diafane
Doar nu-ţi sunt privire!,
ci rană veche, fără pricină,
şi neruşinare sfântă,
şi tunel de carne pe os în spirală,
şi miros de crin noptatic,
şi inel,
în jurul căruia se mişcă planetele de toate felurile
şi deodată.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

(V)orbesc

Mai orb ca acum
mi-a fost ochiul stâng în naştere
şi drept
ca ochiul drept în stingere.
Mai orb ca acum
în lumină orbesc
din glasul tău
aducător de
firesc.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dorinţă

Era bătrân, bolnav... Ştia de-acum
Că nu mai e dulăul care-a fost
Când îşi avea-n ograda lui un rost.
Ştia că-i vremea ultimului drum.

Era slăbit, nu mai putea mânca
Nici oase şi nici codrul mic de pâine
Ce, altădat', în colţii lui de câine,
Pe loc, în mici fărâme se spărgea.

În colţul lui din capăt de grădină,
Privea spre cei ai casei, mai lătra
Când un străin în curte le intra
Sau când dădea târcoale vreo jivină.

Să se ridice, îi era mai greu
Dar o făcea, se bucura cu drag
Atunci când, de departe, pe drumeag,
Simţea că vine singurul său zeu.

Îi aştepta, lătrând cu bucurie,
O vorbă ori o mână de alint
Pe capul său cu fire de argint
Ori pe spinarea lui, de-acum surie.

Şi le primea, era şi-acum iubit
Ca altădat', la fel ca-ntotdeauna
Când ei, în joaca lor, erau totuna,
Când timpul nu era de socotit.

Se gudura. Mai vechea alergare
O mai avea prin vise, uneori,
Acelea-n care el, în primii zori,
Voia doar joacă, joacă şi mâncare.

Au fost atâtea clipe împreună,
Atâtea zile, nopţi, atâţia ani
Ce-au fost prieteniei artizani,
Încât "Adio!" n-ar putea să-i spună,

Şi n-ar putea să facă un păcat
Plecând acum, departe să îi fie
În clipele de ultimă-agonie,
Iar el să-l plângă. Nu! Şi l-a muşcat.

A dispărut luându-şi suferinţa,
Crezând că-i doar a lui. N-a bănuit
Că-n urma lui, cel care l-a iubit
Nu-l căuta. I-a respectat dorinţa.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea gărilor ce plâng

Tristeţea gărilor ce plâng
un tren cu şuierul prelung,
e doar pustiu şi rece gol,
viaţa dată rostogol,
şi disperărilor obol
de dor nătâng.

Tu ştii, iubito? gara mea
era un tren care plângea
cu ochiul trist
de ametist,
copilul cel nevinovat
ce mâna lui şi-a fluturat
şi îmi zâmbea.

Erai şi tu,
nici nu mai ştiu,
acum mi-i sufletul morţiu
de tren
în gară şuierând,
scrâşnind din roţi,
încet murind
şi cer în mine prăvălind
către pustiu...

Tristeţea gărilor ce plâng
cu ochiul drept,
cu ochiul stâng,
sădită-n mine e mereu:
că gara, trenul,
sunt chiar eu
în dor nătâng.

poezie de Leonid Iacob din Bântuit de furtuni
Adăugat de Leonid Iacob
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dan era tăcut, retras, sfios. Îi plăcea să înveţe şi să citească; era refugiul în care găsea ceea ce-i lipsea. Cărţile erau prietenele lui dragi. Cărţile şi motanul Moţ, care nu-l părăsise, deşi devenise mai leneş; nu mai era aşa, aventurier, ca-n anii trecuţi, deşi nici drept foarte puturos nu putea fi clasificat. Dar luase puţin în greutate, ceea ce-l incomoda în deplasările sale.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căderea în iubire...

Lucrurile pe care ochiul omului nu le-a văzut
Urechea omului nu le-a auzit
Şi la inima omului nu au urcat nicicând
Le-am pregătit pentru tine, iubito, iubind,
Eu am căzut în groapa cu iubire
Nu cădea niciodată în iubire, îmi spuneai tu,
Ridică-te în iubire, mi-ai strigat cu ochii furişaţi ai dragostei
Când roata dinţată se oprise pe inima mea,
Daţi ploaia lumii mai încet, ai spintecat tu orizontul
Întinzându-mi un umăr să fim martori veşniciei
Auziţi, doar un poet poate aprinde lumina între ploi...
Spui tu, cu un poem pe braţe legănând...

