Pată repetabilă

am devenit peste noapte un bagaj
îndesat cu povestea vieţii tale comprimată
în mersul peste scoici, pietre, silabe
strâns cu centura cuvintelor fără adresă exactă
călător, la întâmplare, între orizonturi.

înfig dinţii în scoarţa peticită a timpului
capul legat în colţuri de fiecare scrâşnet al meu
umblă amputat de mâini şi picioare
inima simte să moară sub greutatea sângelui vlăguit
de atâta mers întortocheat în această viaţă spoită

o umbră a mângâierilor adormite în culcuşul lor
s-a ridicat, aidoma unei închipuiri dornice,
să mă însoţească spre răsăritul
ce-mi încălzeşte dimineaţa trezită
de lătratul ascuns al câinilor din spatele gândirii

nu vreau să arunc cu pietre
în Dumnezeul care, azi, m-a născut
altă pată repetabilă de lumină.

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea ucisă

am aripile rupte
sunt pasăre rănită
închisă într-o colivie
să zbor unde
să zbor de ce
să zbor cu ce
ieri au ucis pasărea
cu pietre
au ascuns cântecul
sub pietre
au îngropat inima
între pietre
pe ţărmul pustiu
azi, doar sânge
pe pietre

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce bine-ţi stă!

S-a curbat bolta timpului
peste orizontul resemnat în ceaţa viselor.

O vreme platonică, m-a locuit acest patrat.
Acum, mă împinge spre uşă
determinat de o împrejurare mistică.

Cu palme curate atinge fecunde clipe,
convins că nu-mi va simţi lipsa.

Vrea să rămână îmbrăcat
în aceleaşi culori irepetabile...
în aceeaşi aglomeraţie de gânduri.

Îmi pare că trăiesc un basm.

Stau scufundată între cuvinte respirabile.

Înşirate în altfel de forme
mă balansează printre silabe robuste.

Ameţesc în urma frazelor întortocheate
rostogolite peste buzele tale.

Ce bine-ţi stă rostindu-le,
acoperind restul de singurătate!
Mirată că vreau s-o părăsesc
într-un respiro
ce nu poate fi rostit în cuvinte
mă biciuie cu privirile hâde!

Îmi va fi dor de tine,
rotundă singurătate?

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucruri care nu se spun

Parodiat fără accept
patratul meu s-a trezit
la marginea prăpastiei între cuvinte.

Laturile îi fac obseraţii
unghiurile îl înjură pe la colţuri
iar un sentiment accentuat al inutilităţii
tocmai i-a căzut pe umeri
în multiple straturi
privindu-l de sus în jos.

Fără a prevesti ostilităţile
stă pe întinderea parodiei
încercând să-şi revendice drepturile
aplecate într-o lumină confuză.

M-am simţit responsabilă
de înţelesurile acestor stări
ascunse în ritualuri ce se vor învingătoare
în acest întuneric dătător de seve
cu oase măreţe într-un amurg precar.

Se simte devorat în orizonturi diferite
ce plutesc generos pe începuturile lui
nostalgice în faţa cuvintelor.

Îmi zice că puteam face altceva decât să-l expun.
Dezamăgit închide ochii într-un refugiu firesc
conştient de atâtea alte lucruri care nu se spun.

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pietre vorbind

Sparg seminţe de pietre
pentru că nu am pietre.
Arunc coji de seminţe de pietre pe pietre
pentru că nu am pietre.
Şi totuşi o piatrâ azvârlită
a venit într-o azvârlire la mine
şi mi-a zis
.. Sparg oameni de oameni
pentru că nu am oameni!
Nu vrei să fii omul meu?"
.. şi am vrut
să mă plâng
şi nu mă lăsau pietrele!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deveniţi inocenţi!...

roim în jurul cuvintelor.

renaştem odată cu ele...
angrenaţi în înţelesuri la ceas de taină
mister zămislit de emoţii demult adormite,
trezite brusc într-o cadenţă
aproape perfectă.

de fiecare dată se găseşte cineva
cu gândurile prăfuite de armonii dezbrăcate.
cronometrează tăceri îndelungate
întinse peste sunetul viorii ce umple uneori mistic
noaptea căzută între anotimpurile din noi.

deveniţi inocenţi
dezrobim gândurile prizoniere.

în palme arde cenuşa amintirilor.

după alte revelaţii devastatoare
spunem bună dimineaţa zilei.

