A treia elegie

Contemplare, criză de timp şi iar contemplare

I.
Contemplare

Dacă te trezeşti,
iată până unde se poate ajunge:
Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.
Iată până unde poate ajunge
privirea, dacă se trezeşte:
Deodată devine goală, aidoma
unei ţevi de plumb prin care
numai albastrul călătoreşte.
Iată până unde poate ajunge
albastrul treaz:
Deodată devine gol pe dinlăuntru
ca o arteră fără sânge
prin care peisajele curgătoare ale somnului
se văd.

II.
Criză de timp

O, scurtă tristeţe, insectă verzuie,
voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor
spart; şi de pălmile mele acoperite,
ca să renască un cu totul alt decor.
Camera se revarsă prin ferestre
şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi.
Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,
mi se petrece-n irişi.
Mă amestec cu obiectele până la sânge,
ca să le opresc din pornire,
dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe
spre o altă orânduire.
O, scurtă tristeţe, rămâne
de jur împrejur o sferă de vid!
Stau în centrul ei şi unul câte unul
ochii din frunte, din tâmplă, din degete
mi se deschid.

III.
Contemplare

Deodată aerul urlă...
Îşi scutură păsările în spinarea mea
şi ele mi se înfig în umeri, în şiră,
ocupă totul şi nu mai au unde sta.
În spinarea păsărilor mari
se-nfig celelalte.
Frânghii zbătătoare le târăsc,
acvatice plante.
Nici nu mai pot sta drept,
ci doborât, peste pietre fluorescente,
mă ţin cu braţele de stâlpul unui pod
arcuit peste ape inexistente.
Fluviu de păsări înfipte
cu pliscurile una-ntr-alta se agită,
din spinare mi se revarsă
spre o mare-ngheţată neînnegrită.
Fluviu de păsări murind,
pe care vor lansa bărci ascuţite
barbarii, migrând mereu spre ţinuturi
nordice şi nelocuite.

IV.
Criză de timp

Ca şi cum s-ar sparge un mormânt
şi-ar curge pe fluviu
tot misterul lui...
Dar mai degrabă,
ea, privirea, ne ţine
la un capăt al ei fructificaţi.
Suge din noi cât poate
părând a ne-arăta
îngerii copacilor şi ai
celorlalte privelişti.
Copacii ne văd pe noi,
iar nu noi pe ei.
Ca şi cum s-ar sparge o frunză
şi-ar curge din ea
o gârlă de ochi verzi.
Suntem fructificaţi. Atârnăm
de capătul unei priviri
care ne suge.

V.
Contemplare

Se arăta fulgerător o lume
mai repede chiar decât timpul literei A.
eu ştiam atât: că ea există,
deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.
Recădeam în starea de om
atât de iute, că mă loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirându-mă foarte că-l am.
Îmi lungeam sufletul într-o parte şi-ntr-alta,
ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.
La fel şi globul de peste umeri
şi celelalte-nfăţişări la fel.
Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,
şi care m-a pedepsit zvărlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor.
Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atât – că am atins
pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, ştiindu-mă, m-au respins.
Gravitaţie a inimii mele,
toate-nţelesurile rechemându-le
mereu înapoi. Chiar şi pe tine,
rob al magneţilor, gândule.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt egoist

ai perfectă dreptate
dar ce pot face
lumea mea începe cu mine
şi se termină asemenea
nu e o pretenţie absurdă
e doar lumea mea
până când voi mai ţine minte ceva
până când uitarea mă va uita
până când moartea mă va despărţi de ea
un jurământ frecvent
la fel de folosit precum eternitatea
în a defini o boală gravă
nu ca o tromboflebită de sinus cavernos
dar la fel de letală
în niciun caz contagioasă
deşi se ia prin sărut
de la o inimă la alta
sau prin atingere de suflete
nu e religie deşi este esenţa dumnezeirii
dar şi a păcatului
un paradox prin care lumea înaintează
în sfârşit o axiomă clară
pe care nimeni nu o poate demonstra
deşi toată lumea începe şi se sfârşeşte odată cu ea

într-un anume fel asemănător firii mele
egocentrice

recunosc că trăiesc totul prin mine
nimic din ce nu mă pătrunde
nu există
nici cerul nici marea nici himalaya
nici măcar podişul gobi
sau gândacii de colorado
(un fel de gangsteri ai cartofului)

toate minunile
toate deşertăciunile
trăiesc atât cât eu le pot trăi
e ca şi cum aş reuşi să înghesui infinitul într-o clipă
deşi nu mai am nevoie de ea

iar lumea aceasta
a mea
începe cu mine
dar fără tine îmi pare goală

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi poate de aceea...

