Timpuri

Timpuri grele împovărează umerii vechii ţărâne,
Când nu ştim ce foc aduce lumina zilei de mâine.
Veşnic cântă orologiul lumii pline de sfârşituri,
Pe când viaţa îşi încheie simfonia doar în chipuri.

Oameni fără de valoare fură pâinea unor neamuri
Şi se roagă în biserici purtând fel şi fel de hramuri;
Într-o lume-n care unul calcă viu peste dreptate,
Tot acela se-amăgeşte năziund spre demnitate.

Şi mari vise îşi destramă firul fără tălmăcire,
Pierzându-şi apoi lumina într-un hău de amăgire;
Cei ce caută frenetic cheia tainei către soartă,
Îşi fereacă pe vecie simpla fericirii poartă.

Timpul trece fără milă şi în goana lui amară,
Omenirea înnebuneşte în trecerea ei fugară.
Însăşi viaţa e o luptă pentru rostul ei în lume,
Cu stindardul de izbândă doar uitarea unui nume.

poezie de Alexandra Chirvasitu (9 august 2014)
Adăugat de Alexandra Chirvasitu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţă

S-au pornit mii să întrebe şi miliarde să răspundă,
Străbătând nemărginirea fără sorţii de izbândă.
Căutând o viaţă-ntreagă cheia porţii către soartă,
Ei fereacă pe vecie trista omenirii poartă.

Poate cerul fără seamăn într-o zi de primăvară,
Şi-a deschis apele vieţii într-un ceas tainic de seară.
Iară ploaia care astăzi leagă cerul şi pămîntul,
A rodit mugurul vieţii veşnic treierat de vânturi.

Iară zbuciumul ce arde sufletele măcinate,
Este calea ce ne-ndreaptă către taine adevărate.
În zadar cercăm noi oameni să rotim pământu-n mână,
Când se duce veacul nostru şi ne-ntoarcem în ţărână.

poezie de Alexandra Chirvasitu (19 iunie 2014)
Adăugat de Alexandra Chirvasitu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meditaţie

Ne năştem, pe-o carte, cu paginile albe,
Crezånd, că e uşor s-atingi piscurile dalbe,
Începem a urca, sperând, în orice clipă,
Chiar, şi, când destinul, ne frânge o aripă.

Plini de speranţă umplem fiecare filă,
Cu vise aprobate de-a cerurilor milă.
Credem, doar, în viaţa ce-i plină de soare,
Nemuritori ne vrem, uităm că se şi moare.

Credem, că-i uşor a urca "urcuşul",
Nu-nţelegem greul când atingi arcuşul,
Simfonia vieţi-i de vânt zbuciumată,
Lacrima din noi, de soartă-i ancorată.

Soarta şi destinul susţin câte-o aripă,
Lumina se prelinge din ceruri peste clipă,
Glasul, gând ne pare strigăt peste culme,
Toţi visam o viaţă, dar, e-n altă lume.

Credem într-o viaţa, dintr-o altă lume!
Dar avem o carte (a vieţii), ce poartă un nume,
Viaţa pământeană-i de vânturi deformată,
Veşnici, nu suntem, tot se moare odată.

poezie de Maria Călinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către care depărtări?

Neştiutele cărări
Şi-ale zilelor soartă,
Către care depărtări
Fără-ntorcere ne poartă?

Ochii bine nu-i deschidem,
Vai! Ce multe-avem de spus...
Când cu viaţa ne deprindem,
Tocmai viaţa ni s-a dus.

Facem treburi zgomotoase,
Toată lumea să ne ştie,
Pe când doar un pumn de oase
Vom lăsa pentru vecie.

Cei ce-i ţin în viaţă gura,
Faurii de gălăgie,
Spun că vor schimba natura,
Frunze-albastre-n pomi să fie.

Dar eu tac şi stau de-o parte,
Las a lor totul să fie.
Ştiu că gurile sparte,
Nu pot dăinui-n vecie.

