Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copii de azi, nu-I uitaţi pe părinţi

Copii de azi, păstraţi-i în minţi
Şi în suflet pe ai voştri părinţi!

Ei v-au îngrijit, v-au vegheat,
Şi din puţinul lor v-au dat,
Ca să creşteţi cu aripi de zbor,
Să fiţi urmaşi cu viitor!

V-au iubit, v-au ocrotit,
Şi dacă uneori v-au dojenit,
Copii de azi, nu îi pizmuiţi,
Pe-aceşti neobosiţi părinţi!

Ceas de ceas şi zile de-a rând,
Voi aţi fost în al lor gând,
Că nu există un lucru mai sfânt,
Decât să fii părinte pe pământ!

În pragul casei lor, ei aşteaptă smeriţi,
Să le daţi un semn, că-i iubiţi,
Şi că-n aceste privinţi,
Mai există copii cu dor de părinţi!

Dacă viaţa departe vă poartă,
Nu-i lăsaţi pe părinţi singuri cu a lor soartă,
Veniţi şi ştergeţi lacrimile lor,
Care au curs, după atâta dor!

Veniţi ca uşa lor este mereu deschisă,
Pentru voi, să le-mpliniţi o lipsă,
Să-i bucuraţi în sufletele lor,
Pe părinţii care strigă după ajutor!

Şi într-un târziu, ce nu se va şti,
Când clipele părinţilor se vor sfârşi,
Şi nu vor mai cunoaşte zori,
Să v-amintiţi de ei adeseori!

Copii de azi, nu-i uitaţi pe părinţi,
Chiar dacă ei n-au fost nişte sfinţi!

poezie de Gheorghe Alionte (12 ianuarie 2022)
Adăugat de Gheorghe Alionte
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?!

De ce să-i lăsăm pe părinţi să ne moară?!
Cu ce drept să ucidem?! Căci odată cu ei
Vom muri jumătate, vom muri-ntâia oară
Vom simţi paşii lor ca pe-o dulce povară -
Paşi pierduţi în neant, lacrimi grele sub geană.
Vânt de vieţi răvăşite, paşii singuri şi grei.
Ei vor fi doar o umbră, noi o stea căzătoare,
Noi vom fi doar iluzii, tot iluzii şi ei.

Cu ce drept să lăsăm noi părinţii să plângă?!
Ei au plâns viaţa toată şi-n genunchi au luptat,
La copii, tot ce au, înc-o zi să le-ajungă,
Dintr-un prunc să se facă puiul mamei bărbat.
Cu ce drept judecata?! Ce-a greşit un părinte?
Ce-a greşit mama, tata? Vă aduceţi aminte?!
Cu ce drept, pentr-o palmă, doar durere să laşi
Şi să pleci la cafea şi ţigări în oraş?!

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la tristeţe?
Au făcut sacrificii şi de ei au uitat...
Cu ce drept le semnaţi condamnarea la moarte?
Ei de mult dintre voi, ca un vis au plecat.
Că sunt trişti sau sunt singuri, nici chiar lor nu le pasă,
Nu le pasă că n-au ce să pună la masă...
Luminează, căci au drumul vieţii-nainte
Şi durere şi plâns, dar şi griji de părinte.

Nu le pasă de ei, pe ce drumuri apucă,
Nici nu ştiu ce poveri au sau pot să mai ducă,
Doar de voi le mai pasă, cât rămâneţi copii,
Cât aveţi un părinte, până-n ultima zi.
Cât e Soare pe cer şi în ei Dumnezeu,
Vor lupta pentru voi şi vor plânge mereu,
Vor trudi în genunchi, vor muri repetat,
Vor muri zi de zi, că aşa le e dat.

