Cântul XVIII

Un loc e-n Iad, Văi-Rele se numeşte
de piatră-ntreg cu faţă ruginie,
cum e şi naltul mal ce-l cercuieşte.

În centru-acelui blăstăm de câmpie
căscat se vede-un puţ şi larg şi-afund
al cărui chip la timp îl voi descrie.

Iar spaţiul cât rămâne-i loc rotund
cât e-ntre puţ şi râpa asta mare
şi-n zece văi se-mparte-ntregu-i fund.

Precum e locul unde spre-apărare
a zidului se văd pe sub castele
un şanţ urmând pe-alt şanţ în număr mare,

aşa erau făcute-aici şi ele.
Şi-aşa cum vezi şi punţi care să treacă
pe-alt mal, din pragul ăstor citadele

asemeni punţi din poala stâncii pleacă
şi peste gropi şi valuri necurmat
merg până-n puţ ce rupte-n el le 'neacă.

În locu-acesta ne găsirăm când
ne-a scos Gerion de pe el; şi-n cale
porni Virgil spre stânga, eu urmând.

Văzui la dreapta alte stări de jale,
şi cazne nouă şi călăi de-alt soi
ce-umpleau această cea dintâie vale.

Mişeii-n fund veneau, cu toţii goi,
spre noi din centru' văii-un stol; de-afară
alt stol, dar mai grăbit, în rând cu noi.

Precum pentru-mbulzeală mult aflară
romanii-un mod de-a circula pe punte,
în anul jubilar şi-aşa aşezară

să aibă toţi, pe-o lature,-a lor frunte
spre Sanct-Angelo câţi spre dom mergeau,
iar pe-altă parte-acei ce merg spre munte.

Şi draci cu coarne bice lungi aveau,
în multe părţi pe negrele colnice,
şi-amar din dos cu bicele-i băteau.

Vai, cum săreau de iuţi să se ridice
la-ntâiul bici, şi n-aşteptau să-i bată
al doilea rând şi-al treilea rând de bice!

Pe când mergeam îmi fu întâmpinată
de-un ins privirea, şi-am strigat grăbit:
– "Nu-l văd pe-acesta azi de-ntâiaşi dată."

M-oprii deci să-l privesc şi s-a oprit
Virgil şi se-nvoi pe plac să-mi facă,
puţin să mă şi-ntorc cu cel lovit.

Iar el credea că mi s-ascunde dacă
va sta cu capu-n jos, ci-i fu-n zadar,
căci zisei eu: – "Tu, cel ce ochii-şi pleacă,

de nu eşti dintre-acei ce-ades îţi par,
tu eşti Caccianemic, eşti el, fireşte,
dar ce te-a-mpins aci-ntr-atât amar?"

Iar el: – "Nu-ţi spui cu drag. Dar mă sileşte
cuvântu-ţi clar ce-aşa de dulce-mi sună
şi prima viaţ-a noastră-mi aminteşte.

Marchizului, oricum ar fi să spună
vrun zvon scornit, fui eu care i-am dus
să-i facă voia sora mea cea jună.

Nu-s singur bolognez sub bice pus,
ci-i plin ăst loc de ei, de-atâta ginte,
încât din Reno la Savena nu-s

deprinşi atâţia sipa să cuvinte.
De vrei dovezi şi-un fapt ca să-ţi explici:
cumplita-ne zgârcenie-ţi fie-aminte."

Pe când vorbea astfel îi dete-un bici,
strigând, un drac: – "Hai, votrule, odată,
că nu-s femei să poţi să vinzi şi-aici."

Plecai apoi şi-ajunsei pe-al meu tată,
şi-n scurtă vreme-acolo ne găsirăm
pe unde-o stâncă e din mal plecată,

şi-ntorşi la dreapta lesne-o şi suirăm
şi-aşa plecând pe-a dânsei crestătură
din Iadul de deasupra noi ieşirăm.

Iar când am fost şi unde-i o spărtură
spre-a face celor biciuiţi un drum prin ea,
– "Să stai", mi-a zis, "şi ia-n căutătură

şi pe-alte duhuri cu pornire rea,
a căror faţă căci veneau mânate
cu noi în rând tu n-o putuşi vedea."

Şi stând pe pod vedeam nenumărate
cirezi venind spre noi din punct opus
gonite-amar cu biciul de la spate.

Şi, fără să-l întreb, Virgil mi-a spus:
– "Priveşte-acum pe-acel semeţ, pe care
durerea sa de-aici nu l-a răpus,

păstrând şi-n chin regească-nfăţişare!
Stăpân ajunse-al lânii aurei
în Colchis el, prin sil-ori înşelare.

Trecând prin Lemno-n urma vremii-acei
când şi-au ucis lipsitele de minte
pe-ai lor bărbaţi impiile femei,

şi-aici prin daruri şi prin dulci cuvinte
seduse pe Hipsifela, pe-aceea
ce pe-alte toate le minţi nainte

şi, grea cu el, lăsă apoi femeea.
Această culpă-i dă acest flagel
şi-şi ia pedeapsă şi pentru Medeea.

Cu el merg răii ce-au sedus la fel,
destul îţi fie-acum vederii tale
şi-acest ponor şi cei ce plâng în el."

Eram acum pe unde-ngusta cale
trecea pe-al doilea val ce e picior
al punţii ce-i din cealaltă vale.

De-aici noi auzeam într-alt ponor
cum gem mişeii şi pufnesc pe gură
şi-şi bat cu palma scăfârlia lor.

Pe râpi era depus un strat de zgură
de-un abur puturos ce-adâncu-l scoate,
şi-i ochilor un chin şi-n nas tortură,

iar fundu-atât de-adânc că nu se poate
vedea, decât urcând al punţii dos
de unde-i steiul culme-a bolgii toate.

