Un fel de solstiţiu. În lumea cu multe lucruri

ploaia intră în pământ doar respiraţia
pulsează într-un verde crud
aproape de oameni
foarte aproape
se aude un ţârâit de greier
verdele strâns în jurul meu
îndepărtează cerul
cu aceeaşi strălucire
o rază flirtează
cu mine

cine s-o mai înţeleagă şi pe asta

poate veşnicia începe de aici
din verdele acesta sau din
fanta în care m-am aşezat să
privesc lumea

într-un moment de sinceritate

oricum nu-mi pasă prea mult
confuz şi suferind de iubire
într-o zi o să mă îndepărtez
cu o jumătate de viaţă
lăsând într-o parte
lucrurile prin care nu
am trecut niciodată
şi-n cealaltă
patul
măsuţa de scris
(cu o lumânare în sertar)
veioza
bloc notess-ul

şi
alte nimicuri...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea multe lupe şi oglinzi atente

pe cerul acesta
mai mare decât o lacrimă de zeu
unde nu mai e loc de suspine din dragoste
nici de alte cereri de fericire
cum ar fi cele de câştig la bingo
sau loterie

prea multe obsevatoare pe munţi
în deşert sau pe orbite circumterestre
prin care se disecă cerul acesta
care este uneori atât de aproape
alteori atât de departe
de parcă pulsează
ca o inimă de poet
un cer pe care cresc în devălmăşie
miliarde de alte ceruri
şi oricât m-aş plânge de singurătate
în jurul meu e o aglomeraţie sufocantă
ca într-un grămadă dezordonată
dintr-o partidă de rugby

doar într-o parte umbrită a orizontului
printr-un ciob afumat din copilărie
mai caut o cale de a evada
din acest cerc al risipirii
de mine

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte înafara fiinţei

nu nu sunt supărăcios şi nici
impulsiv nu sunt deşi aş putea
să lansez înjurii sau alte cuvinte
teleghidate din mine
în astfel de cazuri
am descoperit că
e mai bine să mimez tăcerea
şi să privesc în vieţile altora
precum Dumnezeu
chiar dacă gestul pare să fie
doar o simplă piesă de schimb
m-am hotărât să nu mai cred
în surogate şi nici în gesturi
ambalate frumos
atâta timp cât viaţa
va rămâne o rană dezinfectată cu alcool
dar nici în liniştea proptită de colţ
ca un beţiv provincial care-şi
îndeasă privirea în sticla cu vodcă

nu cred...

oricum nu-mi pasă ce va crede lumea
foarte posibil şi cu multă insistenţă
mă va arăta cu degetul şi
va coborî în mine
ca într-un puţ părăsit
aşa că nu-mi rămâne decât
să caut alte refugii sau
să rămân chircit în
scobitura nopţii până iese
din depou prima locomotivă
dimineaţa devreme când lumina
nu este conectată la zi
şi să mă duc...

nu mă va recunoaşte nimeni

voi călători până în ziua în care
voi învăţa să trec printre oameni

şi în sfârşit poate mult prea târziu
îmi voi suspecta liniştea de trădare...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

De o parte şi de alta

distanţa asta dintre mine şi tine
trecută cu vederea de restul
atât de bine simţită de noi
fără a fi fost măsurată vreodată
nici măcar comparată cu ceva
într-o noapte târzie de anotimp straniu când mucul de lumânare a suplinit lipsa de prezenţă a lunii şi toate maşinile cosmice au oprit în faţa liniei ferate.

să fi trecut o veşnicie!

