Şi alte cunoştinţe de-ale mele au mai întâlnit-o, ici şi colo. Numai eu nu, deşi am fost de mai multe ori în Grecia, la Florenţa şi în deşert, unde crezusem că aveam să mor, de nu m-ar fi salvat un ofiţer francez cu un vechi jeep al armatei. Acum n-a mai rămas nimeni care s-o ştie din vremurile acelea trecute, cu excepţia lui T., care însă nu şi-o mai aminteşte defel (dar, încă o dată, cine s-ar bizui pe T.?).

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi sunt absolut sigur că am întâlnit-o pe Alice H. în diverse locuri, iar până de curând aveam o memorie foarte bună (acum pot uita şi mă simt uşurat), nu sunt sigur în privinţa împrejurărilor nici uneia dintre întâlnirile noastre. Lucrul e cu atât mai ciudat cu cât Alice H. mi-a făcut o foarte puternică impresie. Dar, oricâte eforturi aş face să-mi reamintesc (chipul mi-e atât de diform, că nimeni nu m-ar recunoaşte în noaptea asta), tot nu ştiu dacă am întâlnit-o în tinereţe la Milano, probabil la picioarele Cristului lui Mantegna în Academia Brera, la o petrecere dată de profesorul H. (nicio înrudire între ei) la Chicago (la drept vorbind, nici nu sunt sigur că am luat parte la acea petrecere), sau la Paris în 19..., după care ne-am petrecut vara împreună, undeva pe Coasta de Azur.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă dovadă în sprijinul ipotezei că era în viaţă mi-a venit de la un prieten de-al meu, fostul judecător O'Connors, un om cu multe calităţi şi care a trecut printr-o gravă depresiune. A încercat (fără succes) să se vindece în Italia. Timp de două săptămâni, zicea, a întâlnit-o în fiecare zi pe Alice H. la Florenţa. Era la fel de fermecătoare şi de inteligentă ca întotdeauna. Mânca din belşug. A văzut-o des în compania unui tânăr oacheş şi bine făcut. Nu s-a mai arătat la ultima întâlnire, dar tânărul a venit şi i-a explicat că era îndrăgostit de ea, iar acum ea dispăruse fără urmă. Plângea şi judecătorului îi era milă de el. Părăsi Florenţa mai deprimat ca niciodată, din pricina a ceea ce-i făcuse Alice H. iubitului ei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Edward B. mi-a povestit după o excursie în Grecia că o întâlnise din întâmplare pe Alice H. Îşi petrecuseră împreună mai multe zile, în conversaţii frivole. Aparent, Alice era plictisită. La ultima întâlnire nu s-a mai arătat şi nimeni n-o cunoştea la adresa pe care şi-o dăduse. Edward B. a conchis că ăsta era pesemne stilul ei personal. Ca şi T., el aparţinea acelora care o găseau chipeşă. Mai mult ca sigur că era îndrăgostit de ea şi s-a înfuriat când ea n-a mai venit la întâlnire. După el, mânca întotdeauna foarte puţin. Folosind prilejul, l-am întrebat despre articulaţii: observase ceva deosebit în legătură cu ele?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toţi cei care au cunoscut-o pe Alice H. – şi sunt sigur că cel puţin T. a cunoscut-o odată – nu par să aibă o memorie mai bună. T. a uitat-o cu desăvârşire, iar necazul e că nici eu nu-mi pot aminti unde anume am întâlnit-o prima oară pe T. Dacă asta s-a întâmplat la Milano, cum pretinde ea, atunci ar fi fost posibil s-o fi întâlnit pe Alice acolo, dacă nu la Academia Brera, atunci măcar în capela de la Santa Maria delle Grazie sau în parcul Castelului Sforza, înainte să fi devenit un loc de întâlnire al drogaţilor. (Dar oare T. nu era tot un fel de drogată? Oare nu din acest motiv am întâlnit-o şi am încercat s-o conving să renunţe? Este genul de acţiune la care m-aş fi aşteptat din parte-mi. Acesta-i pesemne motivul pentru care m-am simţit legat de Alice H., deşi nu-mi amintesc să fi fost legat de ea: mai degrabă impresionat, ca şi când aş fi fost martor la ceva supranatural.)

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul spoveditului

M-am spovedit, sunt mai curat ca neaua -
Aveam păcate multe, vechi şi grele:
Am fost corupt, furând de toate cele
Şi nu cu ţârâita, cu ocaua.

