Au fost cândva

Au fost cândva. Trăiau odată
Un bătrânel cu baba lui.
Erau sărmani, bătuţi de soartă,
În mărginimea satului.

Rar trecea pe lângă casă
Cineva din vechiul sat,
Când vremea era frumoasă,
De arat, de semănat.

Doar atunci schimba o vorbă
Moşul către baba lui.
-Ia te uită, babo, probă!
Este vremea câmpului.

Ooof,
Oftează baba şi vaită.
-Numai este vremea noastră.
Puneam mâncarea în traistă
Şi plecam în câmp, pe coastă.

Altădată, nu amu
munceam noi şi alţii nu.
Dar amu, muncesc alţii şi noi nu.

Părul în cap ne-a albit,
Bătrâneţea ne apasă,
Puterea ne-a părăsit,
Numai plecăm de acasă.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moş Trifu

Trăiau odată-într-o căsuţă,
Un om bătrân cu baba lui.
Trăiau sărmani, pe o străduţă,
Lângă pustiul câmpului.

Pe lângă casa lor treceau,
Din când în când spre gară
Oamenii şi îi vedeau,
Trebăluind pe-afară.

Când vremea se-împrimăvăra,
Moşul mergea în câmp să are.
Acasă, baba rămânea
Să facă de mâncare.

Tot aşa trecut-au anii,
Până într-o zi,
Când le muriră cârlanii
Şi ajutorul lor pieri.

Câmpu-a rămas nearat.
A rămas şi fără babă.
Puterile l-au lăsat,
Adio de-acuma treabă.

În drumul lor spre gară,
Drumeţii îl mai salutau.
Moşul sta pe prispă-afară,
Gândurile-l năpădeau.

Fiindcă nu putea de fel,
Casa, n-o mai îngrijise.
S-a dărâmat peste el
Şi într-o zi, murise.

Cei care l-au cunoscut,
De moş Trifu-îşi amintesc.
Deşi vreme a trecut,
Ei mereu îl pomenesc.

În amintirea bătrânului
O cruce au ridicat
La marginea drumului,
Lângă câmpul nearat.

poezie de Dumitru Delcă (15 mai 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-a ajuns vremea

Lumea-n jur e ca o oază de-ncercare:
Răutate, dispreţ şi dezbinare.
Ne-a ajuns vremea prorocită de Ioan,
Ce-a prins contur, iar conturul e în van...

Rugăciunea noastră încet a dispărut
Ca un Iuda, noi pe cruce L-am vândut.
Ne-a ajuns vremea când păcatu-i lăudat,
Şi-al Lui popor nu mai ştie de Sabat.

Am rămas doar singuri, împotriva tuturor...
Veghind tăcuţi lângă-al nostru Creator.
Ne-a ajuns vremea sfârşitului prezis,
Prin Cuvântul Sfânt, ce nouă ne-a fost scris.

poezie de Rareş Faragău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot pieptănându-i baba părul, Gretchen a uitat de prietenul ei Karl, fiindcă baba făcea farmece, dar nu era o vrăjitoare rea. Vrăjea numai aşa, ca să-şi treacă vremea şi să trăiască mulţumită. Şi ar fi vrut să rămână Gretchen la dânsa, fiindcă îi plăcea fetiţa. De aceea s-a dus în grădină, a pălit cu cârja toţi trandafirii câţi erau pe-acolo şi toţi au căzut şi-au intrat în pământ, şi acuma nici nu se mai cunoştea pe unde fuseseră. Pasămite baba se temea că Gretchen, când are să vadă trandafirii, are să se gândească la trandafirii ei de-acasă şi atunci are să-şi aducă aminte de Karl şi are să fugă.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până-n clipa de pe urmă

Cândva avut-am tinereţea.
Dar vremea alergând nebună,
A adus şi bătrâneţea.
Ne-a găsit tot împreună.

Cum timpul e neiertător,
Noi ne vom ţine de mână.
Ne vom fi sprijin şi-ajutor
Până-n clipa de pe urmă.

poezie de Dumitru Delcă (6 mai 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moşul şi baba adorau să se joace de v-aţi ascunselea. Baba dimineaţa ascundea ţuica, iar dacă până seara moşul nu o găsea, venea rândul babei să se ascundă.

autor necunoscut/anonim
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corona

Toamna-mi mănâncă frunza-i din palmă: suntem prieteni.
Vremea din nuci o cojim şi-i învăţăm să se ducă;
vremea se-ntoarce în coajă.
În oglindă-i duminecă,
în vis este somn,
adevăr gura grăieşte.

Ochiul meu se apleacă spre sexul iubitei:
noi ne privim.
Ne spunem ceva de-ntuneric,
ne iubim ca mac şi memorie,
dormim ca vinul în scoici,
ca marea în raza de sânge a lunii.

Stăm la fereastră îmbrăţişaţi, ei se uită din stradă la noi:
e vremea să ştie!
E vremea piatra să purceadă a-nflori,
neliniştea-n inimă să se abată.