Ajunşi şi-aici văzui în bolgie jos
popor scufuns într-un noroi în felul
acelui sterc ce din privăţi e scos.

Pe când priveam şi-un duh îmi fuse ţelul,
cu-atâta glod pe cap că n-avui fel
să ştiu de-i preot ori mirean mişelul.

– "De ce te-nholbi mai mult", îmi zise el,
"decât la alţi îmbălegaţi, la mine?"
– "Mai mult, căci te-am văzut de nu mă-nşel

cândva cu păr uscat", i-am zis, "ştiu bine,
şi eşti Interminei din Lucca tu,
de-aceea mă şi uit mai mult la tine."

Cu palmele-atunci tigva şi-o bătu:
– "Mă-nfund-aici ce-am linguşit cu gura
că-ntr-asta, limba făr' de trudă-mi fu."

Maestrul meu apoi: – "Căutătura
ţi-o fă puţin mai cătr-adânc ţintită
să poţi vedea cu ochii-acum făptura

murdarei slujnici, cea ce despletită,
se scarpină cu unghii-mbălegate
acum stând dreaptă-n sus, acum stârcită.

E Tais, cutra, celei ce-ntrebate
de-amant: – «Am graţii mari că ţi-am făcut
ăst dar?» i-a fost răspunsul: – «Minunate!»

Şi-ntr-ăst ponor destul e ce-am văzut."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIII

Tăcuţi şi singuri, fără soţi, acum
mergeam, urmând din urmă pe părinte
cum merg şi fraţii minoriţi pe drum.

Dar cearta ce-o văzui mi-aduse-aminte
de-un şoarece şi-o broască despre care
Esop ne dă-ntr-o snoavă-nvăţăminte.

N-au "nu" cu "ba" mai mult asemănare
decât au astea două, dacă bine
priveşti şi-alături şi-nceput şi fine.

Şi-aşa cum dintr-un gând alt gând îţi vine,
alt gând din primu-aşa mi se născu
sporindu-mi spaima cea dintâi din mine.

Şi-aşa gândeam: motivu-n noi le fu
şi-a poznei cei de râs şi-a suferinţii
şi negreşit că li-e necaz acu.

Mânie dac-adaog rea-voinţii,
goni-ne-vor cum n-a gonit copoi
pe-un iepure ce-l ia de gât cu dinţii.

Simţeam de groază păru-n cap vâlvoi,
şi-am zis, atent în urm-având privirea:
– "De nu ne-ascundem repede-amândoi,

din Gheare-Rele, maistre, mi-e pierirea.
Îi simt cum vin pe urmă-ne-alergând,
aşa de vii îi văd cu-nchipuirea."

Iar el: – "De-aş fi şi-oglindă, mai curând
n-aş prinde-a ta icoană, cea de-afară,
precum ţi-am prins pe cea ce-o ai în gând.

Spre-a mele-a tale gânduri se-ndreptară,
egal cuprins având şi-acelaşi zbor,
şi-aşa-ntr-un singur sfat mi se-nchegară.

De-o fi pieziş la dreapta,-ncât uşor
să facă malul drum într-altă vale,
scăpăm de-nchipuita goan-a lor."

Dar n-a-ncheiat şi restul vorbei sale,
când şi văzui pe draci cu-aripi întinse
aproape-a ne-nhăţa sosind pe cale.

Virgil în braţe-atunci grăbit mă prinse,
precum de zgomot deşteptata mamă,
când vede-n casă lucrurile-aprinse,

apucă fiul spre-a fugi, şi-n samă
luând numai la el, ea nici pe sine
nu-şi dă răgaz s-arunce vro năframă;

aşa pe spate s-a lăsat cu mine
din vârf, pe coasta repede ce-astupă
din sus prăpastia văii cei vecine.

Nicicând nu cred pe-al morii scoc s-o rupă
deodată apa-n vale mai cu zorul
când este-aproape să s-azvârle-n cupă,

precum pe-acel perete-a curs cu zborul
Virgil, şi mă ţinea la pieptul lui
părând că fiu îi sunt, nu-nsoţitorul.

Abia ce-am fost ajunşi în fund, văzui
pe draci din zbor pe culme cum se lasă
drept unde-am fost, dar nu mă mai temui,

căci Pronia ce voi-ntr-a cincea plasă
să-i facă servi, de ei spre-a fi păzită,
le-a stins orice puteri din ea să iasă.

Aflarăm jos o ginte-aici, smolită,
umblând prin cerc cu mers nespus de lin,
plângând pe-o faţă jalnic de trudită.

Şi cape-aveau cu glugi lăsate plin
şi-adânc pe ochi, şi-n felul cum le taie
la rasa lor monahii de la Rin.

De aur faţ-aveau, părând văpaie,
dar grele-atât prin plumbul blănii lor,
că Frideric pe-a lui le-avea de paie.

Ah, trist veşmânt, în veci obositor!
Şi-n rând cu ei, întorşi la stânga iarăşi,
mergeam atenţi cum plânge-acest popor.

Dar, strâns de drumul strâmt şi de povară-şi
aşa de-ncet venea, că-n rând cu mine,
aveam tot noi cu orice pas tovarăşi;

deci zisei: – "Tată, caută pe-oarecine
cu nume",-am zis, "şi fapte cunoscute
şi-aşa mergând, tu vezi pe lângă tine."

Şi-un duh din dos, fiindu-i cunoscute
cuvintele toscane: – "O, staţi, voi cei
ce-n neagra noapte-aşa fugiţi de iute,

că poate pot să-ţi dau şi eu ce vrei!"
S-a-ntors atunci Virgil privind prin vale,
şi: – "Aşteapt",–a zis, "şi mergi încet ca ei."