Şi poate de aceea, că nu suntem metalici
şi nici încetiniţi, şi nici lemnoşi,-
de aceea poate, când cocoşii galici
se bat cu penele-nfoiate şi frumoşi,-
noi ridicăm din noi, un glob de gând spre vid
şi-l sprijinim în pălmi, deasupra, sus,
şi soarele se alungeşte spre el şi îşi deschid
încă ceva din ele
luminile de nespus.

şi se curbează câmpul supt, spre globul
acesta, doritor,
şi viitorul îşi întinse leneş lobul
înspre prezent, rupându-se din viitor

De-aceea poate apărăm mai palizi,
şi-n largi mişcări orizontale, de înot,
un glob de gând întindem, tot şi tot
mai sus, spre sorii candizi...

până se lipesc de el bucăţi de cer albastre
şi-aterizate păsări, cu umbrele zburând,
şi relieful viu al trupurilor noastre
devine relieful acestui glob de gând.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Roşu vertical (1967)
Adăugat de Roxxy306
Comentează! | Votează! | Copiază!

Enghidu

A murit Enghidu, prietenul meu,
care ucise cu mine lei.
(din poemul Ghilgameş)

I

Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde,
Şi picioarele priveşte-ţi-le, seara, drept cum stai,
Atârnând spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
Dar şi aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi,
Ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
Ca să-ţi încap în gură.
Pipăie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurtă trecere.
Mi-am întins privirea şi ea a întâlnit un copac,
Şi el a fost!
Umerii priveşte-mi-i, şi spune-ţi că sunt cei mai
Puternici pe care i-ai văzut, după iarbă şi bivoli,
Căci fără pricină sunt aşa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
La moara de vânt.

De-aceea când mă ard în străfundul ochilor
Niciodată atinsele de mine lumini,
Suava durere albastra-mi întind peste creştet,
Să-mi ţină loc de cer.
Şi dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
Cu pietre, cu o dungă de mare,
Atât cât să-mi fie toate un pat,
Totdeauna neîncăpător gândului meu
În veşnică creştere, o, n-am să ştiu că şi tu
Te dori pe tine asemeni, şi nu eu sunt acela
Cu care vorbesc!

II

Ca să fie ceva între noi, altcineva - sau eu
Însumi - am botezat ceea ce eu însumi făcusem,
Rănindu-mă,
Mereu împuţinându-mă, mereu murind,
Cu vorbe de buzele mele spuse.
Şi pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
Tot fără pricină, ori numai pentru că aşa mi-au
Surâs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,
Cărei alte dureri ai spus astfel?
Desigur, înălţimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
Ca pe o suliţă fără întoarcere,
Tu altcum ai mângâiat-o, pentru că mâinile tale,
Gemene cu ale mele, sunt absurde, şi-ar trebui
Să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând
De pe o gură pe alta ca un rău nevăzut,
Căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău?

III

Joc de treceri, mai iuţi, mai încete,
Pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe
Arbori, pietrele şi râul,
Deasupra mai încetului meu trup
Atârnându-se de gând, asemenea caprelor, seara,
De funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
Şi după aceea.

IV

Şi când toate se şterg, ca într-o scoică mările,
Nimic nemaifiind, decât în ochii celor
Ce nu sunt, trecerea durerii în trecerile
Timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
Eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia
Nu există.
Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurând ca la toance,
În munţi, trecerea timpului,
Ştiindu-se singur,
Schimbând cu jur-împrejurul lui nume de lucruri.

V

Ceea ce nu e fără de margini este,
Pretutindenea călătoreşte, pete mari întâlnind
Cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
Mi le soarbe până la genunchi, colţul inimii
Mi-l izbeşte, pe gură îmi dansează.
Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
Auzului ochilor.

VI

Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
Stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
Fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,
Sufletul mai puţin mi-l rămâne, gândul
Mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
Îl privesc cum aş privi moartea, rareori
Uit aceasta, şi-atunci, din nimic fac dansuri
Şi cântece, împuţinându-mă şi smulgându-mi
Bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.

VII

Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă în faţă,
Privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
În sine celălalt dacă e,
Şi cum pe sine însuşi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
De undeva stârnite, spre altundeva.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Dreptul la timp
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povesti

Deschid pumnii şi poveştile o iau la goană, fericite şi libere.
Deschid ochii şi din mijlocul lor îmi zâmbeşti tu.
Parcă erai mai aproape, îmi zic.
Sunt prea obosită să-mi aduc acasă poveştile.
Nici până la tine nu pot ajunge şi-ţi fac semn,
un semn discret cu arătătorul de la mâna dreaptă.
Mi se pare că-l vezi, pentru o clipă am chiar certitudinea
că te-ai desprins de tine, că mă cauţi, mă urmăreşti.
Apoi aud ca prin vis cum îmi spui că poveştile mele sunt încă tinere,
nu le poţi lăsa singure,
altfel, ce fel de paznic ai fi?
Îţi dau dreptate. Uşa
se închide simplu în urma mea.
Sau poate ai suflat tu?
Poate mă aperi şi pe mine?
Nu înţeleg nimic. Nu înţeleg
Nici de unde a căzut peste lume atâta neînţelegere.