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la uitare?!
Da, ne sunt o povară, paranoici sau răi,
Ei au râs când pe voi a uitat să vă doară
Şi-au vegheat zi şi noapte printre sute de ploi.
Cu speranţe şi rugă s-au lăsat în uitare,
Dar pe voi nici acum de părinţi nu vă doare.
Un blestem repetabil cu părinţi şi copii,
Lacrimi, suflete goale, până-n ultima zi...

P. S.
Deci cu ce drept vă condamnaţi părinţii,
Când chiar şi ei, pe ei s-au condamnat?!
Rugaţi mai bine îngerii şi sfinţii
Să le lumine drumul întinat!
Întindeţi-le mâna cu iubire
Şi daţi putere! Paşii obosiţi,
Să îşi găsească forţă-n paşii voştri.
Doar asta îi va face fericiţi.
Părinţii-s doar o lacrimă de-a voastră
În care ca-n oglindă se privesc,
Ei vor rămâne veşnic pronie cerească...
Şi dincolo de moarte vă iubesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O vorbă şi doar... atât...!

O vorba spui... dar sigur ştiu că minţi,
O spui cu nonşalanţă... neconvingator...
O tot repeţi, că ai crescut fără părinţi,
Stârnind mirare, mici reactii şi de ce nu, umor...!
Nu îţi dai seama... cuvintele toate-s fierbinţi...
Pe tine te amuză, a ta slăbuţă glumă...
Când tu vei pentru al tău copil, doar unul din părinţi,
În sufleţ o să-ţi fie frig, un fel de rece brumă...!
Glumiţa ta, poate ar valora vreo doi arginţi...
De-atat... ca o repeţi glumind de câţva ani..
De-aproape ori poate de departe tu ai avut părinţi...
Deci oricum ai da-o, nu te-cadrezi, intre copii orfani...!
Cât timp mai e, rămâi iubit-alături de părinţi...
Fii sigură că ce-au făcut, făcut-au cu suflet şi credinţi...
Să-i porţi cu drag în suflet, ei sunt chiar nişte sfinti...
Tu Doctor azi... al nostru bun copil,, doctor de... dinţi.''..!

poezie de Gică Jalba‎
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raiul românilor

Să fim copii? Am fost copii!
Şi vom mai fi pe-acest pământ
Cât unul din părinţi trăieşte
Purtând spre cer sufletul sfânt.

Cum tata a plecat demult
Spre-adâncul liniştii divine,
Pun pâine pe mormânt şi flori,
Cu lacrimi ud ziua de mâine.

Să fim copii? Suntem copii
În faţa crucilor ce cresc
Sub iadeşul de porumbei,
Pe-aripi cu steagul românesc.

Că, Doamne, ţara ni-i tot mamă,
Pământul ei ni-i trup domnesc,
Suntem copii dintotdeauna
Şi pentru asta o iubesc!

E sfântă dragostea-ntre noi:
Copii, părinţi, apoi bunici,
Că de la mare până-n munţi
Raiul românilor e-aici!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine ne influenţează în principal? Părinţii, anturajul, figurile autoritare, profesori, lideri religioşi, media şi cultura, ca să enumerăm sursele principale. Însă cea mai importantă influenţă asupra noastră o au părinţii pentru că ei sunt primul nostru contact cu lumea şi fac parte din anturajul nostru încă de la început. Amprenta lor se simte cel mai puternic şi chiar pentru oamenii care la un moment dat se revoltă împotriva părinţilor, acest lucru se simte foarte puternic pentru că dacă faci un lucru altfel de cum au spus ei, tot eşti influenţat în subconştient de părinţi. Şi dacă în loc să te duci la muncă aşa cum îţi spun părinţii te revolţi într-un mod incorect împortiva lor şi te apuci de băut, înseamnă că influenţa lor asupra ta a fost una negativă. Ştiu multe cazuri de părinţi care îşi iubesc copii însă îi influenţează negativ, iar această influenţă negativă vine din următoare surse: Supraprotejare. Lipsa de atenţie şi afecţiune. Educaţie greşită transmisă mai departe.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă pentru părinţi

