Pe Drumul Mătăsii către Samarkand (Prolog)

Noi care vă-ademenim la drum cu cântece fără pereche
Şi juram că Frumuseţea-n veci trăieşte, deşi crinii mor,
Noi, Poeţii venind dintr-o obârşie nobilă şi veche,
Care cântând ajungem în sufletul oricărui călător,
Ce-am putea oare să-ţi spunem? Poate o poveste minunată
Despre nave, şi stele, şi locurile unde vom regăsi străbunii,
Unde trandafirii amurgului nu se-ofilesc niciodată,
Unde vânturile bat spre vest, iar soarele stă în umbra lunii.
Acolo-întâii regi ai lumii, cu bărbile lor albe, în inele,
Dorm somn dulce prin poieni cu izmă şi izvoare –
Şi-n strânse cercuri pe pieptul lor se-nalţă iedera spre stele.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Drumul Mătăsii către Samarkand

PROLOG

Noi care vă-ademenim la drum cu cântece fără pereche
Şi juram că Frumuseţea-n veci trăieşte, deşi crinii mor,
Noi, Poeţii venind dintr-o obârşie nobilă şi veche,
Care cântând ajungem în sufletul oricărui călător,
Ce-am putea oare să-ţi spunem? Poate o poveste minunată
Despre nave, şi stele, şi locurile unde vom regăsi străbunii,
Unde trandafirii amurgului nu se-ofilesc niciodată,
Unde vânturile bat spre vest, iar soarele stă în umbra lunii.
Acolo-întâii regi ai lumii, cu bărbile lor albe, în inele,
Dorm somn dulce prin poieni cu izmă şi izvoare –
Şi-n strânse cercuri pe pieptul lor se-nalţă iedera spre stele.

EPILOG

La poarta Soarelui, Bagdad, în vremurile de demult

NEGUSTORII:
Faceţi loc, suntem cu toţii gata de plecare!
Cămilele-adulmecă chemarea serii de smarald.
Condu-i, o, Comandant al acestei Caravane,
Condu-i pe Prinţii Comerţului afară din Bagdad.

STAROSTELE NEGUSTORILOR DE STOFE:
Oare n-avem carpete din Lahore mai roşii decât vinul,
Rochii, voaluri de mătase, turbane şi şaluri de caşmir,
Broderii, caftane din satin pentru-ngânat un cer – seninul –
Şi valuri de brocart ţesute-n aur şi-ornate cu profir?

STAROSTELE BĂCANILOR:
Avem zahar candel din cel roz şi avem parfum de nard,
Mastic şi mirodenii, uleiuri aromate cu dichis,
Şi dulci şerbeturi fine-n vase mari de porţelan,
Cum numai Profetul Lui Allah mănâncă sus, în Paradis.

CONDUCĂTORUL EVREILOR:
Avem manuscripte scrise cu pene de păun
De Ali din Damasc; avem săbii gravate
Cu egrete zvelte, maimuţe, crocodili – vă spun
C-avem zale de fier pentru războinici şi armate.

COMANDANTUL CARAVANEI:
Dar voi sunteti doar pleavă, o adunătură de evrei.

CONDUCATORUL EVREILOR:
Domnule, lumina e chiar şi pentru câini. Plătim parale.

COMANDANTUL CARAVANEI:
Dar voi, în zdrenţe şi legaţi la brâu cu-un capăt de curmei,
Cine sunteţi? Voi, cu părul murdar, care ne staţi în cale?

PEREGRINII:
Suntem peregrini, stăpâne. Pe noi destinul ne-a
Hărăzit a merge mereu cât mai departe: cum ar fi
Dincolo de ultimul munte-albastru-ncărcat de nea,
Dincolo de marea-învolburată unde ar locui,
Cu părul alb pe un tron de onix sau păzit în grotă
Profetul care ştie Secretul, unde duce-al vieţii vad,
De ce se nasc oameni; dar, oricum, nu ştim de teamă-o iotă,
Noi care luăm Drumul Mătăsii către Samarkand!

STAROSTELE NEGUSTORILOR:
Nu mai putem adăsta o clipă. Stăpâne, sus, pe cai!

