E de-ajuns să-ţi îndrepţi ochii către înlăuntru şi vei vedea izvorul tuturor frumuseţilor. (Cu greu izbuteam să văd; iar după fiecare izvor venea altul şi la urmă nu mai rămânea nicio frumuseţe. Era ceva precum un vagon obosit fără niciun fel de şine şi cu un hârdău înăuntru; şi asta nu era decât începutul, cum ar fi zis Tozgrec - dar asta-i altă poveste; mă întreb dacă ea privea îndărătul tuturor acestor lucruri; după mine, tot felul de ciudăţenii se întâmplaseră în acel hârdău, dar lipsite de orice frumuseţe sau generozitate; da, era o chestiune de importanţă vitală de-a şti dacă venea de dincolo de toate acestea, de acolo unde vreo frumuseţe oarecare ar fi putut să se înfiripeze în cele din urmă; mă întreb însă dacă ea seamănă cu frumuseţea îndeobşte admirată de noi.)

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un lucru pe care niciodată nu l-am spus nimănui e că Alice H. m-a vizitat de mai multe ori în vis. N-avea formă (ca să nu mai vorbim de articulaţii), era doar un foc blând iscat dintr-o vale colorată care, presupun, era frumoasă. Alt lucru pe care n-ar trebui să-l spun e că nu sunt sigur dacă visam ori nu. În starea mea, asta se întâmplă frecvent, iar mie nu-mi pasă. Nu ştiu dacă venea de dincolo de acel teribil vagon cu un hârdău înăuntru, care nu corespundea concepţiei mele despre frumuseţe şi care totuşi e acolo, la sorgintea a ceea ce credem că este frumos. Sigur este că eu sper să fi venit de dincolo.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i plăceau trandafirii, era o străină. N-avea articulaţii, era probabil făcută din foc. Vedea ordine şi frumuseţe acolo unde eu auzeam scrâşnetul tuturor ţâţânilor acelui vagon primordial. În pofida tuturor deosebirilor dintre noi, eu stărui prosteşte în credinţa că eram esenţialmente asemănători. De ce să-mi fac griji ba că a dispărut, ba că a reapărut?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După câteva luni, vilele conţineau cele mai sofisticate aparate pe care tehnica umană izbutise să le construiască; semănau între ele până în cele mai mici detalii, căci fuseseră copiate unele după altele cu preţul a nenumărate eforturi ale spionajului industrial. Aparatele acestea puteau detecta prezenţa unei muşte la zece kilometri distanţă; reacţionau la cea mai slabă sursă de căldură şi dădeau de îndată alarma dacă vreo coajă de var se desprindea cumva de pe plafonul vechii hacienda sau dacă arcul vreunui jilţ antediluvian ceda, în orice cameră ar fi fost să fie. În timp ce ecranele verzi ale tuturor acestor maşinării indicau în mod constant că nu era nimeni în interiorul clădirii, Tozgrec îşi continua imperturbabil apariţiile, când ca bătrân maiestuos, când ca cerşetor păduchios. Şi totuşi hacienda era scrutată îndeaproape, vreo sută de obiective de camere şi de microfoane ţinând-o sub observaţie în fiecare clipă. În cele din urmă sosi şi presa la faţa locului, ocupând hotelul pe jumătate gol. La oarecare distanţă, în nişte barăci şubrede înălţate în grabă, mii de oameni din toate ţările lumii aşteptau cu nerăbdare să-i viziteze Tozgrec.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imaginile Zeiţei nu erau doar poetice. Zeiţa se putea defini ca Frumuseţe, dar cum să defineşti Frumuseţea? Putea fi definită ca Bucurie, dar cum să defineşti Bucuria? Sau Frumuseţea şi Bucuria dimpreună? Teologia Zeiţei nu era nici pozitivă, nici negativă: era aluzivă. O teologie aluzivă e făcută pentru un obiect care se derobează, precum Zeiţa însăşi. A spune că ea este ceva, un anumit lucru, înseamnă să calci regula teologiei aluzive; a spune că se derobează înseamnă a spune că se află dincolo de orice descriere. Ea este expresie. Orice ar face, e Graţie, Frumuseţe şi Bucurie.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul era simplu pentru mine: dacă te târăşti, vei fi strivit; nu mănânci, vei muri, dar nu în mâinile mele (mâinile-mi erau pretutindeni de când o întâlnisem pe Alice H.; mă simţeam neajutorat de răspunzător de când mi se întâmplase să mă aflu în Academia Brera sau la petrecerea profesorului H. la care nu participasem niciodată; la drept vorbind, lucrurile acestea n-au survenit nicidecum din întâmplare; am încercat să-i spun asta, însă de bună seamă că m-a înţeles greşit; va fi crezut că-i explicam cum un bărbat şi o femeie îşi sunt predestinaţi unul altuia şi era destul ca s-o înspăimânte; în realitate, nu m-am gândit niciodată la ea ca la o femeie, cel puţin nu ca la femeia mea şi nici nu sunt sigur că era femeie, deşi nu părea să fi fost altceva; mai mult, îmi dădeam seama că n-o interesam în niciun fel; dacă se afla acolo, era fiindcă se gândea că aveam eu nevoie de ea într-un fel; nu sunt sigur dacă nu cumva aveam nevoie ca ea să aibă nevoie de mine; în orice caz, de fiecare dată când o părăseam, eram plin de bucurie, invers de cum se întâmpla de fiecare dată când o vedeam pe T.; de fapt, T. mă făcea să mă simt stânjenit; le făcea tuturor viaţa grea, inclusiv ei înseşi).