şi Dumnezeu era liniştit
nu se îndoia că n-am avea fiecare
pe cineva suficient de aproape

*
eu atât de aproape de viaţă
tu atât de aproape de opusul ei

eu atât de aproape de moarte
tu atât de aproape de opusul ei

sufletul tău/ meu ca un firicel traversând clandestin să ajungă la mine/ tine
zdruncinătura!
oameni cu priviri novice
spunându-şi că timpul nimerise
în şoseaua ciuruită
pe care odată şi odată
avea s-o astupe cineva

**
nimic nu ne-ar fi putut apropia mai mult
decât felul acesta subtil de-a te face părtaş vieţii
decât felul acela cutremurător de-a mă face părtaşă morţii
[sau invers... ce mai contează?!]
într-o simbioză aparte
numită iubire

dovadă
floarea de cireş incapabilă
de acte discriminatorii.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răscruce între singurătate şi ultima haltă

îmi pun capul pe palme şi aştept
ca şi cum nimeni nu m-ar fi dorit
sângele îmi aleargă prin vene
îl aud dar
nu spun nimic
sunt un anonim uitat într-o casă
cu bagaje de mână
dintr-o haltă prin care
n-a mai trecut niciun tren de multă vreme

din când în când deschid ochii şi-mi
rostogolesc privirea de la un colţ la altul
e mult întuneric şi nicio speranţă
de care
să-mi atârn ultima clipă

nici nu ştiu dacă e vară sau toamnă
tăcerea se instalează în mine ca
într-un fotoliu scorojit
şi muşcă necondiţionat
umblă prin măruntaie
ca o durere
coincidenţă sau nu
între cele două spaţii
văd un alb nesfârşit
nu sunt disperat ci doar
am o senzaţie ciudată

ştiu că mi-am depăşit maturitatea şi că
mă voi dizolva în verdele din iarbă
sau într-o floare de muşeţel
însă ştiu
că fluturii care îmi vor sta pe coapsă şi
ceaţa care va tăia respiraţia numelui
lăsat în loc de poartă
vor aminti de mine

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia cod

nu-mi pasă
chiar nu-mi pasă cât durează o amintire
nu-mi pasă nici cât durează o rază
lumina ei se descompune în urmele de
deasupra lutului dar asta
e o altă poveste
în care alerg spre nicăieri
mă opresc doar atât cât
să-l rog pe Dumnezeu
să-mi asculte inima
în urmă rămâi doar tu femeia - cod
colţul tău e un univers parţial întunecat
iar lumea o arteră pe care se circulă în paralel
ca într-un oraş aglomerat...

nu mi-am dorit niciodată atâtea lucruri
într-un singur loc în care
nu ne-am fi putut îmbrăţişa
ca doi oameni

chiar dacă aş fi murit de două ori aş fi ales
calea înspre tine deşi nici nu ştiu
cât contează o moarte
sau poate
aş fi fost mai frumos şi mai bogat
cu un Dumnezeu dar la ce bun dacă
Dumnezeu m-ar fi creat
din moartea altuia

ştiu că nu mai sunt cel ce am fost
sunt doar o metaforă care îmbracă o stare
iar identitatea mea e un drum imaginar
semnalizat intermitent

oricum nu mai contează...

tu eşti femeia - cod
deşi dormi cu fiecare în pat
nu ţipi nu urăşti şi nici nu iubeşti
ci doar mergi pe o linie continuă

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un zero absolut sau cât mai aproape de faţa cerului

mă aflu la intersecţia acelor de ceasornic
în mine a mai rămas puţină lumină
doar atât cât să scriu
ultimul bilet
absent pentru o clipă
respir haotic
nu mă mai recunosc şi nici nu-mi pasă
strig la cineva pe care nu l-am întâlnit niciodată

nu mai am timp să aştept
mă delimitez de ceea ce am fost şi
o identitate din care o să ies...

dar ce mai contează!

nimeni nu pleacă definitiv din acelaşi loc
e dor un ritual care-i ţine pe oameni
mai aproape de Dumnezeu

poezie de Teodor Dume (2014)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici

Aici, eu supt-am lapte în ziua cea dintâi,
Aici, strămoşii mei au lutul căpătâi,
Aici, copilăria mi-e undeva rămasă
În pomii din grădină, în liniştea din casă.