N-ar fi trebuit să deschid pumnul, îmi zic.

Undeva se aude un ceas.
Tac.

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Rodica Muntea
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ce fel roşim adesea când suntem trişti. Se întâmplă adesea să nu pălim când suntem trişti, ci dimpotrivă, să ne înroşim. Faptul acesta trebuie atribuit celorlalte pasiuni care se asociază cu tristeţea, cum sunt iubirea sau dorinţa, iar uneori şi ura. Căci aceste pasiuni, încălzind sau agitând sângele, care vine din ficat, din intestine şi din alte părţi interne, împing sângele spre inimă şi de acolo, prin artera cea mare, spre venele feţei, fără ca tristeţea, care strânge din toate părţile orificiile inimii, să poată împiedica aceasta. Dar, chiar dacă este moderată, tristeţea împiedică lesne sângele ajuns în venele feţei să coboare spre inimă, în timp ce iubirea, dorinţa sau ura împing spre faţă alt sânge din părţile interioare. Iată, pentru ce acest sânge, fiind oprit în jurul feţei o face roşie, deoarece culoarea sângelui este cu atât mai vizibilă cu cât el curge mai puţin repede, precum şi fiindcă astfel se poate aduna în venele feţei mai mult ca atunci când orificiile inimii sunt mai deschise, lucru care se întâmplă mai ales când ne este ruşine, aceasta fiind compusă din iubire de sine şi dintr-o dorinţă puternică de a evita dezonoarea, ceea ce face ca sângele din părţile interne să vine spre inimă, iar apoi prin artere spre faţă.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul ploii spre asfinţit

fantomele de zi la braţ
cu arătările nopţii
s-au aşezat lângă mine tiptil
şi patul scârţâia groaznic,
iar mâna mi-a rămas încremenită
în mângâierea lor
în ochi mi-au crescut deodată priviri infirme
firave abia ce mai pâlpâiau
mioape aduceri aminte
după cum am aflat mai târziu
ochii mei sunt ferestrele cerului
prin care ne vom arunca la asfinţit

la fel am mai aflat
cum au fost îngropaţi copacii
copac în copac
apoi zece câte zece în alt copac
până a rămas un singur copac
căruia i-am dat foc spre înserat

îngerii lumină
au tot licărit în noapte
ca nişte stele căzătoare
şi se tot prăbuşeau unul după altul
încât nici nu ne mai pasă

ploaia creşte adânc în noi oceane
pe care încă mai plutesc mesaje
de pe vasul cu care ne întoarcem din timp
şi care la rândul său
habar nu avea unde urma
să se înece

hei, ştiu o uşă cu vedere la soare!

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi atât...

printre dimineţile mele
din care ies zilnic
cu paşi programaţi
şi printre puţinele lucruri
pe care le mai am
sunt mulţi prieteni
care-şi storc transpiraţia
ca pe nişte coşuri la pubertate
spunându-mi că mă iubesc
apoi se retrag într-un petic de viaţă
ca şi cum ne-am împărţi trupul
de fapt e un fel de trădare reţinută

atunci mă apucă o haită de draci
încep să iradiez şi împing totul
spre oamenii care mă urăsc...
reacţia mea e nocivă dar
până ies din ea
nu fac mare caz
scuip înapoi
şi atât...
fără să-mi fie frică
păşesc prin mine ca pe o alee
pe care timpul aleargă
sub formă de aburi
dimineaţa devreme

durează câteva clipe

în întunericul din jur
doar eu o oglindă spartă
din care lumea adună cioburi
şi nu-i puţin lucru...
careva reazemă privirile
de coapsele mele şi aruncă
cu pietre înăuntru
ce pot să fac...
îi ţintesc ochii
ca să am
imaginea perfectă apoi
îmi ancorez limba de o linişte
şi spun doar atât
mai du-te-n...

aerul cald dilată distanţa dintre noi
mai arunc o privire

şi atât...

ceea ce simt nu e nici măcar
ieşirea care duce înspre copilărie

o bucată din mine
rămâne cantonată pe os
în suflet mi se preling
culorile copilăriei
reacţia crapă o lacrimă şi
doar regretele duc într-acolo

ies din mine
ca dintr-un trup decupat
dintr-o fotografie
şi aştept preventiv

atât...