Şi stând văzui pe doi zorind pe cale
cu mare dor de-a fi cu noi în rând,
ci-opriţi erau de plumb şi-ngusta cale.

Sosind, ei m-au privit mult timp tăcând
şi-n sus ţineau chiorâş căutătura;
se-ntoarseră-ntre ei apoi, zicând:

– "Acesta parcă-i viu că-şi mişcă gura.
Iar de nu-s vii, cum n-au aceste blane,
ce drept al lor le iartă-ncărcătura?"

Şi-apoi: – "Tu, oaspe-al turmei cei sărmane
de trişti făţarnici, te rugăm să spui,
şi nu ne-ascunde, cine eşti, toscane?"

– "Născut am fost", răspunsei, "şi crescui
la mândrul Arno-n marea lui cetate,
şi-am trupu-acel ce-apururi îl avui.

Dar cine voi, a căror distilate
dureri prin ochi sunt chin vederii mele?
Ce chin e-n voi ce-atât de-amar v-abate?"

Răspunse-un ins: – "Aceste haine grele
în cari suntem cu plumb aci-mbrăcaţi,
cântaru-l fac să geam-astfel sub ele.

Noi din Bologn-am fost, doi veseli fraţi,
Lodringo el, eu Catalan, şi-odată
de-a ta cetate ambii-am fost chemaţi,

cum şi-alte dăţi chemă, spre-a fi păstrată
odihna ei, dar noi i-am fost atari
precum Gardingul şi-astăzi mai arată."

Eu vrui atunci să zic: – "Voi răii, cari...",
dar n-am mai zis, căci văzul mi se duse
pe unul răstignit şi-nfipt cu pari.

Văzând că-l văd, întreg el se distruse,
suflând în barbă-şi cu-ndelung oftat;
iar popa Catalan, care-l văzuse:

– "Acest înfipt ce-l vezi", a zis, "da sfat
iudeilor că, spre-a-mpăca poporul,
un om căznirii trebuie-a fi dat.

Stă gol cum vezi şi-nchide-n drum ponorul,
şi trebuie să simtă cât de grei
sunt toţi cari trec şi pun pe el piciorul.

Şi socrul său e-n bolgie-aici, şi-acei
ce-au fost cu el părtaşi în sfatul care
a fost sămânţa rea pentru iudei."

Văzui şi pe Virgil cum sta-n mirare
de-acest întins în cruce-astfel precum
etern va sta-ntr-atât de tristă stare.

Se-ntoarse-apoi spre Catalan: – "Şi-acum,
să-mi spui, de eşti stăpân al vrerii tale,
nu este-aici la dreapta-ne vrun drum

pe care să ieşim dintr-astă vale
spre-a nu constrânge iarăşi îngeri răi
cu noi să vie-a ne-arăta vro cale?"

– "Aproape-aici, s-o vezi cu ochii tăi",
răspunse el, "din marea râpă pleacă
un arc ce trece toate-aceste văi,

ci-i rupt aici şi nu e drum să treacă,
dar lesne-o să suiţi şi pe ruine,
că zac în fund spre coasta ce se pleacă."

Puţin Virgil a stat retras în sine
şi-apoi: – "Acel ce-nţeapă răii-n lacul
de smoal-a lui, ce rău şi-a râs de mine!"

– "Eu şi-n Bologn-am auzit că dracul
e sac de vicii şi minţind mereu,
că-i tată al minciunii",-a zis monacul.

Cu paşii mari porni maestrul meu,
având puţin pe-obraji a furiei floare,
şi-aşa, lăsându-i pe-ncărcaţi, şi eu

pornii pe urma dragilor picioare.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIX

De neamul mult şi-atât de multul sânge
aveam priviri atâta de-mbătate,
încât doream să stau să-ncep a plânge.

Virgil însă mi-a zis: – "Ce gând te-abate?
De ce mai zăboveşti privind pe-acei
ce trişti stau cu trupuri mutilate?

Ai stat şi-ntr-alte bolgii-aşa? De vrei
să-i numeri, află că-i rotunda vale
de două ori zece mile-n lungul ei.

Iar luna e sub noi, şi căii tale
de-acum îi sunt clipitele puţine,
şi multe-s încă de văzut pe cale."

Iar eu: – "De-ai fi văzut şi tu ca mine
ce cauz-avui să văd aşa cu zorul,
tu timp mi-ai fi lăsat să văd mai bine!"

Pe când vorbeam, porni conducătorul
şi-urmai şi eu; dar vorba ne-mplinită,
mergând, eu mi-o-ntregii: – "Aci-n ponorul

spre care-aveam privirea pironită
eu cred că unul dintr-a noastră casă
îşi plânge-o culpă foarte scump plătită."

Maestrul meu atunci: – "Dar ce-ţi mai pasă
de el de-acum?", mi-a zis, "Tu ochii du-i,
priveşte-acum altce, şi-acolo-l lasă.

Sub stâlpul punţii-ameninţând văzui
cu degetul spre tine-un duh, şi-i spuse
Geri del Bel pe nume-un soţ de-al lui,

dar sufletul atât de-atent îţi fuse
spre-acel Bertrand cu-aşa de tristă soarte,
că n-ai privit spre el, şi-aşa se duse."

– "O, duce-al meu", am zis, "cumplita moarte
ce nu i-a răzbunat-o nimeni sus
din toţi câţi au ruşinea lui s-o poarte,

ea-l face mânios, şi, căci s-a dus
nevrând nici a-mi vorbi, dovadă-mi dete,
şi-acum spre milă-s şi mai mult dispus!"

Aşa vorbeam până pe-al punţii spete
de unde-al văii fund acum putea,
dar prea era obscur, să ni s-arete.