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Cine are părinţi" (Poetului Adrian in memoriam)

"Cine are părinţi pe pământ, nu în gând,
Mai aude" cum neantul ne cheamă flămând.
Că au fost şi ei tineri, sărmani ori bogaţi,
Vor ajunge în cârje, cu un Alzy sub braţ.
Cel mai mult i-a durut râsul junelui scrib,
Are-n piept doar un boţ? Pălărie de hrib?
E uşor, dai cu barda în stânci, ca-n vechimi,
Iar din stâncă zbucneşte o lacrimă, ştim,
E doar vocea durerii, a sângelui, fiţi
Şi copiii de azi, şi bolnavii părinţi.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între cer şi pământ

Cutreier dimineaţa pe câmpuri.
Pământul e negru, crăpat
Şi trist că-i nelucrat de ani,
Iar eu îl calc mai trist, mai apăsat.
Şi cerul a pierdut din albastru,
Pe fire de iarbă, în rouă, a pus stele,
Sunt semne că toate se schimbă
Din câte au fost bune în rele.
Copii rătăcesc fără vrere
Aiurea dezbrăcaţi şi desculţi,
Iar seara ispitesc pe bunici
"Ce noutăţi mai ştiu de părinţi?"
Nu mi-am găsit timp şi nu pot,
Când legile le cunoaştem cum sunt,
Să dau un răspuns atâtor copii,
Care se roagă la Cer îngenunchiaţi pe Pământ.

poezie de Ion Pârâianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să mori din dragoste de oameni...

Să mori aşa deodată, este un lucru trist
Dacă ai ştii şi când, ai fii mai pesimist
Doar într-un singur fel, aş accepta să mor
Aş accepta din dragoste de oameni să mor

De ce aş fi de-acord să mor aşa-n zadar
Poate că, pare puţin cam prea bizar...
În astă lume şi eu am fost iubit
Cu ceva timp chiar înainte de-a fi zămislit

Eu am venit pe-acest pământ
În urma unui sfânt şi dulce legământ
Doi oameni care s-au iubit mereu
Da, au fost chiar ei, mama şi tatăl meu

Ce îmi doresc în astă lume şi azi şi mâine
Să stau la masă cu săracii şi să mănânc o pâine
Şi aş mai vrea în zilele ce-aduc atâta chin
Tot cu săracii să beau o cană cu vin...

De ce cu oamenii săraci, poţi să mai simţi plăcerea?
Nu de plăcere este vorba, aşa poţi să înţelegi durerea,
Durerea poţi s-o simţi numai la ei în casă...
Când nu au ce mai pune copiilor pe masă.
 
Când treceţi pe lângă casa de copii orfani
Nu ezitaţi să-i alintaţi şi să le daţi bani
Chiar dacă-n fiecare zi ne tot rugăm la sfinţi
Vom fi fără să vrem, în zilele ce vin, orfanii de părinţi

Să ajutăm bătrânii, să nu trăiască-n umilinţe
Lăsându-i să înţeleagă că pentru noi sunt fiinţe
Să le mai dăm motiv cu noi să mai trăiască
Chiar dacă într-o zi au să ne părăsească

Şi ar mai trebui să mergem în spitale
Să observăm, cu dragoste de oameni, cazuri reale
Să căutăm să sprijinim pe cei ce sunt în suferinţă
Să apelăm la ştiinţă, să nu uităm şi de credinţă
 
Revin şi spun, că nu mi-e teamă, să mor
Din dragoste de oameni pentru oameni
Să încercăm să ne unim doar în eforturi
Avem mame şi copii morţi în avorturi

Spuneţi-le celor ce luptă-n van
Pentru petrol şi gaz metan
Că nu mai vrem să ne încălzim
Şi nu mai vrem să tot murim

Nu ne interesează nici burse care cad
Nici conturi de miliardari ce scad
Suntem datori pentru copiii noştri
Să nu murim acum ca proştii
 

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fi ştiut... - jurnal de lacrimi de război

Să fi ştiut că va veni războiul, nu mai făceam copii... să suferim.
Dar cui să aparţină-această vină? Ce datorăm, cu moartea să plătim?!