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua elegie

Orice înger e înspăimântător. Şi totuşi, vai mie,
vă invoc pe voi toţi, păsări aproape ucigătoare
ale sufletului, şi ştiu cum sunteţi.
Unde sunt vremurile lui Tobie, când unul din cei mai strălucitori stătea în pragul uşii rustice,
puţin travestit, cum se cuvine la drum, şi nu aşa de cumplit,
(un tânăr şi el uitându-se curios la celălalt tânăr). Dacă arhanghelul acum ar ieşi,
primejdios dintre stele, numai c-un pas, în jos, către noi,
cutremurător ne-ar bătea inima. Cine sunteţi?

Fericiţi ai vremii dintâi, răsfăţaţi ai Firii,
trăsături din înalt, creste din zori
ale oricărei creaţii, polen al înfloritei dumnezeiri,
articulaţii de lumină, trecători, trepte, tronuri,
spaţii formate din esenţe, scuturi de dragoste, tumulturi
ale simţirii în extaz furtunos şi, deodată, numai
oglinzi care răspândesc din belşug propria lor frumuseţe
ca s-o creeze din nou în propriile lor feţe.

Noi tot ce simţim împrăştiem; ah, noi
ne exalăm şi pierim; din văpaie-n văpaie
dăm tot mai slabă mireasmă. Ne spune cineva:
da, îmi intri în sânge, camera asta, primăvara
se umplu de tine... Zadarnic însă, nu ne poate păstra,
dispărem în el şi în preajma lui. Dar ei, care-s frumoşi,
o! cine poate să-i păstreze? Necontenit pe faţa lor
aparenţa se-nalţă şi piere. Ca roua dimineaţa, din iarbă,
ce-i al nostru se ridică din noi, precum căldura dintr-o
mâncare fierbinte. O! zâmbet, încotro? Şi privirea care se-nalţă:
nou şi cald val care zvâcneşte din inimă –;
vai mie: totuşi, aceasta suntem. Universul în care
ne mistuim păstrează mireasma noastră? Îngerii oare
nu iau într-adevăr decât ce este al lor, propriul lor suflu,
sau, poate, uneori, ca din greşeală, ceva din ce suntem
se află în suflul lor? Suntem noi oare amestecaţi
în trăsăturile lor măcar atâta cât nelămurirea
pe feţele femeilor însărcinate? Ei nici nu ştiu aceasta
în vâltoarea-ntoarcerii în ei înşişi. (Cum ar putea s-o ştie?)

Îndrăgostiţii, dacă ar înţelege, ar putea să vorbească
ciudat în aerul nopţii. Fiindcă se pare că totul
ne ascunde. Uite, copacii, există; casele
în care locuim au rămas aceleaşi. Numai noi
trecem pe lângă toate ca un schimb aerian.
Şi totul se uneşte ca să ne împrejmuie cu tăcere,
pe jumătate de ruşine, poate, pe jumătate dintr-o adâncă speranţă.

Îndrăgostiţilor, voi unul în altul mulţumiţi,
pe voi vă întreb ce suntem. Vă cuprindeţi. Aveţi vreo dovadă?
Iată mie mi se întâmplă că mâinile mele
se cunosc una pe alta sau că faţa mea veştejită
în ele se cruţă. Aceasta însă dă prilejul să mă simt oarecum
pe mine însumi. Cine totuşi, numai pentru atâta, ar îndrăzni să fie?
Voi însă, care sporiţi fiecare în extazul celuilalt, până când,
dominat, celălalt vă imploră: destul! voi care fiecare în mâinile celuilalt
vă-mbelşugaţi tot mai mult ca un an de podgorii;
voi care uneori nu mai existaţi numai pentru că celălalt
vă întrece cu totul; pe voi vă întreb ce suntem. Ştiu
că în atingerea voastră fericirea e atât de mare
pentru că dezmierdarea ţine pe loc,
pentru că locul pe care dragostea voastră-l cuprinde
nu piere; pentru că simţiţi acolo durata
pură. De-aceea îmbrăţişarea vi se pare o promisiune
de eternitate. Şi totuşi, atunci când v-aţi învins spaima
primelor priviri şi aşteptarea nostalgică la fereastră
şi prima plimbare împreună, o dată, prin grădină:
Îndrăgostiţi, mai sunteţi voi oare? Când unul în altul
vă duceţi unul pe altul la buze şi beţi–: băutură la băutură,
o! cât de ciudat băutorul se desparte de faptă.