Când cel din urmă schit acum stătea
sub noi, al Malebolgii, şi-ncepură
călugării prin fund a se vedea,

pe-urechi îmi pusei mâinile, căci fură
atât de mari plânsori aici, cum poate
n-o plânge-n Iad în veci mai tare-o gură.

Ce-amar ar fi când într-o vară toate
spitalele sardinice şi-acele
din Val di Chiana şi Maremme-ar scoate

afară-ntr-un ponor pe toţi din ele,
aşa era şi-aici, şi-un rău miros
cum dă-mpuţit puroiu-n bube rele.

Iar noi, spre stânga iar, mergeam în jos
pe-a lungii stânci pe cea din urmă dună,
şi-acu-ncepui să văd mai luminos

cum serva celui ce-n etern răzbună,
dreptatea făr' de greş, ia răzbunare
bătând pe calpuzani ce-aci-i adună.

Nu cred c-ai fi văzut amar mai mare
când toţi bolnavi zăcut-au aegineţii
din aerul stricat ce-a fost atare.

Că pân' la vierme-orice suflare-a vieţii
pieri-n ostrov, şi-acele ginţi antici,
precum ne scriu ca sigur fapt poeţii,

s-au renăscut din ouă de furnici;
precum vedeai aci-n obscura vale
zăcând grămezi bolnavii-aici şi-aici.

Pe vintre-acesta, şi pe-a altui şale
zăcea alt ins, şi-aici vrun neferice
târându-se pe brânci pe-amara cale.

Iar noi treceam încet, fără de-a zice
nimic, privind la umbre târâtoare
ce-n veci nu pot de jos să se ridice.

Şi iată doi, făcuţi răzimătoare,
cum două ţesturi la-ncălzit le pui,
de lepră plini din cap până-n picioare.

Nicicând pe-un serv, purtând ţesala lui,
când domnu-i are zor, sau pe nevrute
când stă veghind, mai harnic nu-l văzui,

decât cum ăştia doi cumplit de iute
cu unghiile râia-şi ţeselau
ce-aşa-i mânca de n-aveau chip s-ajute.

A leprei scoarţ-astfel o descojeau
cum razi cu vreo custur-un crap sau peşte
de-acei ce solzii cei mai mari îi au.

– "Tu, cela ce ţesală-ţi faci din deşte",
a zis Virgil spre unul dintre ei,
"iar uneori din ele-ţi faci şi cleşte,

să-mi spui de-i vrun latin pe-aci-ntre-acei
de-al vostru fel, şi-acestei munci pe tine
etern să ai tu unghii-oricâte vrei!"

– "Şi noi, diformi aşa cum vezi tu bine,
suntem latini", plângând răspunse-un ins,
"dar tu, acel ce-ntrebi acestea, cine?"

Virgil atunci: – "Sunt unul ce-am descins
cu-acest ce-i viu, şi-asfel din gură-n gură
îl port să vad-al Iadului cuprins."

Cei doi comunul spete-l desfăcură,
şi-n tremur s-au întors spre mine-apoi
cu mulţi cari sunet prin ecou avură.

Virgil mă-mpinse-aproape-acestor doi:
– "Ce vrei", zicând, "tu-ntreabă-i aşadară!"
Şi-aşa cum vru, am şi-nceput: – "O, voi,

al vostru nume nu-n curând dispară
din minţi-umane-n prima lume-a lor
ci-n veac trăiască la lumin-afară,

să-mi spuneţi cine-aţi fost, din ce popor?
Nu vă silească să-mi daţi ştiri reduse
al vostru chin şi-urât şi-obositor."

– "Albert da Siena", zise-un duh, "mă puse
pe rug, pe mine, din Arezzo fostul,
dar nu a morţii cauză-n Iad m-aduse.

Glumind, i-am spus: – «Adevărat, că rostul
urcării-n aer ca să zbor îl ştiu»,
iar el, un curios, şi sterp ca prostul,

ceru o probă, şi-ăst motiv hazliu
că nu putui să-l fac Dedal să fie,
m-a ars prin cel ce i se da drept fiu.

Ci-osând-aci-ntr-a zecea bolgie mie
mi-a dat Minos cel de-orice greş străin,
fiindcă-n lume-uzai şi de-alchimie."

Iar eu către Virgil: – "Mai vanitos
alt neam decât sienezii se mai poate?
Chiar cel francez cu mult e mai prejos!"

Dar alt lepros ce ne-auzi: – "Tu scoate
pe Stricca dintre ei, căci cheltuind
păstră măsura cea mai dreaptă-n toate;

şi Nicolò, căci de şofran ştiind,
el primu-i cultivă picanteria
în strat în care-asemeni plante prind:

şi clubu-n care şi-a păpat şi via
şi multele-i păduri D'Ascian, şi-n care
vindea ca spirite-Abagliat prostia.

Spre-a şti cine te-ajută a spune-atare
de neamul sienez, te-apleacă bine
ca faţa mea s-o vezi în linii clare,

şi-astfel afla-vei pe Capochio-n mine,
acel ce-n viaţă fals metal făcui,
şi bine ştii, de nu mă-nşel în tine,

ce sprintenă maimuţ-a firii fui."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul VIII

Urmând vă spun că mult mai înainte
de-a fi subt poala turnului, pe cale
priveam ţintit la vârful lui fierbinte

cum două flăcărui scoteau signale,
şi-alt foc, de unde ochiu-abia mai poate
zări-n adânc, îi da răspuns din vale.

Mă-ntoarsei deci spre-acel ce ştie toate:
– "Ce zice-acest de-aici? Şi ce-i răspunde
al treilea foc", am zis, "şi cine-l scoate?"