Neştiutele cărări
Şi-ale zilelor soartă,
Către care depărtări
Fără-ntoarcere ne poartă?

poezie de Corneliu Calciu
Adăugat de Corneliu Calciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte, căutam să mă cauţi necontenit. Să-ţi prind în firul alb, raze şi striviri de lună ascunsă. O să picure din ea lumină, hrănindu-ţi nevoia vie de strălucire şi apoi întânericul ne va îmbrăca goliciunile. Rând pe rând, cu tandreţe, lăsându-ne pradă lumii întinse peste amintiri şi prezent nenăscut. Poate ne vom asculta ore-n şir, delectându-ne sub mantia norilor. Chemările vor inunda văzduhul frenetic, fără timp de regrete. Şi atunci îmi va fi iar bine cu noi. Împreună fără resturi de vis netrăit. Doar cu rostul acela comun, iubindu-ne în tihnă rătăcirile.

Andreea Palasescu (23 aprilie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transformare

Susură prin munte, un izvor,
Se aruncă-n lume, călător,
A plecat de sus, din înalt,
S-a lăsat în vale, în neant.

Vesel şi zglobiu, nu se teme,
Se va-ntoarce-aici, dup-o vreme,
Limpede, senin, ca o joacă
Pleacă înspre vale, să se-ntoarcă.

Se-mpleteşte-n cale cu un pârâiaş,
Fratele mai mare, mai poznaş,
Iar la confluenţă se învolburează
Când se-adună-n braţe şi dansează.

Merg îmbrăţişaţi spre un râu
Şi se-ncing tustrei într-un brâu,
Duc cu jocul lor, în aluviu,
Bucuria vieţii, într-un fluviu.

Hora s-a lărgit, pe sub soare,
Drumul se sfârşeşte, într-o mare!
Arşiţa-i ridică, într-un nor,
Noru-i poartă iarăşi, la izvor.

Ăsta-i ciclul vieţii, de nu ştim,
Am crezut că viaţa e ca să murim
Şi că am venit doar să procreăm,
Însă nu ne ducem, noi ne transformăm!

Din sămânţă-n floare, din crenguţă-n pom,
Apoi, din iubire, în copil, în om,
Din puştanii veseli devenim adulţi,
Mai albim puţin şi suntem cărunţi.

Singuri am venit! Ne iubim... în doi,
Învăţăm cu timpul, cum să spunem, noi!
Ne-nvârtim în cercuri şi uităm, desigur,
Că plecăm spre moarte, câte unul, singur.

Suntem ca izvorul care se transformă,
Doar că nu-nţelegem, încă, sub ce formă,
Fără să simţim, tragem doar concluzii:
În material, suntem doar iluzii.

Asta este lumea! Luptă şi se zbate!
Sufletul şi-l uită, undeva, departe,
Timpul nu ne iartă, ne ia din putere,
Pentru ce ne-a dat, el tribut îşi cere!

Ne-ntrebăm, retoric, când îmbătrănim,
Pentru ce ne naştem, pentru ce trăim?
Oare ce e viaţa? De ce chinuim
Dacă într-o zi tot o să murim?

Când n-avem putere să ne mai mişcăm
Şi privim în urmă, oare ce aflăm?
Ce ne mişcă oare? Oare ce să fie?
Ce motor ascuns ne dă energie?

Pentru ce-am venit, care-a fost menirea?
Banii şi averea??? Nu, era iubirea!
Patimă, iubire, lacrimă şi zâmbet,
Toate-aceste stări, au un nume: suflet!

Oameni lângă oameni, oare cât petrecem?
Din pământ suntem, în pământ ne ducem!
Când ne transformăm? Nici n-avem de ştire!
Ce luăm cu noi?
Suflet şi iubire

poezie de Florentina Mitrică (4 decembrie 2015)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa nu are nevoie decât de iubirea simplă, de toate zilele, cu scopul ei cert. Marile pasiuni înfruntă timpul, legile firii, toată orânduiala lumii, în goana lor nebună, fără ţintă şi fără frâu. Şi-şi ard aripile, asemenea fluturelui care râvneşte lumina prea orbitoare pentru el.

citat celebru din romanul Elevul Dima dintr-a şaptea de Mihail Drumeş (1946)
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa a fost, aşa va fi

Aşa a fost, aşa va fi.
Timpul trece ca nebunul.
Mâine vei îmbătrâni,
Tânăr nu rămâne unul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Viaţa nu-i decât un timp
pe care îl poţi trăi,
anotimp cu anotimp.

Aşa a fost, aşa va fi.
Lăstarul va creşte pom.
Copilul va deveni
mâine lângă tine om.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cât pământul se roteşte,
din noapte se face zi,
ziua în noapte sfârşeşte.

