Porumbelul

Lângă mine zace un porumbel mort.
Era cândva purtătorul mesajelor mele
Către iubită. Iubita s-a evaporat,
A îngheţat, s-a transformat
Într-un stâlp de sare.
Dar ce vină are nevinovata pasăre?
În faţa mea străluceşte pustiul,
Marea Moartă se întinde lenevos,
Apele ei sunt dense,
Porumbelul a murit de mult.
Oare, de când?

Pe câmpul de luptă, negru de fum,
Cădeau soldaţii, unul câte unul,
Morţi paralele, departe
Cavalerii Apocalipsei trăgeau după ei
Tunurile din secolul trecut,
Noi, copiii, habar nu aveam, aşteptam
Avioanele să arunce cutii cu lapte condensat,
Ca daruri ale cerului. Un cap s-a rostogolit
Pe un plan înclinat, calculaţi viteza,
Vă veţi trezi în lumina stelară.

Nu veţi reuşi să-mi treziţi ura,
Nici mila nu o pot oferi,
Dragoste, dragoste, unde-s Tablele, sura,
Nobili, poeţii sunt nu cunosc moartea,
Aşa o fi, yofi, o fi?
Nu sunt celebru, nu eşti celebru,
Dar ne iubesc tigrul şi cerbul,
O, Valery, o, Pasternak,
Când urile urlă, muzele tac.

poezie de Boris Mariasn Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul şi porumbelul

Pe cumpăna de la fântână
S-a oprit un porumbel.
A vrut o clipă să rămână,
Să mai răsufle niţel.

Când am vrut să-i dau din mână
Mâncare la porumbel,
A poposit la fântână
Şi o cioară lângă el.

Era neagră şi urâtă.
Porumbelul, alb, frumos.
Am zvârlit cu o ciosvârtă
Ca să dărâm cioara jos.

Şi cioara şi porumbelul
De mine s-au speriat.
Şi, după cum le este felul,
În zbor lin s-au avântat.

Cioara s-a dus spre pădure,
Porumbelul către sat.
N-au putut ca să îndure
Legea ce le-am aplicat.

După păsări m-am uitat
Cum flutură aripile.
Aşa de iute au zburat,
Precum zboară clipele.

Porumbelul s-a-ndreptat
Spre un nor mare, pufos.
Eu după el am oftat
Şi m-am tăvălit pe jos.

Aş fi vrut să zbor cu el
În înaltul cerului,
Dar nu sunt un porumbel.
Sunt fiul pivnicerului.

poezie de Dumitru Delcă (29 septembrie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii nu sunt aşa de sentimentali. Aşa mi s-a întâmplat şi când mi-a murit porumbelul, în copilărie. Când eşti copil, vezi mai corect lucrurile: "a murit, asta e!" Adulţii sunt cei care umanizează animalele.

citat din Adrian Sitaru
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cai morţi

În ceaţa cimitirului
doi cai pasc
în faţa crucilor
a mea şi a ta
unul a murit
poate s-a otrăvit cu iubirea ce creşte la tine pe mormânt
şi dacă-i aşa
să-l îngroape cu mine
să îmi fie coşciug
să ne descompunem împreună
să-mi galopezi prin spirit
nu ai mai făcut-o de mult
de la ultimul cal mort

poezie de Relu Cazacu (13 februarie 2016)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Annabel Lee

Ce-a fost
s-a întâmplat, cu mult mai demult decât cu un an în urmă,
Într-un regat de lângă mare
Acolo unde trăia o fată, cine-a mai şti,
Pe numele ei Annabel Lee;
Cu nici un alt gând pe pământ
Decât să fie iubită de mine.

Am fost un copil şi ea un copil,
În acel regat de lângă mare,
Dar ne-am iubit cu o dragoste mare,

cu mult mai mare decât o dragoste mare –
Şi a mea Annabel Lee -
Cu o dragoste celestă, de serafimi înaripaţi,
Jinduită de ea şi de mine.

Şi aşa, nu vitregiile, ci Îngerii,
într-atât de fericiţi în Ceruri,
Pe ea şi pe mine au prins invidie -
Da! – dintr-aceasta (pe atunci,
toţi oamenii au ştiut,
În regatul de lângă mare),
Cum s-a pornit un ger, născocit din norul nopţii,
Şi a ucis-o pe-a mea Annabel Lee.