Iar el: – "Mai sus pe mucedele unde
pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară,
al bălţii fum de nu ni-l va ascunde."

Săgeata de pe arc nicicând nu zboară
mai repede prin vânt, decât bătrână
de ani văzui acum o luntrişoară

venind spre noi pe lac, şi cum o mână
cu strigăt mare-un singur lopătar:
– "Spurcate duh, ei, iată-mi-te-n mână!"

– "O, Flegias, Flegias, zbieri acu-n zadar",
vorbi Virgil, "al tău el n-o să fie
mai mult decât trecând ăst lac murdar."

Cum cel ce vede-o rea-nşelătorie
făcută lui, stă trist, aşa deodată
şi Flegias fu-n ascunsa lui mânie.

Descinse-n luntre-apoi iubitul tată
făcând să urc şi eu, şi-abia când fui
şi eu în ea, simţii că e-ncărcată.

Când furăm deci în luntre-apoi, văzui
porni bătrânul vas, brăzdând mai tare
decât făcea de-alt rând cu morţii lui.

Pe când pluteam pe-a morţii baltă mare,
ieşi murdar-o umbră-n faţa mea:
– "Tu cine eşti de vii având suflare?"

– "Eu vin", am zis, "dar nu voi rămânea.
Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?"
– "Mă vezi că-s duh ce plâng", răspunse ea.

– "Rămâi atunci la plâns şi la suspine,
spurcate duh, căci orişicât noroi
ţi-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!"

El mâinile le-a-ntins spre luntre-apoi;
păţitul duce-al meu însă-l împinse
şi-a zis: – "La câini, în baltă-vă napoi!"

Cu braţele-apoi gâtul mi-l cuprinse,
pe-obraji m-a sărutat, şi: – "Suflet bune,
ferice-acea ce-n sânul ei te-ncinse!

Nimic frumos de-acesta nu poţi spune,
căci fu pe lume aprig şi uşor:
de aceea-l prind şi-aici mânii nebune.

Câţi nu se cred regi mari, iar dacă mor
ca porcii aci-n putoare-o să se-nfunde,
cumplit dispreţ lăsând în urma lor!"

– "O, cât de mult aş vrea să se scufunde
acesta-n lac", am zis, "să-l văd scufuns
cât timp suntem plutind pe-aceste unde!"

– "Tu n-ai să fii la mal", el mi-a răspuns,
"vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtaţii
şi-ăst dor al tău va fi-mplinit de-ajuns."

Şi-am şi văzut curgând înnoroiaţii
cum vin şi cum îl rup bucăţi, astfel
că dau şi-azi Proniei laude şi graţii.

Şi toţi strigau: – "Pe-Argenti, acum!" şi-acel
toscan înfumurat, ca scos din minte,
cu proprii dinţi fâşii rupea din el.

Aci-l lăsai, şi nu mai pierd cuvinte.
Ci-un ţipăt mare de m-umplu fiorul
mi-a-mpins atent privirile nainte.

– "S-apropie-acum", mi-a zis conducătorul,
"s-apropie-acum cetatea zisă Dite,
cui mult îi e şi rău bătut poporul."

Iar eu: – "Acum încep mai lămurite
moscheele din ea să le discern
şi roşii parc-ar fi din foc ieşite."

Iar el: – "Sunt roşii-aşa de foc etern
ce-n ele-arzând le-ncinge-atât de tare
cum vezi aci-ntr-atât de jos Infern."

Intrarăm şi pe-adânca groapă care
e brâu cetăţii-acei nemângâiete
al cărei zid, de fier a fi se pare.

Nu făr-un mare ocol apoi ce-l dete,
sosi luntraşul şi-unde cu mânie:
– "Sunteţi la porţi, ieşiţi!", a zis, şi stete.

Văzui pe porţi mai mulţi decât de-o mie
de cei plouaţi din cer, strigând de sus:
– "Cum poate-acesta, viu fiind, să vie

prin lumea morţii pân-aici adus?"
Dar bunul meu Virgil un semn le dete
că are-un lucru tăinuit de spus.

Mai blând-atunci turbata bandă stete.
– "Să vii tu singur! Viul dintre voi
ce-avu-ndrăzneală viu să ni s-arete,

el singur facă-şi drumul înapoi.
Să-ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse
prin loc aşa de-adânc, vei sta la noi."

Gândiţi acum pe ce cărbuni mă puse,
căci eu de-aici să ies n-am mai crezut
când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!

– "O, dulce duce-al meu, ce sigur scut
de şapte ori mi-ai dat, şi mai nainte
m-ai scos din moartea grea-n care-am căzut,

să nu mă laşi ca mort, să-ţi fie-aminte!
De-avem de-aici oprit-orice cărare,
s-o rupem grabnic înapoi, părinte!"

Ci-mi zise-astfel, el, dulcea mea-ndrumare:
– "Să nu te temi, căci nime-al nostru pas
nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.

Aşteapt-aici, hrănind, cât eşti rămas,
scăzutu-ţi suflet cu speranţa-n bine
că-n lumea asta n-am eu să te las."

Aşa s-a dus lăsându-mă-n suspine
iubitul tat-al meu şi-am stat topit,
căci "da" şi "nu" război purtau în mine.

Eu n-am putut s-aud ce le-a vorbit,
dar nici nu stete mult, şi ei cu zorul
la porţi, ca spre-apărare,-au năvălit

şi-n faţa lui au tras pe porţi zăvorul.
Şi-astfel afar-acum oprit rămase
şi-ncet apoi s-a-ntors conducătorul.

Cu ochii-n jos şi cu sprâncene trase
pe ochi zicea-n oftările durerii:
– "Ce duh îmi neagă jalnicele case?"