Am fost un depravat de şapte stele,
Dar azi am dat pe tot cu bidineaua:
M-am spovedit, sunt mai curat ca neaua -
Aveam păcate multe, vechi şi grele.

Să nu aud că vine DNA-ua
Şi umblă pe la conturile mele!
Să nu mai vină fetele rebele,
Că nu mai pun de-acum pe ele şaua.

M-am spovedit, sunt mai curat ca neaua!

rondel de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Văzusem oare ceea ce credeam, sau crezusem ceea ce am văzut? I-am pus mai multe întrebări despre lucruri ce trebuie trecute sub uitare şi ea mi-a dat câteva răspunsuri interesante, deşi nu complet satisfăcătoare. Alice H. părea în orice caz să ştie despre ce vorbeşte. Stătea într-o caleaşcă neagră şi era înconjurată de un foc blând. Câteodată nu era altceva decât foc. Cel puţin asta era impresia mea, cu toate că a doua zi T. n-a reuşit să descopere nici urmă de ars. Dar era intolerabil de cald acolo înăuntru şi toate lucrurile căpătaseră o înfăţişare evanescentă, ca într-un coşmar blând.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teoretic, Jormania continua să fie condusă de clanul celor 78, care primea ordine de la Jacan prin videofon. Dar cei 78 nu mai ascultau de ordine. Ocupau ca întotdeauna vechiul palat regal, împreună cu câteva sute de soldaţi şi de membri ai Secanului, pentru că acolo se mai găseau de-ale gurii şi pentru că, oricum, nu ştiau unde să se ducă. Ceruseră deja de mai multe ori ajutorul frăţesc al Maculiei, care întârzia să sosească. Mai mulţi dintre ei, înţelegând să profite de economiile depuse prin băncile elveţiene, intraseră într-un dialog activ cu toate statele sud-americane şi africane susceptibile de a le garanta azilul politic. Deocamdată însă discuţiile nu duseseră la nimic precis.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E tot ce se ştie precis despre acea întâlnire care a avut loc la jumătatea drumului dintre viaţă şi moarte; fiindcă cine oare ar fi putut comite vreo indiscreţie, dacă nu Al-Kindi însuşi, Khadir sau Dumnezeu? Nimeni n-a comis-o încă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legături subtile se urziseră între Calul Alb şi al său lama; de aceea, alergătorul s-a îndreptat pe dată către locul unde stăpânul său tocmai îşi dăduse sufletul. Acum nu mai exista nimeni care să-l elibereze de mesaj şi alergătorul tibetan putea fi socotit ca rătăcind la infinit, fără să ştie ce anume ducea cu sine.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu se aştepta, dar când n-a mai fost nimic de privit, încât ochii ei nu mai aveau întrebuinţare, tocmai atunci o întâlni pe Zeiţa de smarald. În fiecare piatră verde e o mică Zeiţă care este în acelaşi timp marea Zeiţă a tuturor smaraldelor. Dacă eşti în piatră, ea pare întotdeauna mare, deşi n-ai cum s-o vezi, întrucât nu-i nimeni pe care să-l vezi şi nimic de privit. Zeiţa se află într-un fel acolo, dincolo de frontierele smaraldului, iar tu nu eşti niciunde şi n-ai traversat nicio frontieră. Te simţi ca un contrabandist, deşi nu faci niciun fel de contrabandă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş putea să mitologizez foarte mult pe seama Aliciei H. Fapt e că a doua zi a dispărut şi nu a mai fost niciodată văzută în oraş. De atunci, asta a produs o mare tulburare, căci multă lume o cunoştea. T. s-a chinuit foarte tare încercând s-o găsească, deşi acum ar pretinde că Alice H. n-a existat niciodată şi că niciodată eu nu i-am dedicat vreo carte sau vreun eseu. Evident, pe vremea aceea ţinusem secrete toate descoperirile mele privind adevărata esenţă a Aliciei; dintre prietenii mei, unii o considerau foarte inteligentă, T. o socotea chipeşă, câţiva o credeau smintită. Dar niciunul nu ştia acele amănunte pe care, în libertatea ei, Alice mi le comunicase mie. Era mai mult o povară decât un privilegiu. Şi nimeni, nici măcar T., n-a putut pricepe de ce am luat atât de în uşor vestea dispariţiei Aliciei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urme, în timp, ale unei alte