E vremea, vremea să vină.
E vremea.

poezie de Paul Celan, traducere de Maria Banuş
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe vremea aceea

Purtam costumul de pionier
- cămaşa albă şi fusta plisată bleumarin -
(fustele mele erau întotdeauna scurte)
distanţele erau lungi.
plecasem la Cântarea României
în satul vecin
care părea atât de departe.
diriginta era tânără
dar, vai! o vedeam matusalemică,
nu contează, noi tot o iubeam.
şi Adrian o iubea, pricepusem noi cam ce e ăla un iubit.
Adrian ne-a servit cu bomboane,
noi i-am dat dirigintei cadou o păpuşă
era băiat
ne-a întrebat cum să-l cheme
noi, în cor: "Adrian"
a zâmbit...

La sfârşitul anului ne-a anunţat, aşa,
pur şi simplu că pleacă.
cum să plece?
dintotdeauna am urât plecările.
ne spusese profu' de geografie,
nu l-am crezut
minţiţi, tovarăşe profesor!

am condus-o cu flori până în gara din satul vecin
pe o căldură de 40, prin colb
ne imaginam că mergem la Cântarea României...
s-a urcat în tren
lăsând în urmă parfumul.
a rămas la geam, fluturându-şi mâna;
mergeam şi noi pe urma trenului
şi-a amintirii...

drumul înapoi a fost lung,
pe vremea aceea nu credeam
că poţi pleca doar cu-o fluturare din mână,
pe vremea aceea credeam
că oamenii se întâlnesc pentru totdeauna,
că iubirile durează o viaţă.

pe vremea aceea...

poezie de Florentina Loredana Dalian din Domnişoara Nimeni (2017)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

A sosit vremea unirii

Ce tristă-i ţara când e dezbinată!
Pe-a noastră vatră ne simţim străini,
Cu fraţii împărţim aceeaşi soartă,
Ne pierdem pe cărările cu spini.

Nu ne-am uitat trecutul plin de glorii,
În lupte grele-am dobândit dreptatea,
Iubirile de neam au scris istorii,
Uniţi ne-am regăsit identitatea.

Noi n-am vrut teritorii de la alţii,
Nicicând nu am râvnit în altă parte,
În casa noastră ne-am avut ca fraţii,
Doar pace ne-am dorit şi libertate.

În Cuza s-a sfinţit nădejdea noastră,
Mihai ne arătase începutul,
Ardealu-a revenit la noi acasă,
Sosit-a vremea să sorbim şi Prutul!

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baciul (surprins, puţin invidios): Aiureli!... Baba Marghioala ţi-a băgat prostiile astea-n cap!...
Samson (indignat): E cea mai justă teorie. Baba are dreptate...
Baciul (irascibil): Nu mă enerva! Este clar că Luna s-a separat de Pământ acum patru miliarde de ani, când tu şi Baba Marghioala eraţi doar molecule de hidrogen sulfurat... Luna a plecat de pe Pământ şi, foarte curând, pe Pământ se va întoarce...

replici din piesa de teatru Oile Domnului (Satul electronic), scenariu de Valeriu Butulescu (2001)
Adăugat de A. Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baba iarnă

Vălătuci de fum coboară
Dinspre satul amorţit,
Ninge cu fulgi mari afară
Şi pădurea a albit.

Tremură ogoru-n taină
Şi se uită către cer
Din omăt îşi face haină
Ca să-l apere de ger.

Lacul, argintiu la faţă,
Istovit şi temător,
Sub o platoşă de gheaţă
S-a ascuns prevăzător.

Ciorile îndoliate
Adunate într-un stol
Croncănind înfometate
Câmpurilor dau ocol.

Baba iarnă hohoteşte
Chipul ei este grotesc,
Toată lumea o huleşte,
Dar copiii o iubesc.

poezie de Octavian Cocoş (20 noiembrie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Şi apoi, când se schimbă garda,
Noi ne bucurăm degeaba,
Că se duce Baba Rada,
Însă vine Rada Baba.

epigramă de Gheorghe Ionescu din Judecătoriada (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă

E vremea când se-adună rodul,
Când curge vinul în budane.
E vremea când se umple podul
Şi-s albe crestele montane.

E vremea frunzelor căzute.
E vremea când se-întorc în vale
Bacii, cu oile cornute,
Şi stâni rămân pustii şi goale.

E vremea când pe cer cocorii,
Şiruri de mărgele argintii,
Descriu mai bine decât norii,
Unghiuri mişcătoare, unghiuri vii.

E vremea zilelor cernite
Când verdele pe câmp păleşte,
Şi când în toamnele-aurite
Averea în hambar sporeşte.

E toamnă-n lanul de porumb,
E toamnă-n suflet şi în gând.
E toamnă-n toate câte sunt,
E toamnă-n cer şi pe pământ.

poezie de Dumitru Delcă (15 septembrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Şi apoi, pe lângă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi moşneagul un cucoş; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă; iar moşneagului nu-i da nici unul.