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autoportret cu Marc Chagall

trebuia să nu fie niciodată fericit
fiindcă se născuse într-un ghetou
şi viaţa sa a fost hăituită
de două mari războaie?
noaptea picta în atelierul ticsit,
pe pânze improvizate din feţe de masă greoaie,
pe cearşafuri sau cămăşi de noapte,
picturile sale erau ferestre onirice
prin care scăpa în cealaltă lume
uneori, lumea i se părea un circ miraculos
alteori un circ grotesc...
da, totdeauna un circ
cu clowni, călăreţi şi acrobaţi
în lumea reală...
trebuia numai să deschidă fereastra
şi aer albastru, iubire si flori
să intre prin ea.
se făcea că pluteşte peste pânzele sale
ghidându-i arta, un duh sau poate Bella,
ea era umbra sa,
oaza din inima-i tristă,
ochii şi sufletul lui.
când şi când pânzele sale
furau tristeţea lumii întregi
alteori, visele sale deschideau aripi diavoleşti,
de liliac şi de vultur,
arta lui este arta unui lunatic,
străluciri de argintiu,
un suflet albastru sta deasupra picturilor
opera lui - un jurnal personal în imagini.
nu-şi va uita rădăcinile niciodată
nici cărţile sfinte Tora şi Talmudul,
eternul său-albastrul acvamarin,
electriza iubirea şi fantezia sa.
bărbatul întoarce capul alesei sale
şi aceasta a pictat de-a pururi el,
emblema culturii idiş.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din osul vremii

Am sechestrat o floare-n ochiul stâng
I-am smuls apoi petală cu petală,
Aşa se face că adesea plâng
Peste al nopţii coviltir de smoală.

Am sechestrat în toamnă frunzele
Mânjind pe ram copacii de rugină,
Aşa se face că ţin buzele
Închise-ntr-un contur de lună plină.

Am sechestrat în ochiul drept o casă
Cu uşa-ntredeschisă-n univers,
Aşa se face că mai pun pe masă
Încă o pâine coaptă-n albul vers.

Dar n-am putut să sechestrez în vreme
Nimic din tot ce este trecător,
Aşa se face că secunda geme,
Florile cad şi brumele mă dor.

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alex privi şi el spre "Ucigaşă", tăcut şi îngândurat. Simţea că nu-şi găseşte cuvintele potrivite, prin intermediul cărora să-şi exprime recunoştinţa faţă de această fiinţă, o domnişoară body-guard, o tipă care ştia să-şi facă meseria, căreia el îi era foarte dator, însă tăcu, nu-i zise nimic. O privi însă cu admiraţie, altfel decât până atunci; nu mai era tipa de care dorea să scape cu orice preţ, doar din cauză că se temea de reacţia colegilor săi, sau din cauză că nu dorea să se râdă de el, pe motiv că ar avea nevoie de protecţia unei fete; acum ar fi răspuns oricui, fără a mai sta mult pe gânduri, că da, avea nevoie de protecţia unei tipe ca ea şi că se simţea onorat de faptul că tocmai ea îi asigura lui protecţie, iar într-un fel avea dreptate. Chiar se putea mândri cu acest amănunt, pentru că "Ucigaşa" nu accepta cu uşurinţă să asi-gure protecţie unei anumite persoane; pe Alex însă îl acceptase destul de repede, dar el nu cunoştea acest lucru.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul moare-n chilia sângelui

Alerg sălbăticită ca o fiară
Muşcând din aerul mustind a-mbrăţişare,
Ca-n carnea lui tot zborul să-ţi sărut
Bărbat, din lemnul soarelui născut.

Şi în genunchi m-aplec cu ochi şi carne,
Cu spaima fiarei căreia mă dau,
În vraja apei ochi de dor îţi beau
Şi-ţi simt muşcarea-ntoarsă-n sărutare

Pe coastele privirii păsării de pradă
Boltite păsări zborul îşi îngână,
Zvâcneşte vie aripa de sânge,
Ochiul ca dinte mă muşcă şi mă strânge.