Fiind pricină invidia,
În regatul de lângă mare de-atunci, dintr-odat'
A suflat un vânt ucigaş din ceaţa îngheţului spre ea,
Frumoasa mea Annabel Lee.
Şi-ale ei rude înalte au sosit şi au luat-o
Pe un val uriaş şi au dus-o departe
S-o-nchidă sus într-un mormânt între ape
‘N-Apus de-acel regat de lângă mare.

Dar dragostea noastră era mai puternică
decât dragostea însăşi,
Chiar mai puternică decât a celor bătrâni -
Cei din trecut, cu mult mai înţelepţi –
Şi nici îngerii din Ceruri de sus
Nici demonii de jos de sub mare
N-or să poată vreodată-niciodată
să rupă din sufletul meu
Sufletul frumoasei Annabel Lee;

Pentru tine, lună din grinzi,
nu-i important să îmi prinzi visul meu despre
Ea, frumoasa Annabel Lee;
Dar eu simt cum mă dor ochii ei luminoşi,
dintre stelele niciodată ascunse de nor,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Şi aşa, toate nopţile-n val, mă amăgesc lângă ea...
Oh! Draga mea - dragă, a mea - viaţă, iubită mireasă,
În mormântu-i lângă mare -
În cavou-i scufundat în mare.

poezie celebră de Edgar Allan Poe, traducere de Horia Muntenus
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bacovia, eu şi tu (dedicaţie prietenei mele I.V.)

Mi-ai spus când ţi-am citit
Din poemul meu,
Că sunt varianta feminină bacoviană.
Mi-ai spus că ne leagă
Ploi şi tristeţi,
Cărarea spre dramă...
Bacovia s-a reîncarnat în mine.
El s-a născut în ziua şi în luna în care
Şi eu m-am născut,
După ce el a murit,
Tot într-o dată de 16.
E ciudat, ştiu.
Suntem puntea dintre două karme.
Chacre paralele ne reflectă chipurile interioare.
Sunt energia la cub
Risipită-n amurg.
Zodie de pământ, ancorată
În însăşi energia ce ne-a format.
Da, m-am identificat cu Bacovia.
Sensibili şi mici de statură,
Bolnavicioşi şi timizi...
Ne curge cerneala prin mână.
Cuvintele curg, dure şi negre,
Ca nişte pietre neşlefuite,
În lupte acerbe.
Întâia noastră carte s-a scris
Când 35 de toamne au trecut peste noi.
Aceeşi vârstă, aceiaşi eroi.
La scrisul lăsat
Ai fi zis că e un varan
Cu armura de jar.
Ce greşit concepută idee!
O voce de clopot pierdută-n eter...
Bacovia... eu... tu,
Parte din acelaşi mister.
Strălucire
Mi-am decorat sufletul
Cu lumina divină...
În alb şi negru s-au ivit zorile.
Amnarul sufletului s-a aprins -
Torţă arzând în noaptea păcatelor.
M-am aşezat închinându-mă
Cu faţa către apus.
Câte mătănii aveam de dus?!
Aşteptam neiertarea pentru greşeli nefăcute...
Mi-am îmbrăţişat mâinile
Şi mi-am dorit arderea.
Am visat că voi fi rug
Şi altar...
Furtuna vieţii mă risipise lângă un mormânt
Şi mă aşezase la umbra unui osoar.
Un mormânt alb - ziua ce va veni...
Îmi găsisem iertarea
Înainte de a sfârşi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţul s-a ridicat din pat şi a pus-o pe Gretchen în locul lui să doarmă; mai mult nu putea face nici el. Gretchen şi-a împreunat mâinile şi s-a gândit: "Ce buni sunt oamenii şi animalele!" Şi a închis ochii şi a adormit. Toate visurile au venit iar valvârtej înapoi şi acuma erau ca nişte îngeri şi trăgeau o săniuţă în care era Karl, şi el făcea semn din cap. Dar nu era decât un vis şi de aceea a pierit când ea s-a trezit.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focurile de pe munte trebuie să piară, dar tu, micuţă flăcăruie, vei primi aripi să zbori departe de aici... sunt sigur că şi copiii te vor îndrăgi la fel de mult ca mine. Rapid, micuţa flăcăruie s-a ridicat deasupra muntelui şi a zburat departe, în lumina soarelui. Astfel, din inima muntelui s-a născut prima pasăre colibri.