De ce plătesc părinţi, copii, cu sânge? De ce cu lacrimi spală suferinţa?
De ce planeta îngenunche, plânge? Străini de viaţă, căutăm credinţa...

De ce, de ce, de ce nu-mi pot răspunde, când calcă tancuri trupuri, le strivesc
Şi din adâncul lor ţâşneşte sânge... Blestem de Dumnezeu îmi ispăşesc?!

Copii flămânzi, fără părinţi, departe, în lumea asta încă rătăciţi,
De ce, răniţi, tânjesc după dreptate? De ce sunt schije-n ochii lor cuminţi?

Ce simte-un tată, când plecând la luptă, ştie că va muri pentru fecior
Şi pruncul fi-va ultima icoana pe care-n gând, o va purta cu dor?

Un pui de om, cu surioara-n braţe, ce simte când părinţii i-au murit?
Dintr-un război, ce poţi să iei aminte?! Căci sufletele-n el s-au schilodit...

Nu tancuri, avioane şi rachete te sperie la fiecare ceas,
Ci moartea ce plăteşte biruri grele să ia de pe pământ ce-a mai rămas.

De ce să curgă lacrimă pe ceruri şi-i secetă de oameni pe pământ?
Războiu-acesta, cui să folosească? De ce să n-aibă oamenii mormânt?

Nu-mi pot răspunde şi mă doare-n suflet... Cu gânduri calde îi îmbrăţişez,
Dar mă încearcă, iată,-un fel de urlet şi-n mine în războaie mă trezesc.

Visez la pace şi la libertate... Să-ntoarcă-n lume singurul Iisus
Ce-a adormit pe cruce şi-n dreptate, spre Dumnezeu, ca un martir s-a dus.

Şi mă trezesc cu sufletul o rană şi gândul sângerând de necuvinte
Şi plâng şi plâng şi plâng precum o mamă, toţi pruncii lumii care n-au părinte.

Calc diavolescul sânge în picioare şi plâng sub crucea lui Iisus... Mi-e dor!
Şi plâng fiece suflet care moare, lăsând pământul mai pustiu, mai gol...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreţi voi, părinţi

Vreţi voi, părinţi, să fie copii voştri sfinţi?
Scăldaţi-i nu în apă, ci-n lacrime fierbinţi.
Hrăniţi-i nu cu pâinea aceasta pe pământ,
Ci cu puterea dulce a sfântului cuvânt.

Vreţi voi să vă asculte în totul şi mereu!
- Dar ascultaţi voi oare aşa de Dumnezeu?
Vreţi voi ca ei să fie copii ai firii noi?
- Dar viaţa voastră cum e, şi ce văd ei la voi?

Îi vreţi cu-îmbrăcămintea smeriţi şi cumpătaţi
Şi cu umblări curate, dar voi cum vă purtaţi?
Când voi umblaţi ca lumea şi vă purtaţi aşa,
Voi veţi purta osândă de creşterea lor rea!

Cădeţi mai bine-n lacrimi cu-amar să vă rugaţi
Să vi se ierte vina şi viaţa să schimbaţi.
Abia atunci vor creşte şi-ai vostri fii frumos
Cu sufletul şi trupul urmaşi ai lui Hristos!

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

CV-ul meu

Mă aflu în amurgul vieţii.
Toamne multe m-au brumat.
Nu-mi plâng anii tinereţii,
Cu mult respect i-am purtat.

La minte n-am fost îngust.
Carte multă-am învăţat.
M-am îmbrăcat cu mult gust,
De viaţă m-am bucurat.