UNA DIN FEMEI:
Ȋntoarceţi-vă privirea spre copii, în genunchi vă cad,
Nu este Bagdadul minunat? O, călăreţ, acasă stai!

NEGUSTORII în cor:
Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand!

UN BĂTRÂN:
Nu sunt fete şi ghirlande-n casa voastră când treceţi al ei prag,
Robi şi tineri sirieni, hrană-ndeajuns chiar pentru un gurmand?
Ce faceţi e-un exces: Domnul nu iubeşte pe omul cel pribeag!

NEGUSTORII:
Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand!

HASSAN:
E-aşa plăcut să te plimbi seara printre izvoare
Când peste nisipul de-aur imense umbre cad,
Când clopotele bat adâncind tăcerea mare
De-a lungul Drumului Mătăsii către Samarkand.

ISHAK:
Noi nu călătorim pentru brocarturi, mirodenii, mosc;
Ni-s inimile-atrase de vântul fierbinte şi nomad
Din setea de-a afla ce doar puţini aleşi cunosc –
De-aceea am luat Drumul Mătăsii către Samarkand.

COMANDANTUL CARAVANEI:
Deschide poarta, străjer al nopţii cu-aromă de curmal!

STRĂJERUL:
Ho, călători, deschid, dar pentru ce ţinut mai blând, mai cald,
Părăsiţi oraşul plăcerilor sub luna de opal?

NEGUSTORII ( într-un glas):
Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand!
(Caravana iese pe poarta)

STRĂJERUL (consolând femeile):
Ce-aţi vrea, doamnelor! Mereu a fost la fel pe-aceste şesuri,
Aşa-s croiţi bărbaţii. Acceptaţi soarta – vă recomand.

O FEMEIE:
Ei nu se gândesc la noi. Ei urmăresc nişte eresuri.

VOCILE CARAVANEI (cântând în depărtare):
Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand!

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânele nave

Am văzut vechi corăbii plutind ca nişte lebede în somn
Dincolo de Tyre – cum numesc satul oamenii din jur –
Tangând cu-un caric greu de ani, prin valuri albite de nesomn,
Spre Famagusta şi spre soarele altui tărâm care
Încinge Ciprul cu un cerc de foc, sub cerul de azur;
Şi toate-acele nave veneau desigur din alte vremi – şi ape,
Când în volte largi şi-n sunete de tun asurzitoare
Transportau în cală sclavi arămii, rodii şi migdale verzi,
Hăituite prin saline pulberi de piraţii genovezi
Până când iadul se revărsa pe punţi să se adape
Cu fiere, suc de fructe, apă şi cu sânge cât încape.
Dar azi, trec lin pe marea prietenoasă, primitoare,
Vopsite în albastru de Canare sau verde irlandez,
Cu bompresul încrustat cu ramuri de-aur sclipitoare.
Dar am mai văzut, desprinsă parcă din al altui secol miez,
Ivindu-se – nălucă – prin umbra zorilor şi-a spumii,
Ceţoasă siluetă-n în golful înconjurat de flori,

O navă obosită, desprinsă parcă din tinereţea lumii;
Şi, cu mirare căzut în mine, respirând fiori,
M-am gândit – cine ştie, cine ştie – poate-acelaşi
(Având alte culori, răpită-n apele Mării Egee
– Cu pupa vopsită în albastru intens, împinsă de maree –)
Vorbăreţ marinar pleşuv (cu-ai lui doisprezece tovarăşi
Trăgând la rame transpiraţi, cu răni în palme)
Venind dinspre ale Troiei blestemate ţărmuri albe,
Cu cântece şi mari minciuni despre un cal de lemn
A vrăjit echipajul care-a uitat de drum şi de consemn...
Se putea să fi fost, cine ştie, o navă foarte veche;
Totuşi, atât de frumoasă! M-aşteptam ca-n cântec de cimpoi
Să văd catargul înflorit, un trandafir fără pereche –
Şi întreaga punte înverzită-n catifea de muguri noi.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânele nave

Se putea să fi fost, cine ştie, o navă foarte veche...
Totuşi, atât de frumoasă! M-aşteptam ca-n cântec de cimpoi
Să văd catargul înflorit, un trandafir fără pereche –
Şi întreaga punte înverzită-n catifea de muguri noi.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste mări

Trebuie s plec departe spre vest, spre mări mai reci decât Hebridele,
Unde-i ancorată flota stelară, unde strălucesc tineri căpitani cu trese de aur
Pe marea-întunecat-fosforescentă, bântuită de şerpi uriaşi, verde ca un balaur.

poezie de James Elroy Flecker din Porţile Damascului, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde...?