N-aţi văzut cu mirare pe câte-o stelă antică prudenţa
gestului uman? Iubirea şi despărţirea nu erau oare
atât de uşoare puse pe umeri, parc-ar fi fost din altă
materie făcute decât sunt la noi? Aduceţi-vă aminte
de mâinile care atârnă fără s-apese, deşi e putere în trupuri.
Aceşti stăpâni pe ei înşişi ştiau şi-şi spuneau: atâta numai
e-ntinderea noastră; atâta-i al nostru, să ne atingem aşa.
Zeii ne strâng mai tare. Dar numai zeii pot asta.

Dac-am putea şi noi să găsim o curată, îngustă, trainică
parte de substanţă umană, o fâşie de pământ fecund care să fie
a noastră, între fluviu şi stâncă. Fiindcă propria noastră
inimă ne depăşeşte mereu ca şi ei. Şi nu mai putem
s-o privim în imagini care o domolesc, şi nici
în trupuri zeieşti în care se potoleşte, sporind.

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lungă contemplaţie în faţa ferestrei deschise spre neant

"Nimic nu-i mai tragic, într-adevăr, decât să-ţi pui rostul vieţii în afara ei, să trăieşti cu necesitatea gloriei, obscur, mângâindu-te cu vâlva de după moarte. E atât de dureroasă pentru unii această satisfacţie, încât sunt şi ei din aceia care ar simula moartea spre a pregusta judecata viitorului." (G. Călinescu)

iubesc prea mult viaţa pentru a renunţa la ea
chiar dacă lumea simt că nu-mi aparţine
trăiesc fără să-mi pot aminti
locul în care a copilărit sufletul meu

până la urmă paradoxal vorbind şi simţind
ajungi să iubeşti şi exilul acesta nelumesc
rana prin care curge
neputinţa de a fi fericit întru totul

(doar răstignirea face posibilă
existenţa concomitentă în cele patru
dimensiuni ale crucii?)

întrebări fără răspunsuri
răni fără vindecare completă
pe care ajungem să le acceptăm
şi să le iubim fiindcă
ne amintesc că suntem aici acum
şi nu altundeva altcândva

iar mie nu-mi rămâne decât să scriu
poezia mea este o lungă contemplaţie
în faţa ferestrei deschise spre neant

nu ştiu ce se află dincolo totul este întunecat
nimic nu mă ispiteşte
doar un fior îmi trece prin şira spinării
făcându-mă să cred că e mai bine aici

în ciuda durerilor şi mizeriilor care mă deziluzionează
există şi un dram de frumos există şi multă imaginaţie
care poate face înconjurul lumii
care poate ajunge la marginea universului
călare pe o cometă
ce inspiră vidul pe nări şi suflă flăcări

dragă G. nu-mi doresc să simulez moartea
pentru a pregusta judecata viitorului
dar încerc să simulez nemurirea
şi să trăiesc în poeme
aşa cum nu pot trăi în acest exil nelumesc
eu nu voi muri niciodată
am spus de-atâtea ori chiar şi atunci când durerile
mă torturau să mărturisesc contrariul

facă-se voia mea în lumea imaginaţiei mele
gândul meu să fie Big Bang-ul universului paralel
al realităţii alternative în care
voi fi mereu fericit

poezie de Ionuţ Caragea din Mesaj către ultimul om de pe Pământ (2017)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu de ce

de un timp
toate lucrurile din jurul meu
au început să mă părăsească
îţi dai seama cum este
să te trezeşti deodată
singur cu tine între două oglinzi
glisând dintr-o oglindă în cealaltă
într-o dezordine perfect browniană,
fără acele lucruri
cu care te-ai înfrăţit de-o viaţă
pe care le-ai îndrăgit
cu care ai făcut planuri
cum să vă petreceţi weekendul
şi
şi nimic
doar liniştea care îţi doare auzul
sau îţi înnoptează privirea devreme
dis de dimineaţă
e ca şi cum
ai deschide o conservă
de fasole boabe cu carne de porc
şi ai realiza
că înăuntrul cutiei ai avut culcuşul
înainte de a te naşte
la dracul zici deşi
ai locuit în locuri şi mai rele

acum nici nu ştiu ce îmi va
lipsi mai mult,
poate pantofii maro
atât de comozi şi sport,
poate îmi vor lipsi cărţile sau laptopul SH,
poate micuţul Ka
un Ford albastru închis
ciupit de rugină pe dedesubt
pe sub fusta-i dantelată

sau poate tu îmi vei lipsi cel mai mult
iubita mea târzie venită la apus
cu zarea zvârlită
ştrengar peste umăr,
peste sânii rotunzi
cum te vei descurca fără tăcerile mele?
poate îţi vei aminti cum îţi treceam
palma pe frunte
mângâindu-ţi pe rând
o durere, un nod, un gând
o buclă blondă rebelă?