O meserie bună am avut,
O casă frumoasă-am ridicat,
La multe m-am priceput,
Cu munca m-am împăcat.

Averea mea sunt doi copii
Care pe lume i-am adus.
Le doresc să aibă bucurii,
Viaţa să îi poarte cât mai sus.

Carte bună-au învăţat
Şi sunt împliniţi în viaţă.
De părinţi ei n-au uitat,
Ca pe copii ne răsfaţă.

Copiii sunt viaţa noastră!
Noi, părinţii, viaţa lor!
I-am crescut ca flori în glastră,
Acum ne sunt de ajutor.

Între părinţi şi copii
Există-ntotdeauna un contract:
Atâta vreme cât sunt vii
Se iubesc, nu se despart.

poezie de Dumitru Delcă (8 noiembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţi cuminţi

Mai plâng sub noi, în somnul lor cărunt
Ne pârjolesc în gânduri răzvrătirea
Şi uneori ne recitesc psaltirea
Cu vocea ca un dumicat mărunt
Abia alunecat pe gât şi ciunt
Aşa cum ni-i răstoarnă amintirea

Mai trec prin noi, prin gesturi şi prin sori
Prin şoapte adumbrite, abreviate
Cu chipuri mici, sfioase şi speriate
Zâmbind din prăfuitele scrisori
Pe care ni le-au scris de-atâtea ori
Dar niciodată n-au fost expediate

Mai râd de noi de sub vreun mal de ceară
Se opintesc sub lacrimile noastre
Cu ochii mari, mijiţi sub cruci albastre
Părinţi cuminţi crescuţi în colb la ţară
Mai ies din amintiri la ceas de seară
Şi se prefac apoi în triste astre

poezie de Camelia Florescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna asta-i mai frumoasă

Şi toamna asta parcă-i mai frumoasă...
Cu must de frunze-mbietor şi cast!
În amintire încă mi-a rămas...
Mă simt din nou, oriunde-aş fi, acasă!

La geam văd ramuri ude cum îmi bat
Ca nişte braţe-ncovoiate-a dor...
Eu am îmbătrânit şi nu-i uşor
În "timpul-ieri", în vise, să recad.

Miroase-a nuci şi-a dulce must din vii,
A pâine coaptă-n ţestul petecit,
Pe care prunci fiind l-am tot privit
Înfometaţi, în serile târzii.

Şi parc-o văd pe mama cu batic,
Cum se-nchina şi se ruga mereu
Şi parcă nu mai sunt acelaşi eu,
Albit la tâmple şi vorbind peltic...

Mi-a nins în gând şi ani am strâns cu sârg!
Mi-a nins în viaţă... Şi sunt trist... Sunt trist!
Să fiu adult nici azi nu m-am decis
Mi-e toamna-n fiinţă şi cu toamna plâng.

Se scutură cenuşa peste cer...
Peste pământ, cenuşa creşte-n ploi...
Suntem copii! Suntem copii şi noi!
Mai mult, în toamna asta ca oricând,
Copii cu suflet cald şi auster,
Copii trudind între pământ şi cer...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manifest pentru sănătatea Pământului

Aproape am ajuns să ne mândrim
Că mai rapid în acest veac se moare,
Că noi ne-mbolnăvim şi suferim
De boala bolilor fără scăpare.

Stupizi actori ai tragicului rol,
Mai şi avem puterea inumană
De a vorbi despre acestă rană
Ce va lăsa pământul strep şi gol.

Noi suntem fiii veacului bolnav,
Noi suntem canceroşii de elită.
Nu ne mai vindecăm cu niciun praf,
Bieţi iovi pe o planetă părăsită.

Şi mai avem şi straniul obicei
De-a spune, şi-n piept a ne şi bate
Că moartea ne-a făcut averea ei
Vânzând înstrăinata sănătate.

Şi chiar acum, când eu acestea scriu,
Când vă vorbesc plângând la fiecare,
Pentru un om sub cer e prea târziu...
Un om măcar ireversibil moare.