Unde se sting iubirile?
Când se şterg cuvintele?
Unde se termină timpul?
În care anotimp le vine rândul?

Unde te voi regăsi, în care zi?
Din calendar, din Galaxii?
Ş-atunci ce voi mai fi?
Ce-mi vei... mai fi?

În care toamnă am să ştiu?
Că-s mort sau că sunt viu?
Că pământul ce m-acoperă,
Nu-i cerul luminat de stele!

Unde să te mai caut?
Prin ce cuvinte?
Ce unghere?
În ce lume fără Soare?

Cum de te-am pierdut?
Încă de la-nceput?
Când îmi erai doar răsărit,
Şi-o viaţă de-mplinit!

Cum să... te uit?
Sau poate nici nu ai vrut!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efect placebo

- Şi dacă n-ar fi între noi această graniţă, ce oare
Ne-ar despărţi într-adevăr sau ce fereastră către soare,

Oricât de mată, ar putea să-i pună piedică luminii
Când tu prin mine înc-alergi? Ce diferenţă de opinii

Ne-ar face să ne-ndepărtăm, când unul altuia pereche
Ne suntem fără să fi fost, din epoca aceea veche

Ce tâmplele ni le-a albit de dor şi câte-or să mai treacă...
Dar graniţa aceasta, vezi, stă între noi, şi totuşi, dacă

Ea n-ar fi fost decât un zid pe care gândurile mele
Ca iedera s-ar fi ‘nălţat să te găsească printre stele...

- Şi dacă totul între noi nu-i un portal spre-o altă lume
De ce am împărţi la doi şi am semna cu-acelaşi nume

O poezie şi-un destin? De ce-am aşterne cu răbdare
Poveşti ce nu ne aparţin, sau uneori, din întâmplare,

Pe unde tu, pe unde eu, am rătăci? Ce paşi nesiguri
Ar face drum peste abis şi-n calea nemuririi diguri?

Noi suntem fără-a ne fi fost întreg şi niciodată parte
În vieţile care-au trecut... Ce-o să urmeze după moarte

Nu mă-nspăimântă. Între noi stau pasiuni nebănuite
Şi doi arhangheli ce păzesc atâtea vise netrăite...

poezie de Ioan Grigoraş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O iubesc aşa

ştiu sigur câte zile are
o mângâi şi ea râde
de parcă îi mângâi inima
acolo unde suflă vântul
oasele sunt prea dure tăioase
adoarme cu tâmpla pe un colţ de stâncă
şi-n somn trăieşte un vis
unde casele sunt albe
şi atât de mari
prin valea de la capătul satului
trec munţi întregi de apă
oamenii coboară spre vărsare
pare că în orice clipă
norii se scufundă în şuvoiul de lumini
verdele tot se adună în unul
soarele în razele verzi fierbe câmpia
ea întinde o mână spre inimă
dincolo de vis oceanul...

poezie de Cristina Rusu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo...

Acolo unde iarba răsare din pământ
Şi-n firul ei plăpând simbolul vieţii saltă,
Sălbatica-i privire ne pare-atât de-naltă
Şi dorul ei de viaţă ne pare atât de sfânt.

Acolo unde roua se varsă-n dimineţi,
Ţintind mărgăritare pe umbre şi pe flori,
Săgetă de lumină, a astrului din zori,
În murmururi tăcute cântate de poeţi.

Acolo unde floarea ne-mbată de parfum,
Culori nemuritoare şi vise de iubire,
Crescute parcă-n dor, din firul ei subţire,
În leagăne celeste la margine de drum.