Aşa a fost, aşa va fi.
Unul naşte altul moare.
Nimeni nu poate trăi
timpul, nesfârşit de mare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Totul e în transformare.
Natura se va primeni,
soarele veşnic răsare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Dumnezeu-i atotputernic.
El ne poate dărui
lumină din întuneric.

Aşa a fost, aşa va fi.
Toate îşi au rostul lor.
Timpul nu-l putem opri.
Este veşnic curgător.

Aşa a fost, aşa va fi.
Va curge timpul ca izvorul.
Doar Dumnezeu poate şti
care ne e viitorul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cum e scris în Sfânta Carte.
Timpul nu se va opri,
viaţa curge mai departe.
........................
Aşa a fost, nu va mai fi
când sfârşitul lumii vine.
Pământul va încremeni,
Universul nu-l mai ţine.

poezie de Dumitru Delcă (6 februarie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflexie

Puteam să tac etern, era mai bine?
"Tăcerea e de aur"... însă e?
Mă las minţit de soartă şi de mine
Şi nu ajung ca să pricep de ce

Atâta oscilez între senzaţii,
Că nu mai ştiu exact cine mai sunt,
O poartă către rai, sau aberaţii,
În lumea materială, pe pământ

Mă amăgesc că binele e veşnic
Şi că mă aflu undeva în el,
Dar suflu, precum vântul într-un sfeşnic,
Uitând de sensul vieţii-n fel de fel

Dileme, frământări fără răspunsuri,
Sunt oare eu mai bun decât sunt ei?
Un ego prea răpus de neajunsuri,
Ce-şi pune întrebări fără temei

Şi cum să ştiu de fapt ce e dreptate
Când totul pare foarte relativ?
De ce sunt eu acela care poate
Să fie gândul foarte emotiv?

Mă uit în ochii mei, sunt o oglindă,
Pe care astăzi parcă nu o simt,
Când răsuflarea caldă, emotivă,
Mă face să mă văd fără să mint

E totul doar o fugă spre niciunde,
În care las în urmă tot ce strig,
Precum un praf, când versul îmi pătrunde,
Prin nuanţele de suflet care frig

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa ca un puf de păpădie...

Ne naştem dintr-o rană şi-un oftat,
Lumina ne orbeşte la născare,
Purtăm pe frunte ancestral păcat
Şi viaţa ne încântă şi ne doare...

Păstrăm în suflet vina de a fi
Plămadă de-ntrebări nebănuite,
Cu visul de-a rămâne doar copii
În clipe fără griji închipuite...

Pornim viteji spre destinaţii, când
Ne cresc aripi pe umerii flămânzi
De zborul păsărilor înspre cer, urcând
Fără să ştim că vom plăti dobânzi...

Vom întâlni răscruci la orice pas,
Vom aştepta indicii iluzorii
Şi în destine vom face popas,
Privind cum trec pe lângă noi cocorii...

N-avem înţelepciunea de-a gusta
Secundele pe rând, sfidând prezentul
Naivitate-n strai de catifea,
Crezând că suntem veşnici... dar, momentul

Se pierde-n ceaţa vremii, ca un fum
Şi nu se mai întoarce niciodată,
Căci fiecare-avem acelaşi drum
Şi viaţa, de un fir, e suspendată...

E trecerea prin timp o poezie,
Sau, doar un puf risipitor de păpădie?

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indicativ

O palidă stea îmi poartă destinul născut într-un colţ de univers,
acolo unde lumina estompată de umbrele nopţii
clipeşte odată cu inima mea ce bate încet.

Aici pe pământ viaţa îşi continuă ritmul
cu mersul mai lent sau cu iuţi alergări.
Îşi are rostul cuminte, aşezat pe vatră de casă sau cu pretenţii de trai la castel.
Oricare ar fi privirea şi pasul, doar trupul îmi poartă cărarea spre el.

Am fost cândva o crisalidă, dar acum zbor spre lumină cu aripi translucide.
Ştiu, timpul nu îmi ajunge nici pentru a-mi lua la revedere,
De aceea voi lăsa totul neterminat pentru o altă metamorfoză, pentru un alt anotimp.

Aparţin şi trăiesc între două lumi, aparent asemănătoare, aparent fireşti.
Ceea ce nu e asemănător e însăşi distanţa dintre noi.
Fiecare venim, trăim, sfârşim cu o altă poveste,
toţi prizonierii aceloraşi zări.