Oameni politici încă sănătoşi,
Bărbaţi puternici situaţi la cârmă,
Priviţi acest pământ de canceroşi!
Uitaţi-vă voi înşivă în urmă!

De nu cumva sunteţi şi voi pândiţi
Şi de sfârşitul nu vă e departe,
De nu v-a pus în drum ca să-i stârniţi
Ogoare de cenuşă muma moarte.

Şi dacă vă convingeţi că-i real,
Că omul hăituit de moarte este,
Că zeul lumii cade de pe cal
Străpuns ca de leucemii celeste,

Dacă nevasta unuia stă sub
Puterea bolii mari ca într-o cuşcă,
Dacă e cancer într-al lumii trup
Şi-n nervii ei miros de praf de puşcă,

De ce luptaţi cu armele de foc
Şi-aţi dus mortea la perfecţiune?
De ce nu puneţi banii la un loc
Pentru aflarea leacurilor bune?

Ca nu atât un ne-nsemnat câştig
Al vreunui doctor să ne enerveze,
Ci banii daţi pe moarte şi pe frig
Să pună omenirea-n paranteze.

Nu-i număraţi ilustrului chirurg
Banii luaţi pe grave operaţii
Dacă nu ştiţi şi banii care curg
Ca să distrugă rase, neamuri, naţii!

Mătuşa mea face economii
La gaz, lumină şi ades la carne
Fără a-nţelege şi a şti
Că-n spate omenirea-i pune coarne.

Degeaba sunt chemaţi marii sărmani
Cureaua să o strângă cu credinţă,
Când voi zvârliţi fără vreo trebuinţă
Sudoarea lor şi-a sutelor de ani.

Ne mor părinţi de cancer şi ne mor
Copii şi fraţi, şi cunoscuţi şi rude
Nimic n-amână ora morţii lor,
Urechea cerului nu-i mai aude.

Am merita şi noi să mai trăim.
Daţi banii noştri pentru sănătate,
Că astăzi am ajuns să ne mândrim
Cu boala nostră, prima între toate.

Vrem viaţă pentru cei ce i-am născut.
Vrem viaţă pentru noi, aflaţi în viaţă,
Că moartea chiar în noi lucrează mut
Acum, când noi vorbim despre viaţă.

Vrem să trăim! Putem să dăm şi şperţ
Pentru măcar un an de sănătate.
Opriţi vă implorăm acest comerţ
De moarte şi de tot ce nu se poate.

Oameni politici, bunii noştri fraţi,
Noi v-am cedat şi ranguri şi proporţii.
Dar nu putem continua.
Stopaţi această competiţie a morţii...

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Patrascu Ionut
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manifest pentru sănătatea Pământului

Aproape am ajuns să ne mândrim
Că mai rapid în acest veac se moare,
Că noi ne-mbolnăvim şi suferim
De boala bolilor fără scăpare.

Stupizi actori ai tragicului rol,
Mai şi avem puterea inumană
De a vorbi despre acestă rană
Ce va lăsa pământul strep şi gol.

Noi suntem fiii veacului bolnav,
Noi suntem canceroşii de elită.
Nu ne mai vindecăm cu niciun praf,
Bieţi iovi pe o planetă părăsită.

Şi mai avem şi straniul obicei
De-a spune, şi-n piept a ne şi bate
Că moartea ne-a făcut averea ei
Vânzând înstrăinata sănătate.

Şi chiar acum, când eu acestea scriu,
Când vă vorbesc plângând la fiecare,
Pentru un om sub cer e prea târziu...
Un om măcar ireversibil moare.

Oameni politici încă sănătoşi,
Bărbaţi puternici situaţi la cârmă,
Priviţi acest pământ de canceroşi!
Uitaţi-vă voi înşivă în urmă!