În nucul cel bătrân, în apa din fântână,
În ochii mamei mele, pe faţa ei bătrână,
Aici, îmi e iubirea de oameni şi de sat,
De care niciodată nu m-am înstrăinat.

Aici şi cerul parcă e altfel, mai senin,
Iar luna blânda-i rază o tremură divin,
Se scaldă mii de stele în depărtări de ape,
Dar pentru mine, aici, le simt că-mi sunt aproape.

Aici este câmpia ce naşte mereu pâine,
Speranţa zilei de azi şi-n zilele de mâine,
Aici e vraja vieţii şi mă îmbăt de soare,
Ca nici într-un alt loc în marea mea mişcare.

Aici e neamul meu, de veacuri şi bătrân
Şi unde gândul meu îmi spune să rămân.

poezie de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu voi pleca la tata...

astăzi am mers mai mult
decât în toate zilele

venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil

cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata
*
(text din volumul: moartea, un fluture alb. Autor: Teodor Dume)

poezie de Teodor Dume (februarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi

cobor un drum pe care lava nu poate erupe
către soarele dimineţii care nu poate cădea din ceruri
mă întâlnesc cu o femeie urâtă de care nu mă pot îndrăgosti
ea ţine în mâini un peşte mort care nu mai poate fi readus la viaţă
foloseşte un limbaj murdar care nu va putea fi niciodată frumos
în acest moment nu-mi pot creşte aripi pentru a zbura în norii de pe cer
mă duc acasă la o clădire care nu se poate prăbuşi
îl întâlnesc pe tata cu care nu mă pot înţelege
în acest moment sunt prea mare
şi nu mă pot transforma într-un şobolan
pentru a mă furişa tăcut într-o gaură de sub duşumea
la noapte mă culc într-un pat care nu poate deveni o mare întinsă
în acest moment nu pot muri
dar am un vis:
soarele cade pe pământ
lava ţâşneşte din adâncuri
mă înalţ la cer
sărutând buzele dulci ale unei femei
peştele pe care ea îl ţine în mâini cântă imnuri
tatăl meu îngenuncheză lângă o ruină
şi spune arătând spre cer
"ce om mare este acolo"
dimineaţa următoare mă trezesc din vis
şi nu-mi vine să cred că totul a fost real.

poezie de Sheng Xing, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spaţiul dintre mine şi timpul meu

fereastra prin care
o să privesc depărtarea, -
ea însăşi o fereastră
a sunetelor spre nesfârşit.

poate e doar o iluzie ce se termină aici
ca respiraţia în camera cu multe oglinzi...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit

M-am gândit într-o zi
la ce aş fi eu fără zâmbetul tău,
eu fără mângâierea ta.
Nemăsuraţi, paşii vorbei m-au
dus uneori către tine şi ţi-am spus ce nu era.
Din vorbe
îmi făcusem regat şi eu,
pierdută prin el, nu mai ştiam
să spun ce era cu mine.
Gândurile mele vechi mă cuprindeau şi mă făceau noapte.
Fără să văd lumea,
fără să-mi pese ce era cu ea şi cu mine,
credeam că trăiesc.
Şi s-a făcut toamnă peste aleile
pe care fugeam. Şi nu mai ştiam dacă era
toamnă afară sau doar în mine.
Nu vedeam, nu simţeam penele
vântului zburând peste nori...

M-am gândit că eu
am venit la tine în suflet
ca într-o casă dărâmată
din temelii de cuvânt.
Până în zori
am să mă nasc

din nou rază
şi cuvântul meu poate
o să ajungă la tine
ca un pescăruş străin
ce ne împarte de azi
cerul în bucăţi
egale cu noi.

M-am gândit la o zi în care
vorbele nu ar mai fi, în care
paşii ar bate doar pe loc,
urmele ar păşi înainte şi
umbrele ar merge alături de
oameni pe stradă,
la braţ cu zâmbetul lor.