Acolo unde noaptea auzi privighetori,
Pierdute voci de îngeri în cântece de iele,
La umbra nevăzută a darnicelor stele,
Pierdute-n bolta-naltă spre clipele din zori.

Acolo unde ploaia ne cântă s-adormim
În tril de picuri mari lovindu-ne tăcerea,
Ascunsă-n glasul ei se-aude adierea
Din valurile mării, pe voci de pantomim.

Acolo unde toamna ne daruie pe noi
Şi câmpul plin de rod ne mângâie privirea,
E ca un loc în care s-a zămislit sfinţirea
În darul vieţii noastre, din fulgere şi ploi.

Acolo unde munţii privesc de sus câmpia
Şi lacrimile-şi curg, din susur de izvoare,
Ducându-şi parcă dorul în nesecata mare,
Acolo suntem noi... acolo-i România

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorm în ochiuri de izvoare

dorm în ochiuri de izvoare
cu lună şi stele,
toate dorurile mele:
umbre călătoare.

dorule, unde –ai plecat
ce poteci mai sui,
te-ai pierdut pe carărui,
unde să te cat?

dat-au buzna teii-n floare
şi tu nicăieri
vin şi trec la primăveri,
umbră călătoare.

am pierdut doi ochi albaştri,
iartă-mă, părinte,
când de ei mi-aduc aminte,
mă-nchin la toţi aştrii.

sub poleiul alb de stele,
totul e feeric,
numai chipul ei himeric
stă printre perdele.

îmi întinde mâna lin
peste geam prin ceaţă
şi c-o frunză de pelin
mângâie-a mea viaţă...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (16 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe unde mai călătoreşti...

Pe unde mai călătoreşti,
Prin ce vitralii duci fior,
Prin ce colinde umblii-n carte,
Primind privirea viselor?

Prin ce grădină îţi duci crezul,
Îngândurată-n plâns ecou,
Şi-mi duci identitatea-n ochi,
Parfumul palid de tablou?

Ard negrele făclii în racle
Şi chihlimbare-n văi celeste,
Căci sufletul e călătorul
Înspre albastra sa poveste.

Peste cărări închipuite
Mor unduirile de seară,
Când crinii iernii păstoresc
La geamul tău, timizi, afară.

Tânjesc în facle foc de ceruri
Şi viaţa spre faguri de miere,
Priviri tânjesc după priviri
În roi de aur ars din stele.

Flori albe ies să te sărute,
Purtând mireasma-ţi de-anotimp,
Şi-ţi cânt colind, gustând obrajii,
Refrenul iernii peste câmp.

Pe unde mai călătoreşti,
Cu ochii scânteiaţi de îngeri?
Prin gene lungi se prăbuşesc
Cântarea florilor, când sângeri!

poezie de Aurel Petre (29 decembrie 2017)
Adăugat de Aurel Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată

mă-ntorc în lumea mea
de unde am plecat
acolo îmi găsesc liniştea
acolo cuvântul e cuvânt
floarea este floare
soarele acelaşi
în fiecare dimineaţă

nu pot urca mai sus...
nu pot aspira
spre înălţimile artei
acolo unde tu eşti împărat

mă-ntorc acasă
recunosc, nu fără un regret
dar mă voi regăsi
trecând pragul casei
care mă aşteaptă
aşa am fost, aşa voi fi
şi nu mă voi schimba
niciodată.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poeţii se urcă

cât mai sus deşi n-au aripi
se târăsc ca şerpii
poartă-n scutece versul
le dă stabilitate
urcă treptele spre celebritate
furişaţi prin geana de ceaţă
a serii ruginite
unde orologiile îşi lasă pleoapa
poeţii stau de veghe sus
şi scutură cuvântul
îl pun desfrunzit pe foaie
poeţii urcă la stele
ducând cu ei plânsul şi dorul

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima credinţei

E noapte albastră de vară,
Cu cer senin şi stele vii,
Pe raza argintie-a lunii
O perlă limpede coboară,
În care râde-un strop de cer.
E-a lumii lacrimă dintâi,
Ce a-ndrăznit timid să vie
În ochii mei şi-a-ntregii lumi,
Credinţa să o reînvie.