De nu cumva sunteţi şi voi pândiţi
Şi de sfârşitul nu vă e departe,
De nu v-a pus în drum ca să-i stârniţi
Ogoare de cenuşă muma moarte.

Şi dacă vă convingeţi că-i real,
Că omul hăituit de moarte este,
Că zeul lumii cade de pe cal
Străpuns ca de leucemii celeste,

Dacă nevasta unuia stă sub
Puterea bolii mari ca într-o cuşcă,
Dacă e cancer într-al lumii trup
Şi-n nervii ei miros de praf de puşcă,

De ce luptaţi cu armele de foc
Şi-aţi dus mortea la perfecţiune?
De ce nu puneţi banii la un loc
Pentru aflarea leacurilor bune?

Ca nu atât un ne-nsemnat câştig
Al vreunui doctor să ne enerveze,
Ci banii daţi pe moarte şi pe frig
Să pună omenirea-n paranteze.

Nu-i număraţi ilustrului chirurg
Banii luaţi pe grave operaţii
Dacă nu ştiţi şi banii care curg
Ca să distrugă rase, neamuri, naţii!

Mătuşa mea face economii
La gaz, lumină şi ades la carne
Fără a-nţelege şi a şti
Că-n spate omenirea-i pune coarne.

Degeaba sunt chemaţi marii sărmani
Cureaua să o strângă cu credinţă,
Când voi zvârliţi fără vreo trebuinţă
Sudoarea lor şi-a sutelor de ani.

Ne mor părinţi de cancer şi ne mor
Copii şi fraţi, şi cunoscuţi şi rude
Nimic n-amână ora morţii lor,
Urechea cerului nu-i mai aude.

Am merita şi noi să mai trăim.
Daţi banii noştri pentru sănătate,
Că astăzi am ajuns să ne mândrim
Cu boala nostră, prima între toate.

Vrem viaţă pentru cei ce i-am născut.
Vrem viaţă pentru noi, aflaţi în viaţă,
Că moartea chiar în noi lucrează mut
Acum, când noi vorbim despre viaţă.

Vrem să trăim! Putem să dăm şi şperţ
Pentru măcar un an de sănătate.
Opriţi vă implorăm acest comerţ
De moarte şi de tot ce nu se poate.

Oameni politici, bunii noştri fraţi,
Noi v-am cedat şi ranguri şi proporţii.
Dar nu putem continua.
Stopaţi această competiţie a morţii...

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi de copii

Lacrimi curg mai des de la copii,
Iubirea timpurie e tot cea mai frumoasă,
Să nu spui că-nţelegi decat atunci cand ştii,
Să fii un bun adult şi bun copil să fii.

Un sfat pentru părinţi ce e de ascultat,
Dreptatea nu-i a voastră ci e a cui s-a dat.

Iubirea-i frăgezită de vârstă şi de gânduri,
Şi-orice copil încearcă s-o treacă cat mai bine,
Eu unul am trecut-o şi-am tipărit-o-n rânduri,
Şi ei au depăşit-o aşa cum au putut,
Un lucru să ţii minte,
Ei nu pot fi ca tine.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de casă

La muncă în străinătate...
Am plecat de-acasă eu şi tinereţea,
La fel ca voi!
Şi am lăsat acasă gândul, că măvoi întoarce.
Venim aici crezând că vom deveni nu mai bogaţi,
Dar totusi ne mână dorinţa de a ne îmbunătăţi puţin traiul.
Al celor de acasă, căci al nostru...
Nicidecum nu poate fi numit trai,
Ci mai degrabă exploatare, prin munca forţată,
Să nu-i zicem sclavie... căci suntem plătiţi!
Prietenă îţi este decât noaptea...
Cu ea tu te trezeşti,
Cu ea tu mergi acasă.
Am plecat gândind la o viaţă mai bună.