finalul de la Legenda păsării Colibri născută din foc de Florence Holbrook
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

celebru

Celebru este unul care începe să trăiască după ce a murit.

definiţie celebră de Ion Luca Caragiale
Adăugat de Peter Gluck
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

poezie de Bogdan Stavăr
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic din viaţa mea trecută

Nimic din viaţa mea trecută nu-mi mai aparţine,
Orele-au trecut în zbor precum visele efemere
La care-am renunţat sau ele-au renunţat la mine,
Dar imaginile lor sunt păstrate foarte bine
În ale memoriei cotloane şi unghere.

Orice va fi să vină, deocamdată nu există,
Cum ar putea atunci să-mi aparţină?
Prezentul e tot ce am, cu mine coexistă,
Iar atât timp cât stai lipit de-a lui tulpină
Phyllis, e-n întregime-a ta, vioaie şi-optimistă.

Aşa că nu mai tot pomeni de inconstanţă,
Inimi false, jurăminte încălcate, vise scrum!
Printr-o minune s-a transformat în viaţă,
Viaţa ta, acest minut lung pe care-l trăieşti acum,
E vorba de-un dar, darul cu care cerul te răsfaţă.

* Phyllis – personaj legendar din mitologia greacă, fiica unui rege trac. Sinucigându-se din dragoste pentru Demophon, regele Atenei şi fiu al lui Tezeu, erou al războiului troian, s-a transformat într-un alun înflorit.

poezie de John Wilmot, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul celui care plăteşte

Când eram în viaţă hoinăream pe străzile Capitalei:
Acum, mort, sunt lăsat să zac pe câmp.
În zori am părăsit Sala Înaltă:

Am adăstat seara lângă Izvoarele Galbene.*
Când soarele alb s-a scufundat în Hăul Asfinţitului
Am oprit trăsura lăsând cei patru cai să se odihnească.

Acum, nici măcar atotputernicul Creator a Toate
N-ar putea s-aducă iarăşi viaţă-n picioarele mele.
Formă şi substanţă se vor pierde zi de zi:
Părul şi dinţii vor cădea unul câte unul.

Întotdeauna aşa s-a întâmplat cu oamenii bătrâni:
Şi nimeni, odată născut, nu scapă de această soartă.

poezie de Miu Si, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te naşti şi mori dormind

Te naşti şi mori dormind,
O singură viaţă de trezie,
De dragoste, de sete şi de foame,
Numai cuvintele ne pot trezi,
Sunt hrana treziei noastre,
Ca şi privirea, ce mult grăieşte privirea,
Dar nu dormi.
Pot fi un om, un pom sau o pădure,
De-am fi ca norii iuţi lunecători,
Nici graiul n-ar mai fi povară,
Dar am putea atunci iubi?
Şi pietre de am fi, la ce folos?
Când eu sunt viu şi tu eşti vie,
E seară, cineva ne cheamă,
Nu vom pleca, mai sunt flori de cules,
Tu, singură n-ai să alergi în noapte,
ştim drumul, noi ne sărutăm
şi iar ne sărutăm o veşnicie.

poezie de Boris Maria Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ieşeam pe punte

Ieşeam pe punte, un cântăreţ celebru
Tocmai sărise în valuri, lume, ţipete,
Rechinii se zvârcoleau lacomi, marea
Cânta cu aceeaşi voce, lângă mine, prinţesa X
Leşină în braţele mele, Doamne, ce noapte
De dragoste, ce amintiri, doar Chaplin
mă poate-nţelege. Prea scurt preludiul,
dirijorul îşi rupse în dinţi bagheta, o înghiţi,
ce mai, o chintesenţă a ruşinii, nimicul
nesecatei taine, Homer nu a fost şi noi
tot îl citim, eu încercam să aprind un foc
cu frunze umede, moarte, am încercat
să aduc dragoste acolo unde nu a existat nimic,
ce ne pasă de focul vecinului?
Avem treburi cu fiscul, cu trupul nostru,
Cu abaterile de la morală, fumăm din ignoranţă
Sau din eroism, acest poem este pentru câinele
Ce m-a descoperit în Alpi,
anonimii scriu cele mai bune poeme,
să mori asemenea unei ciocârlii,
nici mormintele nu sunt veşnice,
după mult timp, dragoste, e apoi mori,
noaptea ca o ţestoasă gigantică,
risipite fanfare se adună în urechea mea.
Tăcere. Tăcere. Tăcere. Asta a fost.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deasupra Sinaiului