îmi va fi dor şi de câmpia din mine
şi de amintiri
şi de cânticele urlate cumplit la beţii,
de poeziile scrise în somnul din nesomn,
de chitara cu griful plesnit
mai mult scârţâind
sau de mine
de mine o să-mi fie dor de mor

şi dacă toate m-au părăsit
pentru celălalt eu
cel care păşeşte mereu
în urma mea cocoţat pe umbră
care-mi cântă gutural
la ureche
Hey Hey, My My
hitul lui Neil Young
(ştiu îmi place şi mie
doar ce l-am pus
ca sonerie la vechiul telefon)
am să plâng de ciudă până când
până când am să păşesc eu în urma
celuilalt eu aşteptând un moment prielnic
să-i călăresc umbra,
să-mi fur lucrurile mele înapoi
şi pe tine iubito deşi
ştiu că vei fi mai obosită
mai uzată puţin

până atunci am să scot
din lada de zestre a mamei
sticla cu vodcă rusească
ascunsă acolo de tata când m-a văzut
sărutând pentru prima oară
o fată pe drum
şi am să beau până când
mă voi uita pe mine definitiv
şi o să mă doară capul
o săptămână întreagă
sau la nesfârşit

ciutura plină ochi cu lumină
limpede ca o lacrimă
şi rece
cum o urcam sus până la cer
îţi aminteşti cum se însenina lumea
uitată în mine?

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Antimaterie

Priveşte-mă,
pasărea din mine şchioapătă în zbor,
aerul prin care trece devine din ce în ce mai sărat,
ca în apropierea unei mări, la care, spre sfirşit,
trebuie să cobor.

Ascunde-mă propriei mele umbre
şi lasă-mi umbra să te acopere fără de mine,
plutind uşor peste ceea ce mai e
un vis cerşind printre ruine.

Uită-mă adânc,
aşa cum, până la urmă, se uită pe sine şi uitarea,
şi revino în deşertul acela,
din care, demult, ai auzit chemarea.

Ascultă-mi depărtările
şi vei înţelege că tăcerea e ca trupul unei scoici,
nevăzut, neauzit, dar trăind undeva, pe un mal,
unde doar caii singuri mai ajung,
fugiţi din hamuri de troici.

Păzeşte-mă fără să vrei,
absenţa mea e mai puternică decât fiinţa mea,
aşa încât ai grijă de lipsă, de tăcere şi de umbră,
căci ele sunt clipa care, odată, a vrut să stea.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Stai liniştit! Chiar dacă vorbim, te rog să nu-mi dereglezi aparatura.
Lucian: Îmi pare rău, nu mi-am dat seama... Dar cum poţi spune una ca asta? Evident că nu acesta este motivul pentru care s-a apropiat de tine. Şi de ce crezi că n-ar avea pe cine altcineva să aleagă? Blonda, hai să spunem, iese din discuţie acum, nu mai este liberă, dar pe tot parcursul călătoriei până aici a fost mereu liberă, deci, dacă ar fi avut de gând să se apropie de ea, nu văd ce anume l-ar fi reţinut. În plus, încă mai e Lia, care e şi ea liberă, la fel ca şi tine, apoi Ly, care, s-o spunem drept, e foarte atrăgătoare. De altfel, ar mai fi Sonya, cât şi o mulţime de alte fete de aici, de pe Proxima, care de care mai frumoase, deci, ar fi avut totuşi de unde alege.
Stela: Poate, Luci. Dar să le luăm pe rând. Maria sigur nu mai poate intra în discuţie acum, Lia are o fire aparte, retrasă, distantă, rece, dificilă, Alex n-ar fi reuşit niciodată să se apropie de ea, iar în ceea ce o priveşte pe Ly, ea e de mult în vizorul campionului, iar Alex n-ar fi în stare să-i facă una ca asta mai tânărului nostru coleg, adică să se pună între el şi Ly. Cât despre Sonya şi celelalte fete de pe planeta Proxima, or fi ele într-adevăr frumoase, dar nu l-aş vedea pe Alex, sau pe vreunul, oricare dintre voi, îndrăgostit de o fată de pe o altă planetă.
Lucian: Păi, doctore, ar fi deja Mihai; doar ce ai zis că el şi Ly...
Stela: Cu Ly e cu totul altceva.
Lucian: Altceva?! Ce altceva?! E sau nu de pe Proxima? Din câte ştiu eu, e chiar fiica domnului To Kuny, conducătorul local, deci, despre ce altceva ar putea fi vorba?
Stela: Ai, dreptate, dar Ly... Nu ştiu, parcă e altfel, am această ciudată senzaţie; ori poate doar din cauză că ne-am obişnuit noi cu ea...
Lucian: Chiar că e o senzaţie ciudată, doctore.
Stela: Să lăsăm asta.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lumea lor

Există dincolo de orice vizor,
O lume frumoasă, doar a lor
Unde se poate dormi în zbor,
O lume a păsărilor.