Mergem să muncim pământul altor ţări...
Şi pe al nostru Îl muncesc oameni cu chip Şi braţe de tractoare!
A construi case în timp ce ale noastre se dărâmă...
Să avem grijă de copii şi părinţii altora,
Cei pe care suntem obligaţi să îi iubim doar pentru bani!
Dar de ai noştrii părinţi şi copii,
Cine are pivirea aţintită spre ei?
Cine are grijă?!
Este adevarat că tu sau eu, aici, purtăm o altă haină.
Un alt tip de maşină,
O casă cu etaj sau chiar grădină
Dar toate astea nu le poţi avea în ţara ta.
Tu, eu, peste ani vom purta în drumul spre sărăcie, doar amintiri.
Zic asta pentru ca doar tinereţea este bogăţie...!
Un chip mai vechi, o faţă suferindă, o maşină, câţiva bani...
Copii tăi vor fi atât de mari ca nici nu te vor mai recunoaşte,
Curioşi şi necunoscători, te vor întreba doar:
Ne-ai adus " bani "dătători de fericire?

Bunicii tăi demult s-au dus,
Iar cei ce sunt mai norocoşi şi încă au părinţi... ce le vor zice?

Mamă, tată, cu banii ce eu v-am trimis
ce-aţi făcut?!
Căci casa e la fel....

Iar ei te vor lua de mână şi-ţi arata un loc de veci la cimitir.
Uite mamă banii tăi şi casa unde ne vei căuta.
Căci dacă vei mai întârzia în goana ta aici ne vei găsi.
Deci vino acasă!
Acolo unde te-am născut şi ude te-ai jucat cu -ai tăi prieteni,
Unde ai sărutat pământul, învăţând să mergi
Şi unde-ai dat primul sărut unui băiat sau unei fete,
ori ai zâmbit vreunui bătrân.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de părinţi

Aş vrea să-i am pe mama şi pe tata
Aproape, lângă mine, să-mi croiască soarta
Căci de când ei au plecat...
În lumea largă... eu, aproape că am uitat
Ce înseamnă să ai lângă tine
Un suflet pur... un suflet de părinte!

Mi-e dor de tine, mama mea!
Şi tare acum aş vrea
Să te pot mângâia...
Să-ţi alin din durerea-ţi grea.
Chiar dacă tu mă certai,
Ştiu că o făceai pentru că mă iubeai!

Şi mi-e dor de tatăl meu
Acum când ştiu că-i este tare greu
Şi mă doare inima...
Să ştiu că el se va opera!
Dar mă rog la Dumnezeu
Să-l aibă în grija sa mereu!

Şi mi-e dor de voi, părinţi,
Aş vrea acasă să veniţi
Pentru ca atunci, când un necaz mă apasă
Să ştiu că-i cineva care mă aşteaptă
Cu drag acasă!

poezie de Gianina Cristina Gotan
Adăugat de Elena Ramona Marcov
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe la Caracal

E trist când fiicele ori fiii,
Îşi pierd sărmanii lor părinţi,
Dar sunt de-a dreptul scoşi din minţi,
Părinţii care-şi pierd copiii...

Striviţi sub tainice mistere,
Se duc părinţii spre alt rost,
De parcă nici nu ar fi fost,
Şi-i lasă pe copii-n durere...

Dar timpul lecuie durerea,
Iar truda zilei trece-ncet,
Coşmarul morţii în regret,
Şi soarta îşi impune vrerea...

Dar vrerea-i uneori nedreaptă,
Şi îi răpeşte pe copii,
Lăsându-i pe părinţi pustii,
Căzuţi pe-a disperării treaptă...

Nici timp, nici trudă, nu au vlagă,
S-aline prea cumplitul chin,
Li-i viaţa cupă cu venin,
Şi fără rost e lumea-ntreagă...

E trist când fiicele ori fiii,
Îşi pierd sărmanii lor părinţi,
Dar sunt de-a dreptul scoşi din minţi
Părinţii care-şi pierd copiii!

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!