îmbătaţi de noi ritualuri de contopire
roim în jurul cuvintelor.

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mirare

s-a născut o mirare
în cutele cămăşii cu mâneci suflecate
lăsându-se asurzită de tropotul miresmelor uitate.
cu aer în buzunare,
inima peticită prin colţuri,
plete-n vânt,
o modelare rotundă a destrămării
apleacă pereţii într-o gravitaţie sigură.
din cuburi de gheaţă sar cuvintele colorând aerul roz,
cea mai dulce literă îndulceşte cafeaua.
iadul şi raiul au aceeaşi tărie de împietrire şi despietrire
a sentimentului pârguit între buzele mirate.
pământul exersează din nou mersul în cosmos
deschizând o altă poartă.
îmi umblă prin cenuşă o trezire adormită din existenţă,
niciun gol de cuvinte,
lumina nespartă picură domol
deşteptând elegii eterne.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără martori!...

să intrăm în casa înaltă a cuvintelor
a înnoptat printre silabe obosite
iar răsăritul aşteaptă
cu cealaltă jumătate şi întâmplări mirobolante
să uite trecutul obosit de ploile sticloase
căzute cu inocenţă pe dedesubtul timpului

să recompunem un alt paradis
mult mai verde şi numai lumină
sub cupola de aer se aud clopote
începe cursa fără obstacole în căutarea cuvintelor
şi ce bine dacă vom reuşi să le pipăim
cu buzele pline de rouă

ne vom naşte odată cu zâmbetul
legaţi indisolubil meteori pe autostrada prezentului
care ne-a întins mâna
la aceeaşi altitudine a tăcerii
cu forma pătrată şi mângâieri tumultoase

pe continentul LINIŞTEA
visăm în degradeuri fără mirări
evadaţi din marginea nepăsării
îţi întind mâna
şi dansăm fără martori

poezie de Elena Toma
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe mormântul unei pietre

Sub această tristă floare
Zace-un pumn de praf stingher,
Ce-a rămas din piatra care
S-a lovit de-un caracter!

epigramă de Leonida Secreţeanu din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aidoma scribului

Poíesis-ul duhului sfânt –
din cartea cunoaşterii
celor ce sunt pe pământ,
prin rostiri genuine a fost statornicit în cuvânt.

Rugă, şoaptă, verset, blestem,
totul în tot cu parfum de poem,
amintind lumii trecutul –
în sunetul vieţii boem.

Aidoma s c r i b u l u i,
ascultând chemările timpului,
totul îmi pare un miraj al cuvântului scris –
autopoíesis între veghe şi vis.

Un spaţiu al memoriei
deopotrivă oniric- sanguin-al istoriei –
locuind cuvântul mirabil nenumărabil:
poíesis-ul duhului întrupat lumină şi har;
rămas spectator la comedia umană,
transfigurându-se noimă
celor fără de moarte în avatar –
cum într-o renaştere eternă
sufletul vieţilor noastre de chihlimbar.

Aidoma scribului
-cronică vie a timpului său,
sub poleiala de metafore,
într-un ignobil sfârşit
te-aşteaptă faptele tale.
Cu toate. Saltul în normalitate,
oricât de greu ţi-e să-l urmezi
într-un pelerinaj inedit,
înseamnă să te lepezi
cu demnitate de amintiri şi păcate,
fiecare pată de lumină şi fiecare umbră având
ecoul ei în eternitate.

poezie de Dumitru Găleşanu din Luminile omului [lirica filosofică] (16 noiembrie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toarnă peste mine mirul vieţii

Zideşte-mă din lutul palmei tale,
Fii olarul care să mă-nveţe a zbura
Şi toarnă peste mine mirul vieţii,
Ca să moară moartea, în spaima sa.

Fă-mă firul care să te ţină strâns
De sufletul ce-mi cânta pan' la Dumnezeu,
În straie de lumină dezmierdată,
Ce-mi taie în aortă un curcubeu.

Şi depărtează, de se poate, tot blestemul,
Să nu mai bată clopotul de lacrimi seci
Ce pe obraji săpat-au sanţuri lungi,
Când nopţile-şi suflau în pumnii reci...

Găseşte-mi loc sub tâmpla-ţi caldă,
Să te iubesc în primăveri neprihanite,
Când iarba îşi arată dinţii ei firavi
Şi păcatele îşi sapă singure morminte.