Iar mie: – "Că-s mâhnit, să nu te sperii!
Noi tot vom birui acest popor
oricât de mult se-ncrede el puterii.

Nu-i nou-această nebunie-a lor:
la mult mai largă poart-au mai făcut-o
şi rupt de-atunci ea-şi are-al ei zăvor!

Scrisoarea ei cea jalnic-ai văzut-o.
Dar iată-l, făr' de soli, prin lumea moartă
dincoa' de ea, pe calea ce-am bătut-o,

acel ce ne va-nfrânge-această poartă."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXII

Văzui şi călăreţi cum câmpi întrapă,
cum dau atacuri, sau făcând alai
şi-aori în vălmăşag fugind cum scapă,

cursari prin ţara voastră-ntâmpinai,
şi bande-n treacăt, neamule-aretine,
şi joc de suliţi şi-ncurări de cai,

urmând după chimvale-ori tamburine,
cu buciume-ori cu focuri din castele
şi semne de-ale noastre-ori chiar străine,

ci-atare-având poznaş cimpoi nici ele,
nici oşti eu n-am văzut, nici escadroane,
nici nave-urmând un far sau grup de stele!

Mergeam acum cu-aceste lighioane –
vai, răi fârtaţi – dar toate cum li-e rândul,
că-n Iad nu ceri tămâie şi icoane.

Dar eu aveam numai la smoală gândul,
să văd şi-a bolgii-ntreagă aşezare
şi răul neam ce-l scaldă-n ea fierbându-l.

Precum când dau piloţilor pe mare
delfinii semn cu spetele rotunde
să-şi scape-a lor corabie de 'necare,

aşa, spre-a răsufla, şi-aici şi-altunde
vedeam vrun rău spinarea cum şi-o saltă
dar numai fulgerând şi iar s-ascunde.

Cum stau prin bălţi şi broaştele-ndeolaltă
la mal, şi-astfel c-afar-au numai botul,
dar labele şi-ntregul trup în baltă,

şi-aici astfel la mal umpleau ei totul
dar când s-apropia Bărboi-Zbârlit
pe toţi în clipă-i şi-nghiţea borhotul.

Văzui, şi-am sufletul şi-acu-ngrozit
pe unul stând, cum e pe când le sperii
că stă o broască şi-altele-au sărit,

dar Bot-de-Ogar i-a şi-ncleştat în perii
smoliţi ai lui cârligul şi, trăgând,
ce-a scos din lac o vidră-mi fu vederii.

Ştiam pe draci pe nume-acum pe rând,
căci fui atent şi când aleşi ei fură
şi şi-ntre ei cum se chemau strigând.

– "Hei, Foc-Nestins, aleargă şi-i înfige
în spate gheara să-l jupoi de piele!"
Şi toţi au curs cu căngi şi cu cârlige.

Iar eu: – "De poţi, maestre-al căii mele,
să faci să afli cine-i desperatul
căzut aici în mâini atât de rele?"

Mergând Virgil deci a-ntrebat de statul
din care-a fost născut, iar el îi spuse:
– "Sărmana maică mă născu-n regatul

Navarei unde-n slujbă ea mă puse,
căci tat-avui pe-un biet de marţafoi,
şi-al său distrugător şi-a tot ce-avuse.

La bunul domn Tibald fui serv apoi,
şi-acolea-n coţcării fui meşter mare
de cari-acum dau seamă-ntr-ăst noroi."

Iar Rât-de-Porc, ce-avea doi colţi cum are
şi-un porc mistreţ, făcu ca-n şold mişelul
să-i simţ-un colţ ce-artist e-n spintecare.

De răi motani mai dete şoricelul!
Bărboi-Zbârlit însă-l cuprinse-n braţe
şi-a zis: – "Până-l înfurc, cu-ncetinelul!"

I-l duse lui Virgil apoi în faţă:
– "De vrei să ştii mai mult, întreabă-l dară,
că-ndat-apoi sar alţii şi-l înhaţă."

Şi-a zis Virgil: – "Cunoşti tu, aşadară,
prin smoală vrun nemernic să se cheme
latin de neam?" – "De-un duh cu-a voastră ţară

vecin, m-am despărţit de scurtă vreme.
De-ar fi şi-acum deasupra-mi ăst mişel,
de căngi şi gheare-acum eu nu m-aş teme."

Dar Bot-de-Ogar: – "Ce stăm acum astfel!"
Şi-n braţ i-a-nfipt al căngii vârf subţire
şi-un mare sfert de carne-a rupt din el.

Şi Fund-de-Iad tot sta să-l ia-n primire
de jos mai de la pulpi, ci-n rotogol
se-ntoarse-al lor decan cu rea privire,

şi-a stat puţin mai blând turbatul stol.
Virgil, nezăbovind, din nou grăit-a
spre cel ce sta privindu-şi osul gol:

– "De cine zici, că rea ţi-a fost ursita
când tu, lăsându-l, mai spre mal te-ai tras?"
Răspunse-acela: – "Fratele Gomita,

Galuricul, oricărei fraude-un vas.
Astfel avut-a-n mâini pe inimicii
lui Ninu-ncât de pomin-a rămas,

dar bani le-a smuls şi-n câmp a pus voinicii
cum el zicea, şi-a fost înşelător
şi nu-n mărunt, în multe alte-oficii.

El stă-n contact cu cel din Logodor,
cu Zanche-acum, şi-şi spun nenumărate,
tocând de dragă-le Sardinia lor.

Dar, vai, vedeţi-l pe-altu-n fălci cum bate!
Eu multe-aş spune, dar mă tem că el
îmi face grapă ghearele-i pe spate."