Îmi aştern semnătura peste hrisovul vieţii mele cu degetul pecetluit de tăceri şi mari aşteptări.
Îmi rămâne răgaz să mai ţes cuvinte şi forme geometrice, chipuri noi
şi vise pentru oamenii timpului meu.
Mă ascund după arbori albaştri şi ascult cum creşte iarba primăvara.

poezie de Loredana Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative...

Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor...
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş...
Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să murim, deci, pentru ca, nedespărţiţi, veşnic unul, fără sfârşit, fără trezire, fără teamă, fără nume în iubire îmbrăţişaţi, dându-ni-se nouă doar iubirea s-o trăim.

Julius Evola în Metafizica sexului
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dreptul de a alege

rătăcit pe cărările sufletului
într-o viaţă fără rost, fără sens
eram orb într-o lume bolnavă
de boli, păcate, de toate
nu vedeam lumina
era beznă,
în mine, în lume, în jur
vindecarea era târzie şi inutilă
eram damnatul din cetate
băteam din poartă în poartă
cerşind o nouă soartă
atunci am văzut un cer nou
"Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa"
noi...
m-am trezit singur
nu aveam puterea să mă ridic, deci zăceam
nu aveam puterea să gândesc, deci nu gândeam
nu aveam puterea să vorbesc, deci tăceam
priveam, plângeam
priveam la nimic
era timpul de tocat secole inutile
azi am libertatea de a alege
oferta este îngrozitor de proastă
este mizerabilă
viaţa asta, o piesă proastă
cu actori retardaţi, cumpăraţi sau rataţi
furios,
pe mine, pe lume, pe toate
am fugit
eliberat de pământ, de păcate
am păşit către EL

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noastră soartă

Au murit atâţia oameni
Cu speranţa la mai bine
Cu speranţa că urmaşii
Vor trăi cum se cuvine.

Şi acum trecut-au anii
Tot ce s-a schimbat sunt nume
Tot aceleaşi feţe-amare
Tot aceleaşi timpuri dure.

Să cădem puţin pe gânduri
Pentru ce noi am luptat
Nu să-ntoarcem spatele
Ca şi cum am fi uitat.

Vor veni copiii noştri
Întrebând: voi ce-aţi făcut?
V-aţi jertfit pentru o viaţă
Ce noi nu am cunoscut

Putem schimba istoria,
Clădim palate pe ruine
Nu să spunem asta-i soarta.
Va veni odată bine.

Am distrus ce am avut
Şi căpeteniile sunt moarte
Dar doi oameni n-au putut
Să conducă-n ţară toate.

Şi acei care acum
Dau din gură ca-nainte,
Sunt acei ce cred că noi
Fân avem în loc de minte.

Însă noi ştim să răbdăm
Nu ştiu dacă bună-i calea
S-aşteptăm ca peste toate
Să s-aşterne uitarea.

Strigă suflete din groapă
Şi copii rămaşi orfani
Plânge Dunărea de milă
Şi ai ţării veterani.

O lume-ntreagă ne priveşte
Milă este-n ochii lor
Când aud că spun "săracii"
Simt că-nebunesc şi mor.

N-am avut de ei nevoie
Şi sper că nici nu om avea
Căci nimeni nu dă fără a cere
Cât ar fi viaţa de grea.

Va veni şi ziua-n care
Ne vor cere înapoi
Ce-a venit într-o căruţă
Va pleca într-un convoi.

N-ar fi pentru-ntâia oară
Când din bunătatea noastră
Alţii foloase ar trage
Chiar cu mintea lor cea proastă.

Încredere s-avem în alţii?
Doar în noi şi e destul.
Căci de mila ăstor oameni
Îmi ajunge, sunt sătul.

Nu că am pierdut curajul
Sau încrederea în oameni
Da nu noi suntem cei ologi
Ci un popor de oameni zdraveni.

Şi de credeţi că spun basme
Ia uitaţi-vă-n oglindă
Şi ce veţi vedea atunci
În al vost suflet să se prindă.

Veţi vedea pe Ştefan, Ţepeş
Brâncoveanu, Cantemir,
Pe Vladimirescu Tudor
Şi pe viteazul Mihail.

Poezie aveţi în sânge
Coşbuc, Goga, Minulescu,
Oameni de popor ca Creangă
Visători ca Eminescu.