E dat de îngeri darul lor,
Un dar ce-l au până când mor
Mereu cu gândul printre nori,
Cântându-i soarelui în zori.

Si vine câte-un anotimp,
Uneori, mult prea din timp
De le alungă-n alte ţări,
Peste oceane, peste mări.

Îşi lasă-n urmă munca lor,
Luând cu ele lumea lor
Şi pleacă, cu gândul la noi,
Plângând uitându-se înapoi.

Se duc cu soarele de vară,
În alt tărâm, cu primăvară
Păstrând cu ele amintiri,
Inegalabile trăiri.

Vom fi şi noi în gândul lor,
Rămaşi ascunşi, în lumea lor
Purtaţi prin crânguri neştiute,
În sufletele lor mărunte.

Şi vor veni din nou la noi,
Să-şi vadă al lor tăcut zăvoi
În stol neîncetat zburând,
Murind pe drum, cu noi in gând.

poezie de Alin Ojog
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Sigur, e prea târziu ca să-mi mai faceţi reproşuri acum... Dar eu vă pot reproşa vouă. Mai ales... Nis, de ce n-ai venit zilele trecute în navă, ca să mă opreşti din "activitate"? Tu sau altul?!
Nistor: Păi, şefu', de unde era să ştiu ce se petrece aici? Nu-mi puteam închipui ce faci tu în navă.
Lucian: Sigur, n-aveai de unde să-ţi închipui... Dar puteai veni, măcar de curiozitate, să vezi ce mai face vechiul tău prieten, singur, în navă, de atâta timp. Măcar atât puteai face pentru mine. Doar pentru asta există prietenii, nu-i aşa?! Mai ales cei vechi, aşa, ca tine... Dar tu nu te-ai obosit. Şi tu, bătrâne?
Alex: Off, Luci...
Nistor: Ah, şefu'... Ai dreptate; amândoi merităm să ne reproşezi acest lucru. Dar cel puţin mie nu mi-a trecut nici o clipă prin minte ideea de a veni prin navă, să te văd sau că s-ar întâmpla ceva nedorit.
Lucian: Şi atunci... La fel şi ceilalţi... Eu ştiu că ceea ce am făcut e foarte grav, sunt conştient acum de acest lucru, dar nu mai pot schimba nimic; faptele sunt deja consumate. Şi... Lia, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu erai tu, singura care a venit totuşi în cele din urmă în navă şi a reuşit chiar să mă oprească din nebunia mea... Îţi mulţumesc mult pentru tot. Eu... N-am cuvinte! N-aveai nici o obligaţie, mai ales după ceea ce ai văzut în camera ta din oraş.
Lia: Luci, ajunge!
Lucian: Da, probabil; cred că ajunge...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chilipiruri oferite de ocean

Celor care susţin că, tributari exagerării,
Noi supraevaluăm importanţa mării,
Eu le răspund: "Nu, oricum o dai, orice-ar fi,
Nu-i adevărat – în afară că-n zilele senine
E-albastră, ea ne-aduce beneficii – şi nu puţine;
Nu-mi imaginez ce ne-am face într-o bună zi
Dacă deodată mările ar putrezi. ''

De pildă, să ne gândim la nave. Ce-ar fi dacă,
Lipsindu-le substanţa pe care să plutească,
Iolele şi pescadoarele vor eşua,
Şi fregatele, şi navele de linie, şi, luaţi aminte,
Toate ambarcaţiunile care vă trec prin minte?
Niciuna dintre ele, cu alte cuvinte,
N-ar mai naviga dacă Oceanul s-ar evapora.

În schimb, doar de-un singur neajuns scapă
Insulele britanice-n lipsa cuprinsului de apă
Care desparte malul acesta de celălalt:
Renunţând la alte daruri oferite de-ocean cu generozitate:
Continentul s-ar întinde până la Kent şi, încă, mai departe,
Iar noi, făr-a mai pluti cu necesitate,
Am călători numai şi numai pe-asfalt.

Să ne gândim, de pildă, la peşti. Nu-mi pot închipui
Unde ar găsi ei alt spaţiu pentru a se zbengui
Şi a face sport, unde-ar mai putea înotul exersa;
Cum ar putea balenele, mai vreau să ştiu anume,
Grăsuţele balene, arunca spre cer jeturi de apă-n spume?
Unde s-ar duce jucăuşul hering în această lume
Dacă resursele acvatice ar dispărea?