Deasupra Sinaiului – norii
Deasupra norilor – El,
N-am fost acolo, înseamnă
Că Dumnezeu e în noi.
În casa vecinului, moartea
A pus un bilet de tramvai,
Aşa se pare, vecina
Crede ca mortul e-n rai.

* * *

Cred în viaţa de apoi,
Ca-n această viaţă,
După moarte am şi eu
Drept la alta faţă.
În memorie păstrez
Mii şi mii de chipuri
Sunt un biet calculator
Plin de videoclipuri.
Te-am iubit şi m-ai uitat,
Nimic nu se pierde,
Noi de mâine vom relua
Filmul. Eşti eternă.
Vrei, nu vrei, ai să-mi răspunzi
La-ntrebarea veche,
Pân-atunci nu poţi să fii
Altuia pereche.

* * *

Oasia, oraş pierdut,
Fără de iarbă, fără lut,
Un obelisc în centru doar,
Cu litere de aur rar,
Acolo moartea s-a născut,
Orbirea minţii n-a durut,
Toţi obiectivi, obiecte doar,
Un cap de om înfipt în par.
Ocazii odioase-n dar,
Tărâm celebru, funerar,
Se-neacă-n opium cel sultan,
La nord, la sud de Kermikstan.
Oracolul ştie ce-a spus,
Viaţa-n zare – cal s-a dus.

* * *

Pianul – un cal care moare,
Din calendar nu cad foi,
Ceasul mai bate, îl doare,
Când trece de cifra doi.
Sunt eu, este el, este altul,
Nimeni nu ştie, veni
Un procuror şi portarul,
Doar mortul se înnegri.
Sufletul lui aleargă,
De mult prin spaţii cereşti,
Dublura mea va să treacă
Prin alte iubiri. Le doreşti?

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neputinţa cuvântului

"Neputinţa cuvântului pasăre
De a se ridica de la pământ",
Noi, poeţii am devalorizat cuvintele,
Iubirea ar trebui să se numească A,
Viaţa B, moartea C şi totul ar intra în normal,
Ce triumf, păcatul ar fi X, armonie Y,
Nu rostiţi Cuvântul Dumnezeu,
Restul e răzvrătire, amăgire,
Când alert, când alergen,
Când bancher, când boem,
Totul a murit în cărţi,
Ciocneşte paharul cu prietenul mort,
Fugim desculţi, fără de tălpi,
O pată de sânge spune mai mult decât orice cuvânt.
Prea mult ne-am alintat trupul cu leacuri,
Un bătrân în ceaţă pietruind ecou.
La tomografie s-a găsit un elefant sub farfurie.
A mierlit-o, zise vânzătorul,
Clasa şi viitorul, avea dreptate, că aşa e dreapta,
În stânga ţine lopata. Burjuii rumeni, cuvinte-lume.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt învăţat

Sunt învăţat cu buha şi hiena,
Cu şarpele care păzeşte ghena,
Din dragoste se moare, nu din ură,
Eu tac, tu scrii, el dă din gură,
şi ce vorbeşte gura dumisale?
Neanderthalensis ştie doar vocale,
Dă cu picioare, e, miroase tare rău,
Să-l ierte cine poate. Dumnezeu?
Un biet biped, trepied, se erijează
În profesor de litere, bluffează,
Îmi este semen, dar tot mai departe
Îl văd, în spaţii reci, deşarte,
Se va trezi tot singur, nefârtatul,
Nebunii nu-şi cunosc păcatul.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seara, înainte de culcare, Karl s-a dus la fereastră, s-a urcat pe un scaun şi s-a uitat prin rotocolul de pe geam. Afară începuse să ningă şi un fulg, cel mai mare, s-a prins de marginea unei cutii de flori; fulgul a crescut până s-a prefăcut într-o femeie îmbrăcată cu o rochie albă, care parcă era ţesută din mii şi mii de fulgi de zăpadă. Femeia era frumoasă şi gingaşă, dar era de gheaţă, de gheaţă sclipitoare, şi totuşi era vie; ochii îi străluceau ca două steluţe, dar nu stăteau o clipă locului. Femeia a dat din cap şi a făcut un semn cu mâna către fereastră. Băieţaşul s-a speriat şi s-a dat jos de pe scaun şi i s-a părut că la geam bate din aripi o pasăre mare.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copac