am adunat câteva cuvinte pe care nu le mai folosesc –
câteva cuvinte uzate, bancnote vechi, ieşite din uz
ca hârtiile albastre de o mie de lei
pe care le-am găsit intr-o zi în haina bunicii.
ce bine ar fi, m-am gândit, dacă trecutul ar putea fi răscumpărat
cu hârtiile de cincizeci de mii şi de zece şi de o mie de lei
toate rămase nefolosite de la eclipsă.
ce bine ar fi dacă trecutul ar putea fi răscumpărat
măcar în parte cu toate posibilităţile rămase nefolosite
ca nişte baloane vechi în care nimeni n-a suflat aer
şi de care nu s-a bucurat nimeni
aşa cum nimeni n-a gustat din bomboanele tăvălite în pudră de ciocolată amară
pe care bunica le-ar fi putut cumpăra de la magazin.
câteva cuvinte, câteva mii de lei rămase nespuse, rămase nefolosite de prea multă vreme,
uitate undeva unde ceva ar fi putut începe,
unde s-ar fi putut deschide o rană
numai ca să se vindece
unde ceva ne-ar fi tăiat răsuflarea
sau ar fi deşteptat în noi acele gesturi, acele trăiri
de care întineresc până şi oamenii cei mai bătrâni.
acum, când adun toate cuvintele astea care au rămas
de atât de mult timp nespuse încât, rostindu-le azi,
mi se par scofâlcite ca nişte mere stricate,
îmi dau seama că viaţa mea e plină de hârtii albastre de o mie de lei
împrăştiate peste tot, de hârtii portocalii de cinci mii,
de hârtii de o sută de mii pe care nu le-am folosit niciodată
şi cu care nu voi mai putea cumpăra niciodată nimic.
şi toate bancnotele astea sînt ţesute în trecutul meu
ca nişte ochiuri pe dos într-un model foarte complicat
din care e foarte greu să înţelegi ceva
iată, părinte, nimic n-a rămas necheltuit sau nespus,
nimic n-a rămas netrăit, nimic nu poate fi adus împotriva fiinţei mele
i-a strigat fiul risipitor tatălui
şi tatăl l-a îmbrăţişat şi a tăiat viţelul cel gras
bucurându-se.
iată, părinte, am pierdut şirul celor nefăcute,
celor nespuse, celor netrăite
aş fi spus eu, gândindu-mă la toate acele hârtii albastre
de care am uitat aproape cu totul şi în care viaţa mea a fost de tot atâtea ori amânată
lăsată pe altă dată, nerostită până la capăt
iată, părinte, neîntregul fiinţei mele
aş fi strigat eu,
Vindecă-mă!
dar unele minuni nu le poate face nimeni
aţa nu se mai înfăşoară niciodată în ghem
ci ne scapă încet printre degete
până când nu mai rămâne din ea nimic
afară de câteva bancnote albastre de o mie de lei
ca nişte cioturi, ca nişte urme, în timp, ale unei alte vieţi
tot a ta, dar pe care n-ai apucat s-o trăieşti niciodată.

poezie de Paul Gabriel Sandu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu dacă nu cumva toată lumea urzise o conspiraţie a tăcerii în jurul celei supranumite Miss Emeralds, de teamă să nu mă facă să sufăr. De atunci am renunţat s-o mai caut, căci am fost şi încă mai sunt convins că era o Zeiţă ce nu-şi manifestase esenţa decât faţă de mine, după care fusese silită să se retragă într-o dimensiune inaccesibilă. O dată ce ai întâlnit, ai recunoscut şi iubit cu disperare o Zeiţă, nu mai poate fi vorba să te legi de vreo femeie. Ceea ce a înverzit sub pasul ei lin nu s-ar putea vreodată veşteji sau pierde.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Securitatea ceauşistă a fost - ca şi Ceauşeştii, de altfel - o elită pe dos, satanică; concurează astăzi nu numai la premiul pentru cel mai bestial serviciu secret din lume, dar şi la acela mult râvnit de cel mai stupid serviciu de aşa-zisă inteligenţă din univers... Am avut zilele trecute dovada prostiei lor: în loc să fi dat o minimă dovadă de inteligenţă, răsturnându-l pe Ceauşescu nu acum zece ani, când ar fi trebuit, dar măcar acum două-trei luni, au preferat să piară împreună cu Führer-ul lor dement.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Van Haeren e impresionat de amărăciunea dovedită de Luino ori de câte ori vine vorba despre soarta indienilor şi ajunge la concluzia că soarta lor e ca a noastră, fiindcă au fost alungaţi de pe pământurile lor şi vor fi de-a pururi în exil (in ballingschap) şi chiar că nu vor exista defel profeţi şi patriarhi care să-i readucă acasă, pentru că patria lor e acolo unde nu mai e (omdat hunne Vaderland is daar zvaar zy niet meer is).