Cu mlădiere roşie de fiară
Zvâcneşte pasul prins în aşteptare
Cu umbra-naltă ascuţită-n gheară
Timpul moare-n chilia sângelui
Muşcând din pieptul aerului tare.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un bărbat care nu-şi petrece timpul cu familia lui, nu poate fi niciodată un bărbat adevărat.

Mario Puzo în Naşul
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima cioplitorului

Toată viaţa cioplise piatra
pe care o făcuse să vorbească
în fel şi chip;
După moarte oamenii au considerat
că a sosit timpul ca el să ocupe
un loc mai mare în recunoştinţa lor
Drept pentru care s-a zidit în grabă
un muzeu impunător
şi toate obiectele sale mărunte
adunate acolo

Şi chiar inima ciolitorului
trebuia expusă într-un recipient
ca privitorii să-l simtă
măcar de acum înainte
mai aproape de ei

O inimă bătrână şi plină de cicatrici
Înaintea vernisajului însă, cineva grijuliu
a înlocuit-o cu una tânără şi viguroasă
aparţinând unui donator necunoscut
decedat în împrejurări neelucidate...

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu întrebi niciodată o femeie ce poate face în privinţa inimii tale; doar ghiceşte numărul de stele care-i zac în ochi.
Ce poţi cere mai mult de la viaţă când galaxii întregi îţi luminează inima?... Aceasta e nebănuita frumuseţe a femeii.

Ştefan Radu Muşat în Cafeaua fără ghicitoare (2011)
Adăugat de Alina Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu excepţia Liei, ceilalţi nu-i reproşaseră nimic; poate doar în glumă, nu în serios, Alex, Nis... Ea păruse serioasă! Dar nu ştia dacă doar păruse a fi, sau chiar era serioasă!? Se încruntă! Era oare vinovat cu ceva pentru ceea ce păţise? Probabil că da, deşi nu reuşea să-şi găsească vina. Ca de obicei, directorul îl proteja şi-l răsfăţa, iar fetele îl plăceau, deşi nu chiar toate. Ea, tocmai ea, îi declarase indirect un război pe care nu ştia dacă-l va putea câştiga vreodată; sau pe care, de fapt, nici măcar nu i-l declarase pe faţă... Iar sufletul lui se zbuciuma, se frământa; era comandantul, ba încă unul îndrăgostit, tocmai de ea, care se declarase duşmanul lui. Şi cum îi spusese? "Domnul director a avut mare grijă să-i acorde preferatului dumnealui o funcţie foarte importantă, de mare răspundere..." Cuvinte veninoase, dureroase, venite tocmai din partea ei, care i se înfipseră ca un pumnal, direct în inimă, pe care simţea că parcă i-o despica în două.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce aflăm, aflăm că noi suntem Viaţa, niciodată corpul care crede că are viaţa! Viaţa nu are început şi nu poate avea sfârşit, doar formele efemere suferă de boala cumplită a separării numită naştere şi moarte. Mama, tata, copilul, pisica sau orice formă efemeră de viaţă căreia ne ataşăm nu se duce absolut niciunde. Viaţa, dragă prietene, doar se eliberează de povara grea a unei forme prea uzată pentru această lume. Dar viaţa ei vă îmbrăţişează şi vă însufleţeşte chiar Acum pe toţi exact cu aceiaşi dragoste cu care o făcea prin vremelnicia formei. Când ne aflăm pe noi înşine doar Murim înainte de moarte şi îngropăm noi moartea în inima vieţii veşnice! A muri înainte de moarte înseamnă a nu mai muri la moarte! A nu mai muri deloc! Noi toţi suntem viaţa veşnică condamnate de gând în biete creaturi muritoare. Vorbele spuse de preot: "precum că va avea viaţă veşnică" nu sunt deloc o utopie sau o fantezie mistic-creştin, ci e adevărul cel mai pur pe care din păcate, mulţi dintre preoţi îl aclamă, dar nu l-au realizat!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ger turbat. Stâng, drept, stâng, drept, stâng, drept... culcat! Om (aproape) viu de zăpadă cu picioarele înnodate de alcool şi braţele ca două lopeţi despicate şi aruncate în fundul unui beci pustiit. Ţurţurii curgând parcă din felinare luminau şi ei, la rândul lor, străzile împânzite de sămânţa divină din care în acea seară nu avea să răsară niciun fiu (poate doar moartea ar fi putut să schimbe ceva în peisajul monoton). Damfuri chinuite pluteau către cer, în spirale, legându-se de aburii gerului ca nişte lanţuri ruginite şi groase ce ar strânge trupuri de îngeri, criogenizate. Niciun zgomot, niciun glas, nicio înjurătură... nimic pe o rază de câteva sute de metri, şi unul dintre copiii pământului zăcea lat în îmbrăţişarea acestuia. Cămaşa albă a părintelui îi penetra carnea de piatră într-o încordare demult visată. "Iubito..." cu un murmur aproape stins. "Iubito, de pielea-ţi albă aş putea să mor, şi n-aş mai avea nevoie de lumină, în respiraţia ta aş putea să fiu îngropat, şi n-aş mai cere o altă eternitate, în noapte aş pune somnul să te iubească asemenea mie, şi n-ai mai avea nevoie de odihnă." Delir. Febra topea gheaţa din jurul omului, şi dragostea creştea în carnea lui odată cu boala. Spasme din Iad şi îmbraţişări de sânge, trotuar dezolant, obraji de var, întuneric alb şi o inimă ale căreri bătăi făceau cărări prin zăpadă.