în apartamentul de deasupra mea s-a mutat
un cuplu de copaci
simpli mai de la ţară
stau înghesuiţi un pic mă gândesc
când ea întinde rufele frunze îmi cad uneori în balcon
urc şi le duc înapoi
el e un simpatic cu o scorbură uriaşă
îmi spune hâtru
nu trebuia avem destule
atunci când au musafiri aceştia lasă în urmă
pământ şi păsări pe casa scării
femeia de serviciu are o zi grea
fumează două ţigări în plus
mai deschide un geam şi pentru păsările rătăcite
adună pământul şi-l duce acasă pentru flori

apoi sub mine s-a mai mutat o familie de copaci
m-au întrebat dacă pot să îşi lase copiii cu mine
sunt foarte ocupaţi şi nu mai răzbesc
am fost desigur de acord
e drept că îşi mai uită câte un copil
acum am câţiva copăcei care mă şoptesc foşnind,, tată"
şi eu le dau apă le mai schimb pământul

încet încet în apartamentele din scara mea
locuiesc numai copaci
femeia de serviciu a renunţat de mult să mai vină
iar eu mă simt tot mai bine într-un ghiveci
copiii mei mă udă îmi schimbă pământul
tavanul e din ce în ce mai departe mai albastru
şi o pasăre mi s-a cuibărit pe ramuri

poezie de Simion Cozmescu din Poememailungidecâtnumeletău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Papagalul

Poate dorm.
Aerul încins din mansardă, mi-a înăbuşit orice putinţă,
Fereastra larg deschisă, ar trebui să-mi aducă răcoarea,
E de prisos: vântul a încetat orice mişcare,
Canicula a oprit orice umblet, orice călcătură,
Nu se mai aude nici-un zgomot...
Capul mi-a picat din nori pe masă, pe hârtiile care aşteaptă,
Pana a alunecat dintre degete.
Scrisesem un singur cuvânt, cu gândul la tine,
Am vrut să încep o nouă scrisoare: Iubită...
Poate visez.
Pe stelajul prăfuit, s-a aşezat un papagal, din vecini venit;
Pe fereastra larg deschisă, a intrat val-vârtej,
Răsturnând totul în cale-i,
Îmi împrăştie foile peste tot...
Poate aievea.
Sunt neputincios, nu mă pot apăra, de a striga,
Papagalul uriaş îmi ocupă tot câmpul vizual,
Îl percep, dar nu-l pot gândi, nu-l pot accepta,
E absurd, o vietate absurdă, taciturnă...
Nu face nici un freamăt, dar prin mişcarea agitată,
Fâlfâiri de aripi de pasăre flaubertiană,
Mă răcoreşte, ca şi un evantai, sunt mulţumit.
Pluraritatea de culori este atât de fascinantă,
Încât conturul păsării dispare, rămân doar impresiile,
Culorile, multiculorile, care îmi inspiră o enormă tristeţe,
Ca şi cum m-aş afla involuntar în stare de doliu,
Plâng, plâng sufletul papagalului, până la metamorfoză:
Culorile au dispărut...
Iubită,
Totul s-a transformat, culorile s-au însumat, într-un alb orbitor,
Văd bătăi de aripi de pasăre dumnezeiască, pură,
Nu mai pot privi, dar sunt supus a ţine ochii deschişi
Acestei străluciri...
Apoi nimic, negru opac nemărginit, pictat de aripile
Unui corb vestitor de nenorociri.
Ridic capul, încă bezmetic,
Între timp s-a făcut noapte,
Foile de hârtie sunt peste tot, pe podea...
Călimara s-a răsturnat...
Sunt în viaţă, tu eşti departe, eu sunt absurd...

poezie de Adrian Nicula din Sanctuar sufletului cu aripi frânte (2016)
Adăugat de Adrian Nicula
Comentează! | Votează! | Copiază!