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintre toate posibilităţile care au fost exploatate în istoria ideilor, traducianismul mi se pare cea mai verosimilă: sufletele se înmulţesc la fel ca trupurile şi, ca şi trupurile, au relaţii între ele. Este ceea ce-i pe cale să se întâmple acum, între mine însumi şi vizitatorea mea nocturnă. Amândoi ne înmulţim indefinit şi în fiecare zi câştigăm noi suflete, în timp ce acelea vechi dispar ca să rătăcească în lumi paralele, unde alte trupuri sunt pe cale să exploateze acele opţiuni existenţiale pe care noi doi le-am îndepărtat deja. De aceea cei care mă cunosc au avut impresia de a mă fi zărit în două locuri în acelaşi timp: porţile dintre lumi, care sunt în număr infinit, uneori sunt prost închise. Realitatea e mult mai complexă decât credea Samuel van Haeren.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În afara numeroşilor tehnicieni instalaţi zi şi noapte la posturile de observaţie, se mai amestecau şi agenţi în mulţimea aşteptând nerăbdătoare manifestările lui Tozgrec (acestea aveau loc la fiecare oră şi se constatase de mult că Tozgrec era practic ubicuu: apărea în mai multe locuri deodată). Oricum, se pare că niciunul dintre agenţi n-a fost considerat demn de o vizită a lui Tozgrec, nici chiar aceia ale căror probleme personale erau grave; dar exista cu toate acestea un enorm pericol ca el să fi avut preferinţe de sex, de rasă şi de culoare şi, mai rău încă, preferinţe politice. Ar fi putut să se producă cele mai supărătoare consecinţe internaţionale dacă s-ar fi pus să le povestească Ivanovilor secretele clanului Smith sau viceversa.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voluntar ori involuntar, exilatul trăieşte aşadar o situaţie arhetipală, care-l asimilează oricărui erou şi oricărui iniţiand: el s-a rupt din mal şi navighează singur printre ape, pândit de monştrii necunoscutului. Dar nu e mai puţin adevărat că pericolul îl întăreşte şi-l preschimbă, că-i înzeceşte rezistenţa fizică şi psihică. Şi că îl transportă într-o situaţie de radicală responsabilitate şi autenticitate umană, pe care, chiar dacă nu şi-a dorit-o, ori o resimte doar ca o suferinţă, trebuie s-o asume cu orgoliu. El trebuie să extragă o forţă imensă tocmai din acele împrejurări care par mai vitrege şi să ştie că legătura cu patria se rezumă de acum înainte la aceasta: ori cu scut, ori pe scut. Adică, mai înainte de a o revedea, va trebui să învingă, orice va fi însemnând, de la caz la caz, aceasta.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-i de făcut, deci când te trezeşti că ţara ta beneficiază de unicul privilegiu de a avea cel mai stupid serviciu de Inteligenţă din lume? Eu am repetat deja de multe ori, şi drept să spun nu m-a crezut nimeni, având în vedere că epistemologia românului e primitivă şi că el n-a priceput încă necesitatea acţiunii anarhice în ştiinţă pentru a stimula creativitatea, am repetat că unica soluţie a tuturor crizelor din România... ar fi să se dea foc întregii moşteniri a lui Ceauşescu şi să se pornească de la zero. Or, evident, ceea ce se face e tocmai pe dos: sunt păstrate pe poziţii toate vechile cadre (nu numai securiştii), sub pretextul că ei sunt singurii specialişti disponibili în sectoare-cheie.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu se gândise, în acel moment grav, s-o oprească; şi aşa s-a petrecut marele triumf al armei zoologice, care s-a dovedit atât de perfidă şi de eficace încât şi-a salvat viaţa de faţă cu forţele reunite a vreo trei mii de militari din toate armele, între care vânătorii cu panaşele lor, pompierii cu tulumbele lor verzi şi artificierii cu focurile lor de artificii erau cei mai spectaculoşi. Ambulanţa, care a sosit ultima, nu a putut pătrunde în parcul plin de tot felul de vehicule blindate şi de soldaţi înghesuiţi unii într-alţii şi întreţinându-se asupra celor mai felurite subiecte. A fost imediat trimisă înapoi, ca să nu răspândească panica în populaţie. Pentru cei ce ştiau să priceapă, acest du-te-vino era însă plin de înţeles.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!