Aceşti oameni, oameni mari
Vin dintr-un popor tot mare
Şi cu ei noi ne legăm
Într-o naţiune tare.

Şi cum spun eu ce gândesc,
Spuneţi ce aveţi pe suflet.
Au venit vremurile-n care
Viaţa este fără scrupet.

De-a lungul anilor şi-acum
Cu toţii ştiu că îndurăm
Dar nu ne provocaţi prea mult
Căci încă ştim să şi luptăm.

Şi-odată sângele când fierbe
Greu se poate domoli
Şi toate-armatele străine
Nu ne-or putea iar potoli.

Feriţi-vă duşmani nemernici
Feriţi-vă de cei ca noi
Căci când e unul la necaz
Vom fi cu toţii stil pe voi.

Noi v-am primit cu pace-n suflet
Când în pace aţi venit
Aţi venit cu gânduri rele
Peste graniţi v-am gonit.

Aţi plecat cu capu-n piept
Din istorie ne-aţi şters
Dar în a istoriei poezie
Încă mai lipseşte un vers.

Acel vers suntem doar noi,
Oameni simpli, doar români
Dar noi încă n-am uitat
Cine-au fost ai noşti bătrâni.

Avem suflete curate
Şi a noastră ţară încă
Pe meleagurile lumii
Este cea mai-naltă stâncă.

Nu-i din aur ca a voastră
Nu sclipim doar în afară
Dar de vi la noi în iarnă
Vei pleca crezând că-i vară.

Seara ne plimbăm pe stradă
Nu avem inima mică
Nu ca voi frică de oameni
Doar de Dumnezeu ni-e frică.

Şi acum că ştiţi ce suntem
Ştiţi ce-nseamnă omenie
Pot să spun veniţi în pace
Şi prieteni vom fi pe vecie.

poezie de Robert Botsch
Adăugat de Robert Botsch
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe ţărmul sufletului

crucile au strigat într-o noapte
o să treacă
şi au trecut
era o lume strâmtă, prea strâmbă pentru mine
când căutam cuvinte goale printre paie
aici mi-e frig şi mă scufund la fiecare pas în era glaciară
tremurau mâinile în actul creaţiei
era sânge pe aripi de zări
păşind printre oameni
etern necunoscut între străini
în urmă au rămas doar pagini roase
uneori mă ascundeam prin retine
să nu văd sufletele despuiate
căutam un val să spăl nopţile pierdute
mă loveam de mal la final
ploua cu triste anotimpuri în cetate
eram un pescăruş pribeag cu aripi arse
mă rătăceam într-un gând în decoruri schioape
aşteptam ziua de mâine pe cioturi arse
mă arde lumina frunzişului din suflet
mă întorc către mare şi cer o mare mai mare
se moare în cetate, se moare mereu
cuvintele s-au uscat şi smoala mă doare
să zbor nu mai pot
dar pot să mai umblu
azi mor în ultim suspin la marginea lumii
dar ce este lumea
mă întorc către cer şi plâng ca nebunii
azi pier în pragul porţii
că viaţa e un joc
şi dacă mi se dă să plec
aşa e datul sorţii
să beau în noaptea asta
pelin cu morţii
în viaţa asta fără de noroc
plângeau cuvintele nescrise
eu mai scriam un ultim rând
pe crucea unde cuiele plângeau
nu pot să zbor şi mor la ţărm de mare
fără lacrimi, fără soare
nu pot să zbor şi totuşi voi veni
mă voi întoarce în zbor
voi presăra peste oase calcinate
lumina vie a iubirii
şi voi renaşte în toate

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul ne aleargă

Timpul ne aleargă din urmă, mereu
Şi zilele trec, una câte una.
Acum privesc soarele pe cer, ca un zeu,
Doar clipesc, şi-apare, enigmatic, luna.
Timpul ne aleargă. Veşnic ne grăbim.
Trebuie să facem şi una, şi alta,
Trebuie să mergem, trebuie să venim...
Ni se-nvârte iute, nemiloasă, roata.

Timpul ne aleargă şi trăim grăbit.
Facem doar ce trebuie, nu ce ne dorim.
Avem timp de ură, dar nu şi de iubit
Si, clipă de clipă, câte-un pic, murim.

Timpul ne aleargă. Unde ne grăbim,
Din copilărie pân-la senectute?
Ne-am pierdut pe drum, abia ne vorbim.
Devenim, din oameni, doar fiinţe mute.