De aceea noi avem pentru Ocean o stimă mare;
Dar, desigur, eu am şi motivele mele particulare
Să îl laud, nu mă ascund:
Atunci când inimii mele-i este dor
Să simtă ceva ud şi fremătător
El e mediul cel mai frumos şi mai primitor
În care-ador să mă scufund.

poezie de Owen Seaman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miez de noapte

Scriu versuri şi atât.

Să dorm nu pot deloc

şi-aş vrea să mai visez,

să-mi amintesc primul sărut,

când timpul s-a oprit în loc.

Să-l recreez...

.

Noaptea m-acoperă

Iar eu mă pierd în vers

precum într-un abis.

Privirea- i ca o negură

şi mă apuc de şters,

căci nu-i nimic de zis.

.

E prea mult haos.

Mă-nvârt în jurul meu

şi tot nu mă găsesc...

Va fi şi mai frumos,

dar nu chiar curcubeu.

Oricum, de pot, zâmbesc.

.

Să fii tu bine, cititor!

Dorinţa va rămâne

mereu la fel.

Voi încerca să zbor

şi să culeg doar bine,

să ne-nfruptăm din el...

.

Devine tot mai rece,

iar trupul cade greu,

alunecând spre sol.

Aş vrea să pot petrece,

dar ăsta sunt doar eu

pierzându-mă în gol.

.

Ascult doar pianul.

Mă bucură de dor

şi mă-nţelege.

Tristeţea - straniul

sentiment. Un nor

ce nu mai merge...

.

Dar ne veghează luna

pe amândoi deodată.

E noapte iar.

Puternică-i lumina

ce zice – niciodată,

nimic, nu-i în zadar.

.

Nici dragostea pustie,

nici sufletul pătat

cu întuneric.

Căzături să tot fie.

În timp am învăţat

să mă ridic...

​

poezie de Pleşa Dragoş Florian din Poezie
Adăugat de Pleşa Dragoş Florian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada omului cumsecade

Mi-a plăcut un fel de om în viaţă,
Lui îi scriu azi una din balade,
Celui ce n-a fost nicicând paiaţă:
Mi-a plăcut de omul cumsecade.

L-am găsit la greu şi la nevoie,
Poate-nsingurat şi el ca mine,
L-am găsit şi marţea şi-ntr-o joie,
I-am citit în ochi luciri de bine.

Dar l-am prins pe om şi-n veselie,
Am ciocnit atunci cu el paharul;
Poate chiar o tainică regie
Aruncase peste noi cu zarul.

Ne spuneam "Salut şi numai bine!"
Când ne despărţeam spre zări opuse,
Şi simţeam cum mulţumiri de sine
Îmi creau, nervos, un fel de tuse.

Îmi spuneam că lumea nu-i pierdută
Cât există omul de-omenie;
Sufletul e cea mai grea redută,
Dar şi cea mai mare bogăţie.

Dar, aflaţi, de la o vreme-ncoace,
Nu mi-a mai ieşit deloc în cale...
Poate că-i bolnav, de-aceea tace,
Poate că boleşte prin spitale.

Şi, de când el nu mai e pe-aicea,
Parcă am plecat şi eu aiurea,
Mi-am pierdut de-atunci complet elicea,
Vremuri mi-au tăiat-o cu securea.

Când ştiam atât – că mai trăieşte
Şi că ar putea să-mi iasă-n faţă,
Cât iubirea încă dăinuieşte,
Eu ştiam: Pământul nu îngheaţă!

Însă s-a lăsat deodată frigul,
Văd pe oameni doar figuri crispate,
Am ajuns să bântui singur digul
Unei mări de gânduri spulberate.

Şi mă uit la semeni cu atenţie
Ca pe-o listă grea, cu dispariţii;
Deşi par, eu nu ridic pretenţie
A fi purtător de premoniţii.

Nu pot să îmi stăpânesc paloarea,
Nici privirea dusă, răvăşită,
Eu încep să port în ochi răcoarea
Ce o simte fiara hăituită.

Oameni am rămas doar biologic,
Şi minciuna asta se plăteşte –
Un blestem se-anunţă epilogic:
De-al lovi pe-acela ce iubeşte.

Nu gândesc cei răi că în balanţă
Cu cei buni rezistă omenirea?
Că, ciudat, e singura speranţă
A-ţi iubi duşmanul şi nu firea?

Eu iubeam un om deschis la toate,
Fără vanităţi şi complicaţii...
Nu-l mai văd să ne mai dăm dreptate,
Nu ne mai atingem peste spaţii.

Voi ajunge să vorbesc cu mine ‒
Sunt şi eu, în fond, om cumsecade;
Poate că în mine se mai ţine
Lumea asta tristă, care cade.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!