M-am gândit că
asta ar fi
de n-am fi.
Dar tu, tu te-ai gândit
ca într-o zi
să dai de pomană cerneală
pentru sufletul meu?

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am ridicat

pe jumătate
de lângă un bărbat care locuieşte cu mine
cealată jumătate dormea adânc
în braţele lui
mi-am strâns părul
mirosea a trecut
ca florile ce se vestejesc şi rămân aiurea
suspendate între două vârste

am păşit
încet
în faţa oglinzii
să mă învăţ cu mine
jumătatea nelipită de pielea bărbatului
teribil de tânăr

am întins arătătorul
ca şi când aş fi dat acele ceasornicului înapoi
până la vărsta lui
cât să încapă şi această jumătate
ce umblă cu mâinile înfipte în părul trecut

apoi m-am liniştit
eram doar o parte din ceva ce se tot divizează
pe măsură ce paşii se îngroapă în covor
ca într-o chemare
absolut întâmplătoare
a timpului
sau poate a mâinilor lui
încercuite de o linişte asurzitoare

păream atât de naivă
în faţa oglinzii
eu
adică
jumătatea ridicată din mine însumi
eu
neînvăţată cu toate jumătăţile
ce se înjumătăţesc în fiecare zi
eu
care m-am abandonat în braţele bărbatului obişnuit
cu umbletul meu din fiecare viaţă

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu voi pleca la tata

astăzi am mers mai mult
decât în toate zilele

venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil

cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata

poezie de Teodor Dume din Moartea, un fluture alb (1 februarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între mine şi cer e o umbră

nici nu ştiu dacă numele meu e teodor dume
şi dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e
moartea într-un capăt şi viaţa în celălalt

uneori prins între cele două linişti
îmi lipesc urechea de marginea pământului
şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia
am învăţat să iubesc să sufăr
şi să aprind prima lumânare
ţin minte cum am sărutat-o pe mama
şi m-am rugat lui Dumnezeu
să se joace cu mine
eram devorat de frică şi de
întunericul decupat
din veşmintele lui tata

prins în acest sentiment ciudat
am ucis o lacrimă
am strigat şi
moartea s-a zgâit la mine
ca la o pradă

nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist
ştiu doar că nu-mi aparţin
am privirile amputate şi oscilez
între cer şi o umbră leneşă

aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea
sau într-o altă prezenţă în care numele
nici că ar conta
numai că
între mine şi cer există o legătură
care defineşte viaţa şi moartea

şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-ţi pasă, tinere poet? De ce vrei tu să ştii cine sunt şi de unde vin eu?... M-am născut, ca şi tine, în valea plângerii şi toţi nefericiţii care se târăsc pe pământ sunt fraţii mei. Aşadar, este oare atât de mare acest pământ, pe care îl cuprinde un singur gând şi pe care o rândunică îl înconjoară în numai câteva zile? Ce poate fi atât de ciudat şi de misterios într-o existenţă ome­nească? Ce influenţă atât de mare crezi tu că ar avea o rază de soare căzând, mai mult sau mai puţin vertical, peste creştetele noastre? Haida-de! Toată lumea aceasta este foarte departe de soare — este o lume foarte rece, foarte palidă şi foarte îngustă, întreabă vântul câte ore îi trebuie ca s-o răscolească de la un pol la altul.

citat celebru din romanul Lelia de George Sand
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât într o viaţă

Aici imima este fericită
Stii bine că eu te iubesc
Trec prin apa reprezintă
La tine dragule pornesc

Calul alb nărăvaş zboară
Verdele în cîmpuri răsare
Inima saltă ca prima oară
Păr gălbui rază de soare

Frâu mătase se nfăţişoară
Zi cu noaptea se npletesc
Iubire tu îmi esti comoară
Simt cum viaţă te trăiesc

Hrăniţi cu frunza din copac
Copacul din verdele al vieţii
Apă de petală rouă pe mac
Izvor crud nesecat al tinereţi

Zilele si nopţile eu le trăiesc
Cât poate omul intr o viaţă
Nu dorm eu nu le risipesesc
Iubesc un an cât intr o viaţă

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate

O inimă rănită zace într-un sertar,
petecită toată de un păpuşar...
Suferind, distrusă, de când ai plecat.