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul începuse ca un joc, dar acum ştia coridoarele şi bolţile şi locul unde-şi pierduse braţele şi putea spune sunetul fiecărui arbust mângâiat de vântul şerpuitor şi simţea distincţia subtilă dintre sărut şi roşeaţă, deşi nu era nimeni şi nimic de simţit. În acelaşi fel, iubirea era iubire şi n-avea niciun obiect şi toate acestea erau Zeiţa, care-o lua tot mai departe şi mai departe dincolo de frontiera de smarald. Şi, cu toate că nu exista nici în afară şi nici înăuntru, uneori ieşea din lumea de smarald şi de fiecare dată Zeiţa venea cu ea. Puteam simţi toate astea, nu conta dacă ochii-mi erau închişi ori deschişi. Era atât de frumoasă şi de proaspătă, iar de fiecare dată umbra unui iepure negru traversa încăperea, sau se auzea un glas de delfin. Totul a început ca un joc. S-a terminat ca un lucru familiar, jucătorul însuşi făcând parte din jocul de smarald.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Felul în care, fără să facă nimic, Miss Emeralds ţinuse în frâu pe toate acele sălbăticiuni care umpleau universitatea din H. era pentru mine obiectul celei mai mari uimiri. Nu luam parte la escapadele nocturne ale colegilor mei, dar ştiam destul de bine ce fel de fete frecventau şi care era genul de frumuseţe pe care, fără greş, îl găseau excitant. Miss Emeralds încarna contrariul, în ambele privinţe. Cuvintele sunt prea brutale ca să definească genul ei de frumuseţe, lucru ce nu s-ar putea face decât prin aluzii. I-am regăsit culorile cutreierând dunele toamna şi graţia fragilă în freamătul botului unei căprioare pe malul apei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Văzusem oare ceea ce credeam, sau crezusem ceea ce am văzut? I-am pus mai multe întrebări despre lucruri ce trebuie trecute sub uitare şi ea mi-a dat câteva răspunsuri interesante, deşi nu complet satisfăcătoare. Alice H. părea în orice caz să ştie despre ce vorbeşte. Stătea într-o caleaşcă neagră şi era înconjurată de un foc blând. Câteodată nu era altceva decât foc. Cel puţin asta era impresia mea, cu toate că a doua zi T. n-a reuşit să descopere nici urmă de ars. Dar era intolerabil de cald acolo înăuntru şi toate lucrurile căpătaseră o înfăţişare evanescentă, ca într-un coşmar blând.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imaginează-ţi asta: fără înainte, fără după. Veşnic amurg într-un codru de brazi. Sângele care o ia în răspăr, ochii privind înlăuntru, urechile care ţiuie nişte semnale, mâinile care mângâie blana unui animal neînchipuit de gingaş. Acolo e ea, covârşindu-te, străluminată şi blândă. Inima ţi se strânge, buzele ţi se întredeschid. Dacă atâta frumuseţe nu te striveşte, e din pricină că nu există nici înainte, nici după.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce mă înspăimânta mai tare era ideea că aş fi putut să scap şi să descopăr sau că Mekor H. nu era acolo, sau că nu era acolo pentru mine, căci, până la urmă, ipoteza cea mai plauzibilă consta în faptul că o zeiţă ar fi avut de îndeplinit vreo funcţiune impersonală, ca un semn pentru toţi şoarecii prinşi în cursă şi presupuşi a lupta împotriva curselor. Situaţia mea deveni într-adevăr incomodă: admiţând că aş fi izbutit să răzbat afară, ce m-aş fi făcut în tot acel spaţiu gol dintre miliardele de curse de şoareci născocite de Doctorul Mayow?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am petrecut multe nopţi gândindu-mă la asta. Mintea îmi era de obicei puternică. Nu sunt sigur că-i pot atribui o origine mai înaltă decât acel stânjenitor vagon. Este singurul lucru pe care-l regret: că, până la urmă, era prea simplă. Nu era mai mult decât un foc blând dintr-o vale colorată. Era speriată că se afla aici şi îngrozită de vagon. Abia aştepta să se întoarcă în valea aceea. Totul s-a domolit şi zorii nu mai vin. Oare am pierdut vreodată vreo luptă? Acum s-a făcut incredibil de cald aici şi simt sarea de mare în gură şi în nări.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis

Inspiraţia venea în urmă, pe jos,
Poetul mergea în frunte, călare,
Şi primea onorurile.

La mijloc mulţimea, descoperită.
Se făcea că era o proocesiune, până la urmă.
Unii acuzau dureri mari,
Se făceau că erau încă la doctor,
Căci se văitau cu speranţă,
Alţii plângeau de-a binelea,
Se făcea că era o procesiune totuşi,
Da, o procesiune, într-adevăr.
«Dar mortul?» «Unde e mortul?» – se auzea –
«Noi pe cine jelim, de trei zile?»
«Oare a fost spălat bine răposatul?»
«Spălarea mortului cere o îndemănare
Pe care foarte puţini doctori o mai au» – se auzea.

Poetul mergea înainte, călare,
Fiindcă depăşise toate minunile astea, băbeşti.
Inspiraţia venea în urmă, desculţă.
Rămânea mereu în urmă,
Nu ştiu de ce o îmbia mai mult rămânerea în urmă
Decât necunoscutul din faţă.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucrurile se reîntorc în răstimpul acestei nopţi lungi; ştiu, de pildă, cum să descriu o conversaţie cu ea, care a fost şi cea din urmă. Se străduia să-mi explice că se afla acolo printr-un accident. Nu credea că acel accident ar fi fost chiar nefericit, dar nici fericită nu era că se petrecuse. Când vorbea, simţeam un gust desluşit de sare de mare în gură şi în nări. Nu ştiam de fapt ce voia să spună şi nici de unde venea. Dar locul acela de niciunde era scăldat într-o lumină lină. N-avea nevoie de mâncare, de apă, de nimic altceva. Făcea ceea ce făcea (dar, totuşi, ce anume făcea?) din pură libertate. Nu era niciodată stingheră, fiindcă putea oricând să se retragă în adâncurile de unde venise. Oricine putea face asta, spunea ea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Or, numai Anticristul poate să semene discordia în aşa hal încât sfârşitul lumii să trebuiască a fi considerat iminent. În consecinţă, Institutul Epistofelic resimţise necesitatea de a face publică această supoziţie. Dar, spre a nu tulbura partida modernă, patriarhul adăugi că "Institutul nu este în măsură să precizeze dacă Tozgrec este cu adevărat Anticristul" şi de asemenea că "felul în care vor avea loc învierea trupurilor şi Judecata de Apoi rămâne o chestiune controversată". Acest nou discurs suscită multe critici în toate cercurile epistofelice, favorabile sau nu lui Tozgrec. El fu invitat în mod formal de către un teolog radical să se ducă într-o ţară neutră ca să-şi explice poziţia cu privire la religii. Desigur, propunerea era naivă: Tozgrec nu se duse nicăieri şi nu explică absolut nimic. Asta îl făcu să-şi piardă câţiva suporteri dintre vechii tozgrecişti şi să-şi câştige alţii dintre netozgrecişti. În orice caz, în ţara din America Latină unde se manifestase prima oară era venerat ca un sfânt epistofelic şi tot felul de moaşte, cum am mai spus-o, circulau pe ascuns la nişte preţuri formidabile.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câtă frumuseţe! Câtă fericire!

Câtă frumuseţe îmi arăţi
Când cu ochii-n suflet îmi pătrunzi!
Dacă nu te văd, mă simt bucăţi;
Câtă frumuseţe îmi ascunzi!