S-a-ntors vătaful lor spre Farfarel
ce tot pândea din ochi cum să-l apuce:
– "Tăiatule din furci! Mai stai niţel!"

Cel groaznic îngrozit atunci spre duce:
– "Lombarzi ori tusci să vezi şi dacă-ţi place
să-i şi auzi", a zis, "ţi-i pot aduce,

de-or sta puţin deoparte-aceştia-n pace
spre-a nu se teme-ai mei de-a lor mânie
şi eu, de-aici din mal, pe loc voi face

nu unu-ori doi, ci şapte să vă vie,
c-un semn din gur-aşa cum dăm signale
când iese-un ins şi vrea tovărăşie."

Dar Cap-de-Ogar cu botul feţei sale
în vânt şi dând din cap: – "Nemernic, ce-i!
şi ce scorni prilej scăpării sale!

Bogat, pungaşu-n laţuri câte vrei!"
– "Ei, da! Sunt rău cum nici nu se mai poate
c-aduc la chin cu mult mai rău pe-ai mei!"

Pierzând răbdarea Zbate-Aripi, cu toate
că toţi i s-opuneau: – "De-mi sari în lac
eu nu-n galop sărind mi te voi scoate,

ci-n zbor de-aripi în clipă-ţi viu de hac!
Subt mal, fârtaţi! Şi vom vedea noi dacă
eşti tu, decât noi toţi, mai mare drac!"

Nou joc, creştine,-ascultă şi-o să-ţi placă!
Se-ntoarseră deci toţi, spre-alt mal cătând
şi-ntâi fu cel ce n-ar fi vrut s-o facă.

Pândind priinţă clipei şi-nfigând
pungaşu' bine tălpile-n ţărână,
sări şi-astfel scăpă de-al bandei gând.

O ciudă fu pe toţi acum stăpână.
Dar mai ales pe cel ce cauză fu,
deci şi porni strigând: – "Tu-mi eşti în mână!"

Dar nu-i era. Căci zborul nu putu
să-ntreacă frica. Unu-n fund pe dată,
iar altu-n zbor cu pieptul sus trecu.

Nu piere-o raţ-altminteri scufundată
în lac când vine-un şoim ce tot astfel
trudit şi mânios de drum îşi cată.

Cu ciudă de-acest lucru, Parpanghel
zbură pe urma lui, dorind ca hoţul
să-i scape-n lac, spre-a se prici cu el.

Iar când i-a fost scăpat, sărindu-i moţul
sări cu ghearele pe soţ şi-apoi
se-ncinse-o harţă peste lac cu soţul.

Dar celălalt era dibaci coroi
să-l scarmene vârtos! Şi-aşa căzură
de sus în smârc în clocot amândoi.

Şi-n pripă-i despărţi acea căldură
ci-atâta clei pe-aripi li s-a lipit,
că nu puteau să iasă din arsură.

Cu-ai săi se văicărea Bărboi-Zbârlit
şi-urni pe patru-n ajutor să sară
cu căngi cu tot pe-alt mal, iar ei grăbit

la postul lor şi-aici zburară,
şi căngi întinseră spre-acei spurcaţi
ce-aproape copţi sub scoarţă se-nfundară.

Noi însă i-am lăsat aşa-ncurcaţi.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XII

Cumplit un scoborâş acea grămadă
de stânci era, şi-n spaime-atât de plină,
că orice om s-ar fi-ngrozit să-l vadă.

Precum prin tremur sau printr-altă vină
din jos de Trent pe-o parte-a văii sale
pe-Adige-l strâmtoreaz-acea ruină,

încât din culmea de-unde-a curs la vale
se fac până pe şes prăpăstii-adânci
încât cei ce-ar fi sus n-au nici o cale

atare-un clin făceau şi-aceste stânci.
Şi sus pe surpături, întins să zacă
ruşinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,

scârbosul zămislit în falsa vacă.
Văzându-ne-a-nceput să muşte-n sine
ca-n furie-acel ce n-are-altce să-şi facă.

Virgil atunci spre el: – "Acest ce vine
tu poate crezi că-i principele-Atenei
acel ce sus a stins suflarea-n tine?

El nu-i adus de vrăjile viclenei
surori ce-avuşi; fugi, fiară, şi fereşte,
căci vrea să vadă caznele Gheenei."

Precum un bou, ce-n clipa când primeşte
toporu-n cap, îşi rumpe funia lui,
nu poate-umbla, ci beat se-mpleticeşte,

aşa pe-această fiară o văzui.
Şi-atunci Virgil: – "Să treci, cât timp pe fiară
tu-n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui."

Pe coastă-n jos pornirăm aşadară,
pe pietre cari jucau peste abis
sub mine-ades prin noua lor povară.

Mergeam gândind. Iar el: – "Tu poate"-a zis,
"gândeşti ce-i râpa asta apărată
de monstru-acest turbat ce l-am ucis?

Dar vreau să ştii şi tu că-ntâia dată
când fui aci-n adâncul Iad adus
această râpă rea n-a fost surpată.

Dar nu nainte mult, greşit de nu-s,
de ce-a trecut prin Iad Biruitorul
ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,

cumplit s-a zguduit din tălpi ponorul
acest mudar, încât crezui că prinde
întregul univers să simt-amorul

ce-n haos lumea mai ades o-ncinde
cum cred mai mulţi, şi-n acel timp căzură
aceste stane vechi şi-aici şi-altinde...

Şi-acum priveşte, căci pe-aproape cură
un râu de sânge-n care fierb de veci
câţi rău prin silă altora făcură."

– "Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci!
cum zbaţi în scurta viaţă biata gloată
şi-n cea etern-aşa de rău ce-o 'neci!"