Ionuţ Popa (februarie 2010)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de mulţi oameni pretind ca vorbesc despre "Libertate", "Viaţă îndelungată", dar doar frica de moarte a gândului le este călăuză! Omul poate trăi toată viaţa cu fricile gândului lui drept "adevăr pentru viată" în loc să afle cine şi ce este el. Paradoxul indescriptibil sau frumuseţea incomensurabila a vieţii este că ea, viaţa râde de toate gândurile tale sau am putea spune mai degrabă frici copilăreşti transformate în cunoaştere dietetică.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rose (în vârstă): Poţi da o viaţă în schimbul alteia? Omida se transformă în fluture. Dacă o simplă insectă putea face acest lucru, eu de ce nu puteam? Era mai de necrezut ca faptul că Titanicul se poate scufunda?
Lewis Bodine: Nu am găsit nimic despre Jack. Nu există niciun document cu privire la el.
Rose (în vârstă): Nu, n-are cum, nu-i aşa? Şi nu am amintit nimic de el până acum. Nimănui. Nici măcar bunicului tău... Inima unei femei este un ocean plin de secrete. Dar acum ştii că a existat un bărbat pe nume Jack Dawson care m-a salvat în toate felurile în care o persoană poate fi salvată. Şi nu am nici măcar o fotografie de-a lui. Acum există doar în amintirea mea.

replici din filmul artistic Titanic
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul văzut dintr-un car cu boi

dintr-un car greoi tras de doi boi
oprit pe dealul şimnicului de sus
ochii copilului încă împuşcau privighetori
mai trăsese cu praştia după heruvimi frumoşi
sau după fetele din sat întoarse de la şcoală în amiezi
acum avea braţele prea mici să cuprindă oraşul
ce dormita leneş în braţele miriadelor de stele
şi de luminiţe, despre care auzise
-c-ar fi ca un animal viu -
simţise până atunci oraşul ca pe un munte uriaş
pe care trebuia să-l urce...
în car, inima lui crescuse ca un glob mare de foc
putea s-o arate tuturor, din loc în loc
doar pământul îl alerga beat prin stele
sângele îi fierbea în copilăreştile vene
înghiţea felii mari de aer proaspăt
fără gustul colbului de la el din sat
cunoscuse doar pârâul lunecos şi rece
unde înotau peştii săi mici
şi bolovanii câmpului fierbinţi
următoarea respiraţie a copilului
sărutase mâinile sfinte ale bunicului
râse soarelui să nu-l orbească
şi cuprinse-ntreg oraşul în braţele-i mici
oraşul îl alerga mai să se prăvălească...

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!