Timpul ne aleargă. Hai să-ncetinim
Goana după bani, după cariere.
Sufletul şi trupul ni le obosim
Si scânteia vieţii, încet-încet, piere.

Timpul ne aleargă? Nu! Noi alergăm!
Haideţi să trăim iar, cu-adevărat!
Haideţi să ne pese, să ne bucurăm
Si să ne vorbim din nou, ca altădat'

Să avem prieteni şi să ştim ce-i doare,
Să râdem, să plângem, să ne întâlnim
Nu doar când se naşte sau atunci când moare
Cineva pe care zicem că-l iubim.

Timpul nu aleargă! Doar noi, în galop,
Sărim peste "astăzi", nu îl mai trăim,
Făr-a şti când viaţa ne va spune"STOP"!
Si-acel "mâine" dulce spre care tânjim

Nu mai vine. Gata! Cartea s-a sfârşit!
Astăzi se întoarce cea din urmă filă
Si privim în urmă.... Oare am trăit?
Şi nouă, de noi, ni se face milă....

poezie de Angela Marinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demoni

am rămas într-un loc fără nume,
într-un loc fără lume,
pe un drum sterp, steril,
care nu duce nicăieri,
nici măcar înainte sau înapoi,
nici măcar la dracu-n praznic,
pe un drum fără început şi fără sfârşit,
unde până şi Dumnezeu a uitat cum se mai fac
oamenii din lut,
vorbind singur
pe faţa Pământului,
vorbind cu El însuşi
despre noua
arhitectură a Raiului,

am rămas singur
cu întunericul din mine
pândind nişte umbre fără fond,
trăgând o cortină grea de cenuşă
de fier
peste ochii obosiţi ai societăţii
şi peste
noua dezordine mondială,
să mă cert
de moarte
doar cu demonii mei
fără viziune,
care îmi denaturează
perspectivele asupra lumii
şi năzuinţele,
din când
în când.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la o vreme tăcerea îşi aşternea ecoul surd într-o aglomeraţie de clipe. Fără menanjamente, timpul alipit de şoapta amintirilor işi presăra agale trecerea zgomotoasă într-o fărâmă de viaţă. Era pustiu apusul uitării şi gândurile împletite frumos într-un mănunchi de amintiri târzii, se amestecau frenetic, înfiorându-mi simţurile. Nu mai era nimic de spus. Poate şi pentru că simpla etalare a sentimentelor pierdute în zbucium şi echivoc, devenise o încercare banală, nereuşită de susţinere a unor realităţi inexistente. Mă retrăsesem în colţul mic de lume, înţeleasă pe jumătate, ascultând ploaia viselor care pătrunsese adânc până dincolo de ziduri, aparenţe şi necunoscut.

Andreea Palasescu (mai 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orchid dust

te vei întoarce într-o bună zi
acolo unde lumina nu aşterne umbre
peste mesajele scrise pe ziduri
care nu mai există acum,
totul va părea la fel ca în prima zi:
golful, vapoarele, norii,
poate că mă vei chema
şi eu voi veni
poate

vom alerga unul spre celălalt tineri
spre o lume aflată pe moarte,
doar noi o vom vedea la fel ca altădată,
vom îmbătrâni cu fiecare pas
fără să ştim că timpul ne-a transformat
în statuete atât de fragile
încăt orice atingere
ne va fi mortală

nu privi înapoi,
în urma noastră se prăbuşesc vise
în zgomot de pleoape,
îţi spun să taci şi mă priveşti nedumerit,
nu înţelegi că suntem damnaţi,
că timpul ne-a ars mocnit în trupuri amintirile
şi înăuntrul nostru pluteşte o cenuşă nesfârşită,
cea mai mică şoaptă
ne va spulbera în cele patru vânturi

nu mă atinge dacă vrei să exist
orhidee uscată într-o carte
despre care nimeni nu-şi aminteşte nimic,
cui îi va mai pasa mâine
de ceea ce a fost
sau nu

poezie de Mariana Pancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative

Nicio floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nicio pasăre nu-i rară, fără cântecul de vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, de nu e dorit de dor.
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nicio noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici omul nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nicio zi nu e aleasă, fără iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nicio vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nicio prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Niciun gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş.
Nicio fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nicio iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are străduinţă.
Nicio soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok (august 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!