Poate într-o zi ne vom întâlni,
Într-o altă viaţă ne vom regăsi.

Poate atunci ne vom iubi,
Poate vom trăi ce-am risipit,
Poate!

poezie de Maria Nagy
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prietenie

am pornit pe drumuri diferite
coşmarurile au rămas în urmă
nopţile nedormite
cu zorile uitându-se pe ferestrele suferinţei
s-au diluat treptat într-o zonă mai luminoasă

nu am uitat universurile prin care am trecut
paşii analizelor livreşti
în jurul unor subiecte inepuizabile
nici legăturile sufleteşti aproape indestructibile
sau lacrimile care curgeau din sufletele noastre
pe ţărmul mărilor neîmplinirii
lângă visurile care tot timpul
ni se păreau prea îndepărtate...

au rămas însă amintirile şi gândurile
care s-au transformat în nostalgii
într-un sentiment profund şi luminos
ireal şi fascinant pe care nimeni
nu ni-l poate lua
niciodată

poezie de Liliana Ghiţă Boian din Arome dintr-o lume uitată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Insomni(i) fără i

Visez. Am agonia depărtărilor.
Răstălmăcesc prezentul,
Îl cocoloşesc şi-l arunc
Cât mai aproape de nimicul
Ce mă leagă de tine.
Un gând suprapus
Îmi spune să nu mai privesc
Spre nimic din ce pulsează.
Vreau să-mi simt sângele vibrând.
Nu mai pot aşa,
Am să-l încălzesc la soarele
De primăvară chicotind.
Când priveşti în jur şi chemi
Ceva modulat, mult prea des
Până la deformarea totală,
Nu uita: întotdeauna
Poţi arunca ce este inutil.
Am o realitate.
Specială, doar pentru mine,
Într-o mişcare continuă,
Lipsită de monotonia
Ce o regăsesc în tine.
Sst. Nu pronunţa aceste cuvinte.
Pot rupe vraja.
Dar trebuie eliminat
Într-un aer prea condensat,
Ca o reclamă de alimente,
Tot ce alterează.
Ascunde-mă lângă bătaia
Inimii. O, viaţa
Vreau s-o simt
Real în mine,
Ca gândul ce mă îndepărtează
Atât de inadaptabil de tine.
Şi tot ce îngreunează
Un gând de primăvară
Este stupiditatea,
Cu care în fiecare seară
Îmi închid libertatea,
Cu zece lacăte cât mai rotunde
Cu ceva ornamente pe margine.
Şi sub ramurile plăpânde
În primăvara ce revine,
Aştept o ploaie de flori,
Să-ţi pictez ceva pe corp
Într-o explozie de culori.
Oricum, nu aduni măcar un strop
Din risipa mea de fiecare zi
Şi ar fi mai bine dacă te-aş goni.

poezie de Doina Cristian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Temniţa de sub rană

nu am fost niciodată bolnav de iubire
nici de alte boli inventate sau nu
iubirea doare tăcut
ştiu
e ca un fum de ţigară
intră în haină şi sub piele
vrei să iubeşti
îţi ţii respiraţia
şi atingi
foamea începe să urle
îţi sfâşii sentimentele şi bei
bei
te îmbeţi de iubire

şi nimic...

te închizi în propria-ţi rană
şi taci...

miroase a carne de om
din câteva cioburi de lut
un copil modelează o umbră

doamne,
câtă uimire în respiraţia zilei!

poezie de Teodor Dume (2016)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!