Zideste-mă din glezna care-ţi plânge
Rănită de pironul ce-a gustat din rai
Şi negreşit, femeia pasăre-ţi voi fi,
Sub streaşină de cer, geneza ce-o visai...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din octombrie până în martie

Noaptea se risipeşte în parfum de stele,
Miros dragostea presărată peste pleoapele tale.
Dacă în visul meu, un înger s-ar furişa
Bătăile inimii mele, inima ta ar număra.

Zorii ar aduce brumă peste pietre – şi raze trandafirii.
Ai stinge dorul, linişte în suflet ai sădi
Dacă m-ai ţine strâns în braţe
Şi dezvelindu-mi umărul, cu sărutări m-ai înveli.

poezie de Carmen Stoian din romanul Din octombrie până în martie, Capitolul 1 (2018)
Adăugat de Carmen Stoian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa

I

Din soare,
Ca pe gura unei amfore prea plină,
Răsturnată
De pe-un umăr gingaş de virgină,
Dimineaţa
Toarnă din belşug lumină
Peste valea toată.

Şi natura-n pripă deşteptată,
Parcă poartă pleoape ameţite
De lumina ce-a venit deodată,
Peste dealurile adormite.

Jos în vale,
Văl subţire se adună
Dintr-un praf ce-a cărunţit în noapte,
Din tot praful străveziu de lună
Ce-a căzut pe grâurile coapte.

Nouraşi de ceaţă străvezie
Peste care, alb, seninul cerne:
Parcă-nsamnă nişte albe perne
Pe un pat nestrâns care-ntârzie.

Peste satul încă adormit
Şi pe valea iazului cu stuf,
Fumul dimineţii liniştit
Se aşază moale ca un puf.

Şi prin vălul scânteierii roze
Nu te poţi uita la răsărit;
E-acolo ceva nedefinit,
E cascada unei nebuloze.

II

Şi Dimineaţa,
Stând încă în genunchi
Cu fruntea-i albă ridicată-n zare,
Ca pe gura unei amfore,
Din soare,
Toarnă din belşug lumină,
Mănunchi după mănunchi.

Şi Dimineaţa,
Înseninăndu-şi, de răcoare, faţa,
Cu părul ei de aur, despletit,
Ridică amfora ei plină
Tot mai sus, -
Şi-acum în picioare
Pe zarea de la răsărit
Toarnă mereu din soare
Până ce moare,
Cu faţa la apus.

poezie celebră de Demostene Botez din Floarea pământului (1920)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aştept un semn

Aştept un semn ce trebuie să vină,
Căci m-am născut doar ca să îl aştept:
Aşa mi-a spus bătrânul înţelept,
Clipind din orbii ochi, fără lumină.

Sortit sunt să aştept în miezul lumii,
Un semn ce încă poate n-a pornit,
Din pietre seva murmură vrăjit,
Mă leagă clipa cu ciudate funii.

Statuie-n calea timpului ce trece
Mă udă ploaia, m-a lovit furtuna,
Cu raza-i albă mă orbeşte luna,
Iar Cronos vrea şi el să mă aplece.

Sunt blestemat pesemne să păzesc,
Albastrul cer senin şi nestatornic,
Cum aş pleca şi cât aş fi de dornic,
Ca zarea, cu-ai mei paşi, să o unesc.

Cu mâini de lut mă trage recea vatră,
Cu lanţuri grele timpul m-a legat,
Tânjind spre soare, ochii mi-au secat,
Şi inima îmi este ca de piatră.

Aşa mi-a spus bătrânul înţelept,
Şi nu avea nici un motiv să mintă:
Cu ochii stinşi, privesc spre ceruri, ţintă,
Sunt blestemat ca semnul să-l aştept.

poezie de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prezentul îmbrăcat cu sens

am uitat slăbiciunea privirii
pe destinaţia mersului înnoptez în viitor
la concertul cu visul din ape – clipe
petrec o noapte spre zi
într-un mers lumesc spre sufletul pereche
ca înspre o rugă
sens

spirala din vise a deschis nasturele unui alt poem
m-a recunoscut durându-mă încă o zi
găsindu-mă cel căutat prezent
pe umerii goi de nopţi femeia timpului
sens

întindem braţele spre înserări
prin nopţile cuminţi
splendide treceri în carul de timp
cu roţile fecunde
unicate coliere – copiii noştri
noi îmbătrânim umbre
sens

între coperţile vieţii primenite de amintiri
legende între arcuş şi vioară
melodia unei repetabile minuni
renaşte în fiecare floare albă
dinspre azi spre totdeauna
acolo şi aici – femeia
sens
zi - noapte - seară.