Ion Creangă în Punguţa cu doi bani
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baba Dochia

Într-un sat trăia o babă, zice o legendă veche,
Sucită, făr' de inimă, soacră rea fără pereche!
Porunci la a sa noră: - "Lîna neagră s-o speli bine,
Pîn' albeşte ca şi neaua! De nu, va fi vai şi-amar de tine"!

De Linuţa avea milă îngerul său păzitor
Floare albă îi aduse să spele lîna-n izvor.
Baba cu poalele lungi dar cu mintea scurtă, dară
Văzînd floarea, zău, crezu, că deja îi Primăvară!

Plecă Dochia sus la munte! Nouă cojoace-mbrăcă!
Dar urcînd asudă toată, cîte unul lepădă!
Sus pe culme, viscol mare! Vîntul rece-i intră-n oase,
Baba noastră îngheţase! În stîncă se transformase!

Cînd îi timpul Babelor, vremea tare-i schimbătoare
Într-o zi poate să ningă, într-alta poate fi Soare!
De alegem la întîmplare, o babă din cele nouă
De îi bună, aşa-i şi soarta! Rea va fi, dac-o să plouă!

poezie de Cornelia Neaga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul nu s-a mai aprins

Trăiau odată într-un sat,
un om bătrân cu baba lui.
În bordeiul lor sărac,
trăiau la mila orişicui.
Deşi rămas fără picior,
el zi de zi tăia otavă.
Bătrâna cocea în cuptor
pâine proaspătă în tavă.
Trăiau singuri, fără copii.
Doar o pisică şi-un câine
le stăteau drept bucurii,
în viaţa de azi pe mâine.
Toamna se adunau în casă
şi gândeau la iarnă grea.
Oare, vor avea pe masă
ce mânca şi ce să bea?
Timpul repede se scurge.
iarna iute a venit.
Viaţa lor tot la fel curge
şi-i îndreaptă spre sfârşit.
Din când în când îi vizitează
câte un tânăr din sat.
Atunci când viforniţează
îi ajută la iernat.
Când viscoleşte afară,
gânduri negre îi frământă.
Vor mai prinde o primăvară,
ori linia vieţii-i ruptă?
Ei ştiu ca orice muritor,
că viaţa li se sfârşeşte.
Şi mărturisind un dor,
bătrâna pe moş priveşte.
De-ar vrea bunul Dumnezeu
să-i primească împreună,
Că unul fără altul e greu
să se transforme în humă.
Şi-într-o noapte-întunecoasă
viaţa repede s-a stins.
În casa lor friguroasă,
focul nu s-a mai aprins.

.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erau laolaltă răcituri, fructe, dulceţuri, ţigări. Tot ce putuse fura. Din trebile casei îşi alesese numai strânsul mesei cu cheia de la bufet. Baba o prinsese deseori colectând, dar nu spusese Linei nimic. Tot ea se răstise: — Nu te duci să pârăşti? Vinul e pe mâna dumitale! — ca şi cum baba era cea care da de băut domnişorului, nu satana de fată.

Hortensia Papadat-Bengescu în romanul Concert din muzică de Bach - Editura "Ancora", S. Benvenisti & Co. Bucureşti (1927)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă şi se pune pe cuibariu; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina!... Şi, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ş-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate, păn-o omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă; că bine şi-a făcut râs de găină şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana!

Ion Creangă în Punguţa cu doi bani
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul nu s-a mai aprins

Trăiau odată, într-un sat,
un om bătrân cu baba lui.
În bordeiul lor sărac,
trăiau la mila orişicui.
Deşi rămas fără picior
bătrânul tăia la otavă.
Bătrâna cocea în cuptor
pâine proaspătă în tavă.
Trăiau singuri, fără copii.
Doar o pisică şi un câine
le stăteau drept bucurii,
în viaţa de azi pe mâine.
Toamna se adunau în casă
şi gândeau la iarna grea:
Oare, vor avea şi ei pe masă
ce mânca şi ce să bea?
Timpul repede se scurge,
greul iernii a venit.
Viaţa lor, tot la fel curge
şi-i îndreaptă spre sfârşit.
Din când în când îi vizitează
câte un tânăr din sat.
Atunci când viforniţează
îi ajută la iernat.
Când viscoleşte afară
gânduri negre îi frământă:
Vor mai prinde o primăvară,
Ori linia vieţii-i frântă?
Ei ştiu ca orice muritor
că viaţa li se sfârşeşte.
Pătrunsă fiind de-un dor,
bătrâna pe moş priveşte:
De-ar vrea bunul Dumnezeu
să-i primească împreună,
Că unul fără altul-i greu
să se transforme în humă.
Şi, într-o noapte întunecoasă
viaţa repede s-a stins.
În casa lor friguroasă
focul nu s-a mai aprins.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremea, ca vremea...

Când plouă, afară, stau şi ascult
Singur în casă, marele tumult
De "sus" cum se aud bubuituri...
Şi... ţipete, scandal, înjurături!...

epigramă de Gheorghe Gurău (martie 2010)
Adăugat de Gheorghe Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!