A adăstat o clipă, sub razele de lună,
Pe geana nopţii tremurând,
De unde pleacă-un drum spre cer
Şi-un drum anevoios spre lume.

A curs apoi, în noaptea ei,
Arând în carnea cerului cărare,
Cum ară în adânc de scoici
Nepreţioasele mărgăritare...

poezie de Floarea Cărbune
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde?

Auzi cum şuieră prin frunze
Îngălbenite nostalgii
Plutind spre undeva, confuze?
Tu unde pleci? De unde vii?

A vieţii toată frumuseţe
E undeva, mai spre apus...,
Când toamnei eu îi dau bineţe,
Tu unde eşti? Unde te-ai dus?

Când vântu-n ramuri mai foşneşte
Spunând povestea lui, şoptit,
Şi frunza-n pom iar rugineşte,
Tu unde eşti? Unde-ai pornit?

E linişte şi se aude
Doar frunza care s-a uscat,
Te caut, dar nu eşti niciunde...,
Unde te-ai dus? Unde-ai plecat?

Sunt străzile tot mai pustii
Şi vânturile tot mai reci,
În nopţile lungi şi târzii
N-am să te-aştept, dacă mai pleci...

poezie de Florentina Mitrică (16 octombrie 2018)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce oare...

Plină-i lumea... De ce oare?
De "stele rătăcitoare",
Pentru care-i pregătită,
De Cel făr' de-asemănare,
"Negura" cea mai cumplită
Şi grozav de usturătoare,
O durere infinită
Unde "viermele nu moare"...
De ce oare? De ce oare?!

Când din Slava Minunată,
Cel ce veşnic E lumină
Şi Viaţă adevărată,
Cu Dragostea Lui divină
La Golgota demonstrată,
A şters lumii orice vină
Şi-A deschis spre Tatăl poartă
Sufletului să devină
Viu în Slava-I Minunată!

De ce oare-s nori uscaţi
Ce nici umbră nu mai au,
De ce oare atâţia fraţi
Fără lucru-n "piaţă" stau,
De ce-s "dezrădăcinaţi"
Care nici un rod nu dau,
De ce-s toţi de "val" purtaţi
Şi de Duhul Sfânt nu vreau
Să se lase înduplecaţi...?!

De ce-s turme şi nu-i "Turmă"
Iubind glasul Domnului...?
O fi vremea cea din urmă
Şi sfârşitul Harului...?!

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii
Adăugat de Calin Iordache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drum spre stele

(celui care a fost Gheorghe Pospai)

Deci ai plecat...
Ţi-ai luat rămas bun in linişte
Şi ai trecut în veşnicie
Fără păreri de rău, fără lacrimi.
Dar o ultimă întrebare:
N-ai auzit strigătul zorilor,
Al frunzelor de nuc,
Al primăverii
Care dă in clocot,
Al florilor pline de viaţă?
Nu... nu vreau să-ţi tulbur liniştea.
Drum lin spre stele.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veşnic pierdut

Parcă veşnic pierdut prin ţinuturi străine,
Blestemat să tot sper la un veşnic peisaj:
Unde nori coloraţi îmi cântă despre tine,
Folosindu-ţi surâsul pe post de mixaj...

Unde soarele veşnic e alături de lună,
Unde stelele toate dansează-n jurul lor,
Unde natura toată nu te crede nebună
Pentru că te grăbeşti s-ajungi în viitor...

Unde bezna există doar în basmele lunii,
Unde sufletul lumii nu face pe nebunul,
Unde dragostea ta nu depinde de unii,
Unde dragostea ta depinde doar de Unul...

Unde eu sunt acelea ce îţi urmează paşii,
Când păşim împreună pe aceeaşi cărare!
Unde timpul, nebunu', nu îşi păstrează aşii
Pentru-al nostru final lipsit de apărare...

Unde lumea şi pacea se-nţeleg de minune,
Unde nimeni nu ştie să trăiască-n trecut,
Unde tu şi cu mine trăim totul pe bune,
Unde nici eu nu sunt veşnic pierdut...