poezie de Vali Niţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constelaţii

ar trebui să-ţi vorbesc
despre oamenii din ziua de azi
cu ură şi brutalitate
astfel încât la despărţirea ta
de acest pământ
să nu regreţi nimic
să stai cu ochii aţintiţi
spre constelaţiile în care
ai visat mereu să ajungi
să nu mai priveşti
niciodată înapoi

în spatele tău nici măcar mormintele
celor dragi n-au rezistat
nici măcar mormintele
ultimilor înţelepţi
să nu te mire ce s-a întâmplat
cu noi în această vreme
întreaga planetă a fost profanată
clipă de clipă
de noii zei ai distrugerii
iar din cenuşa cărţilor
niciun imn închinat vieţii
nu s-a mai ridicat

priveşte aşadar constelaţiile
fărâme de amintiri
din lumea unui Dumnezeu
care a coborât pe pământ
şi a devenit om
pentru a cunoaşte
sentimentul sfârşitului

oh, suflet al meu
zburdalnic printre atâtea făgăduinţe
te-am rostogolit prin cuvânt
peste văile timpului
doar pentru a cunoaşte sfârşitul?

pentru cine mai curge
ultima lacrimă?

poezie de Ionuţ Caragea din Mesaj către ultimul om de pe Pământ (2017)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

mare

Marea – moară de apă care macină nisip din pietre şi scoici.

definiţie aforistică de Mihai Cucereavii (19 ianuarie 2013)
Adăugat de Mihai Cucereavii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Universul meu bine

ştiut, în care-am adormit seara trecută şi plin
de pluşuri gigantice, de minuscule galaxii
de umbre în trecere prin camere de tortură
şi gaze
de seră,-n care cresc legume pe filamentele de
păianjeni făţoşi la temperaturi fabuloase,
arată acum ca o mare de resturi active în bolul
cu fulgi (?!)
de ovăz consumaţi dimineaţa devreme,-nainte
ca iubitele mele simţuri stinghere să cheme
fiecare în parte dumnezeul tranziţiei fiecărui
titanic
atom chiar peste capul meu sudat între perne
de un fiu iubitor, preşcolar, care umblă pe apa
lăsată deschisă la baie, ţintindu-mă cu un laser

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu mă vezi altfel!...

azi...
tu eşti o stradă cu dublu sens
îmi simţi tălpile deznădăjduite
apropiindu-se de gândurile tale

în aerul dezmembrat
ecoul paşilor surprins
mărturiseşte că am făcut dragoste
în mijlocul ploii
udă leoarcă alerg spre orizonturi
necunoscute în zgomotul străzii
cu braţe întortocheate
prinsă în culoarea haşurată
a înserării prăfuită
de mersul cotidian

azi...
ai o nouă pereche de ochi
şi ce bine îţi stă
privindu-mă
altfel.

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea...

Aş vrea să mă dezbrac
de piele,
în clipa plină de durere!
această senzaţie stranie
apare din sentimente certe,
spunându-mi clar
că pielea-i doar un înveliş,
ce ţine strâns şi-încorsetat
al meu suflet supărat,
ce-ar vrea să zburde
peste poienile cerurilor,
ţinându-se de mână cu inima lor,
ce pată roşie i-ar da
şi norii gri ar lumina!
aştern pe-o pagină din piele
imagini calde, din Lumină,
ce cad pe-o muchie terestră
şi-o integrează-n infinit!
Aş vrea să mă dezbrac de piele,
de haina ce ţine strâns
nişte organe prea cuminţi,
ce îşi doresc să fie independente,
să poată zbura spre luminiş,
conduse de sufletul-pereche!

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăiesc o stare despre noi

păşesc prin timp
între răsărit şi apus
aşez mâinile în poala timpului
cu linişte fixez tâmplele
de fruntea iubirii din micul meu univers

în mijlocul idealurilor mă prinde o lumină
încerc să opresc nuanţele ei
într-o definiţie a conştiinţei trăite
aplec uşor capul în palme
şi-l sprijin ca mod de viaţă
niciodată plecat
trăiesc

între azi şi mâine o punte nepregătită de final
îmi e atâta dor de mâine
de setea-n despletitele frumuseţi
preţuită-i femeia în atlasul existenţei
modelează drumurile mele din lut
ca un întrerupător
umbră/lumină.

poezie de Vali Niţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!