Câtă frumuseţe îmi oferi
Când cu zâmbetu-ţi mă luminezi!
Dacă nu-mi zâmbeşti, nu am puteri;
Câtă frumuseţe îmi păstrezi!

Câtă fericire-mi dai în dar
Când îţi văd picioare, gât sau sâni!
Dacă nu le văd, sunt în zadar;
Câtă fericire îmi amâni!

poezie de Marius Robu (13 decembrie 2020)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În afara numeroşilor tehnicieni instalaţi zi şi noapte la posturile de observaţie, se mai amestecau şi agenţi în mulţimea aşteptând nerăbdătoare manifestările lui Tozgrec (acestea aveau loc la fiecare oră şi se constatase de mult că Tozgrec era practic ubicuu: apărea în mai multe locuri deodată). Oricum, se pare că niciunul dintre agenţi n-a fost considerat demn de o vizită a lui Tozgrec, nici chiar aceia ale căror probleme personale erau grave; dar exista cu toate acestea un enorm pericol ca el să fi avut preferinţe de sex, de rasă şi de culoare şi, mai rău încă, preferinţe politice. Ar fi putut să se producă cele mai supărătoare consecinţe internaţionale dacă s-ar fi pus să le povestească Ivanovilor secretele clanului Smith sau viceversa.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre iubire

Nu ştiu dacă bobul de nisip
Se întinsese lângă mine leneş şi tăcut
Sau era umbra lui, răcoroasă şi zâmbind
În timp ce el mă privea din cer
Dar, acolo unde timpul seamănă
Cu gâtul prelung al unei girafe
Sau cu veninul şarpelui cu clopoţei,
Nu este important dacă respirăm aerul
Sau senzaţia transpiraţiei lui
Şi nici dacă iubim femeia
Sau ceea ce ne lasă ea să iubim
De fapt, dacă acolo nici noi
Nu ştim ce vrem să fim
Sau dacă ne vedem tot pe noi
Ori cu totul şi cu totul altceva,
Ce putem şti despre iubire!?

poezie de Nicolae Ler din Despre zile, nopţi, trecere... transcrieri din Cartea Sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După unii specialişti, primarul n-avea de altfel niciun interes să vorbească despre el, căci pusese mâna în mod ruşinos pe suta de dolari, fără s-o mai împartă comunităţii. După alţii însă, asta era practica obişnuită în toată regiunea, iar buna credinţă a primarului e dovedită de faptul că nu rupsese foaia din registrul care confirma această vânzare neobişnuită. După toate probabilităţile, găsise absolut normal să-şi însuşească banii; iar Tozgrec devenise proprietarul legitim al ruinei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câţiva agenţi care se suspectau reciproc de contacte cu Tozgrec s-au omorât între ei şi astfel s-a înţeles repede că nimic productiv nu putea să rezulte din această situaţie. De aceea a avut loc o reuniune a tuturor agenţilor şi după multe dezbateri o hotărâre a fost luată: dat fiind că preferinţele politice ale lui Tozgrec erau departe de-a fi explicite (desigur, Ivanov afirma contrariul, dar Smith îi cită trei cazuri recente în care Tozgrec dezvăluise câteva secrete penibile ale Bedeker-ului Imperial), activitatea lui era dăunătoare pentru toată lumea, în egală măsură. În consecinţă, era în interesul tuturor să scape de el. A fost pusă la punct o operaţiune colectivă al cărei obiectiv era exterminarea lui Tozgrec prin eforturile conjugate ale tuturor ţărilor lumii. Ea a primit numele sugestiv de Operaţiunea Pace şi a contribuit, într-adevăr, la formarea unor prietenii preţioase între agenţi, ceea ce le îngădui mai multora dintre ei să-şi mai schimbe stăpânii, iar câtorva altora să se căiască.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar întreb

Mă întreb şi întreb
cu de-a sila mă întreb
şi întreb
dacă nu ar exista mirosul ierbii oare
spun oare din răutate
oare am mai descălţa noi luna de lumină?
Mă întreb şi întreb
cu aceeaşi silă întrebătoare
dar mai bine
întreb deci
dacă nu ar exista sângele
am mai vedea noi răsăritul cum naşte
în iarbă puşca unui soldat?
Mă întreb şi vă întreb pe voi
cu toată sila pricinuită de întrebarea
ce o întreb
când nu îţi pasă
dacă nu ar exista strigătul mamei
când te cheamă pe lume
ar mai fi în iarbă împuşcătura unui soldat mort?

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!