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (26 mai 2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânturile soartei

O navă se-ndreaptă spre est, iar alta spre vest,
Cu-aceleaşi vânturi care suflă:
E dispunerea velelor,
Şi nu furtunile,
Cea care decide calea pe care să meargă.

Ca vânturile mării sunt vânturile destinului,
Când navigăm prin viaţă:
E dispoziţia sufletului cea care
Decide scopul său,
Nu calmul sau conflictul.

poezie de Ella Wheeler Wilcox din World Voices (1916), traducere de George Budoi
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eldorado

Turnat în aur şi-n topaz
Un cavaler viteaz
Pe soare, pe umbră a apucat-o,
Cântând de frunză verde,
Pe şleaul care-n zări se pierde
Spre Eldorado.

Dar, îmbătrânind, puterea l-a lăsat
Pe-acest cavaler neînfricat –
Iar inima umbra i-a-ntunecat-o –
Căci după multă căutare,
N-a găsit niciun locşor care
Să semene cu Eldorado.

Şi cum, istovit de-acum,
Abia mai înainta pe drum,
Întâlnind umbra unui pelerin, a abordat-o:
"Umbră," rosti el – şi gâfâi,
"Unde oare-ar putea fi
Ţinutul numit Eldorado?"

"Dincolo de munţii
Lunii, în Valea Umbrelor,
Pe care mulţi au blestemat-o;
Ţine drumul drept spre nepătruns,"
Umbra-aceea i-a răspuns –
"Dacă vrei s-ajungi la Eldorado!"

** Cuvântul ‘umbră' apare in toate strofele.
În prima strofă: este vorba umbra naturală, datorata cerului acoperit de nori.
În a doua strofă: umbra sugerează deznădejdea sau disperarea.
În cea de-a treia: umbra se datorează unei fantome, năluci sau halucinaţii.
În strofa finală: "Valea Umbrei" ( Psalmul 23-4, O cântare a lui David, "Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii,/nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine."), pare a sugera că Eldorado (bogăţiile sau locul unde se împlinesc visele) nu există în lumea reală, fizică.

poezie clasică de Edgar Allan Poe, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai e puţin pînă-n seara lumii

Doamne, mai e puţin pînă-n seara lumii
Şi încă n-am făcut nimic pentru Tine.
Atîta dragoste în inimă-mi coboară,
Cuvînt şi faptă voi găsi pentru slujire?...
Aş clădi o cetate
Cu ziduri puternice, cu turnuri înalte
Cu porţi deschizîndu-se larg
Spre departe
Cu temple-ncărcate-n balsam de-nchinare
Să intre oricare
Spre rugă, iertare...
Dar, Doamne, port în gîndu-mi
Cetatea mult promisă
Ce-aşteaptă pregătită în cerul Tău
Cel sfînt
Minunea m-atrage-aşa de mult
Că uit de-orice cetate pe pămînt

Aş săpa o fîntînă
Cu limpezi izvoare curgînd într-o pace
Deplină
Ca şi cum apa ei
Ar putea să-Ţi fie-alinare
Pe drumul fierbinte spre cruce
Ca şi cum stropii ei
Ar putea să mai strige-acel strigăt
"Mi-e sete"
Dar, Doamne,
Am auzit de apa vie
Din fîntînile cerului
Cu cumpenele lor sprijinite de stele
Şi nu mai ştiu decît s-aştept
Să-Ţi văd iubirea oglindită-n ele

Aş aprinde o lumină
De parc-aş mai putea cu ea
S-alung întunericul din noaptea trădării
Să fac să se vad-adevărul
În pridvorul roman
În care Pilat
În loc să-şi spele conştiinţa
Îşi spală mîinile...
Aş aprinde o lumină
Şi-aş pune-o la răscrucea rătăcirilor
Acolo unde bîjbîie lumea
Neştiind încotro...

Dar, Doamne,
Am auzit de-o ţară a luminii
La Tine sus, în care heruvimii
Te laudă zburînd printre jerbe de stele...
Şi de atunci mă tot întreb
Ce lumină să-Ţi aprind aş putea?

Poate doară
Inima mea...

poezie de Benone Burtescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!