Şi larg văzui un şanţ, ce merge roată
precum mi-a spus Virgil, şi-ncunjurând
încinge-a ăstui cerc câmpia toată,

iar între el şi 'naltul zid, fugând
văzui armaţi centauri cum se-nşiră,
cum vii, dup-al lor fel, umblau vânând.

Văzându-ne venind, ei toţi s-opriră,
iar trei au şi pornit din ceata lor
şi proaspete săgeţi pe arc tocmiră.

Iar unul de departe: – "Ce ponor
vi-e dat? Voi doi ce scoborâţi priporul,
vorbiţi din deal, căci altfel vă dobor."

– "Vom da răspuns", a zis conducătorul,
"de-aproape lui Chiron, căci nu spre bune
lucrări te-a-mpins pe tine-apururi zorul!"

Şi-apoi: – "Acesta-i Nes", a prins a-mi spune,
"murind de dragul mândrei Dejanire,
prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.

Acel ce-şi ţine-n piept a sa privire
Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă,
al treilea, Fol, ce furii-avea din fire.

Sunt unii ce-n juru-acestor şanţuri pasă
şi trag săgeţi în suflete cari ies
mai mult din râu decât au drept să iasă."

Spre-acele fiare sprintene-am purces
şi, după ce cu-a armei crestătură
Chiron al bărbii stuf puţin l-a dres,

astfel despădurindu-şi larga-i gură:
– "Vedeţi şi voi, fârtaţi, că se clăteşte
ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?

Piciorul mort nu face-aşa, fireşte."
Virgil, ce-i sta la piept, în locu-n care
o fire-a sa cu-a doua i-o-ntâlneşte:

– "E viu", a zis, şi am însărcinare
să merg, să vadă Iadu-ntreg, cu el
nevoia-l poartă, nu vrun plac ce-l are.

Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
osane cântă-n sfânta-i locuinţă –
el nu-i tiran, nici eu vrun duh mişel!

Pe-acea putere deci, ce-mi dă putinţă
să trec pe-aceste căi îngrozitoare,
dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credinţă,

şi pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare,
şi-n spate treacă-mi viul, căci altcum
n-am cum să-l trec, că nu e duh să zboare."

Spre dreapta sa Chiron s-a-ntors acum:
– "Te-ntoarce, Nes, şi du-i, şi la-ntâlnire
cu alt vrun stol, tu fă să-ţi facă drum."

Şi-a lungu-acelei ape clocotite
priveam urmând fidelu-nsoţitor,
pe fierţii-acei ce scot urlări cumplite.

Înfipt până sub ochi văzui popor,
iar Nes: – "Aceştia-s cei cari prădară
şi-acei tirani ce-au făptuit omor.

Plâng relele făcute-n chip de fiară
şi-al Ferei domn şi Dionis hainul
ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.

Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul,
dincoa', şi-aici cu plete mai deschise
a fost Obizo d'Est, şi cu deplinul

e drept că fiu-i proclet îl ucise."
Privii spre duce-atunci, dar: – "Dintre noi
aceasta-ţi fie-ntâi aici", îmi zise.

Nu mult mai merse Nes şi-oprit apoi
privi spre-o gintă până-n gât intrată
precum părea,-ntr-al sângelui şivoi.

Şi-o umbră ne-arătă stând izolată.
– "Acesta-i ucigaş inimii-acei
ce şi-azi mai e la Tamisa-onorată."

Văzui cu capu-ntreg, de-aici, mişei
ieşiţi din râu, şi-apoi şi până-n şale,
şi-aici şi cunoscui pe mulţi din ei.

Şi-aşa scădea mereu cumplita vale
încât de-acum doar gleznele-nvălea
şi-aici prin şanţ ne-a dat şi vadul cale.

– "Aşa precum urmeaz-a tot scădea
cum vezi, pe-această parte roşia baltă",
vorbit-a Nes, "aş vrea să crezi că ea

sporeşte-astfel pe partea ceealaltă
adâncul ei, până ce-ajunge unde
tiranii stau, să urle şi-n deolaltă.

Acolo vru justiţia să-i scufunde
pe-Atila cel ce-al lumii biciu fusese,
pe Pirh şi Sext, şi-amestec-a lor unde

de plâns cu spuma ce din clocot iese
etern, doi Rinieri, zvârliţi în Iad,
că multor căi le-au dat război adese."

Iar el se-ntoarse-apoi trecând prin vad.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXI

Aceeaşi limbă-ntâi m-a mursecat
încât crezui că foc pe-obraji îmi pune,
şi-apoi tot ea şi leacul mi l-a dat.

Atare-o lance-aveau, precum se spune,
Pelops şi-Ahil, că darurile sale
cumplite-ntâi erau şi-n urmă bune.

Iar noi ieşind din dureroasa vale
treceam pe naltul mal ce-o-ncunjura
şi fără de-a vorbi nimic pe cale.

Nici noapte-aici, nici ziuă nu era,
aşa că ochii-aveau puţină zare,
ci-un corn eu auzeam, ce-astfel urla,

c-ar fi-ntrecut şi-un tunet cât de tare.
Deci ochii-atunci spre sunet îndreptând
urmai un drum opus cu-a lui cărare.

N-a plâns, în urma fugii triste, când
pierdut-a Carol sfânta sa armată,
Roland din bucium mai cumplit sunând.

Nu mult privii acolo şi deodată
păru că turnuri multe văd ivite
şi: – "Duce",-am zis, "ce ţară ni s-arată?"

Iar el: – "Fiindcă-n zările-amurgite
tu prea departe-ai vrea să cercetezi,
te-nşală deci vederi închipuite.

Când vom ajunge-acolo ai să vezi
la mari distanţe simţul cum te minte,
deci fă şi tu mai iute să-mi urmezi."

De mân-apoi m-a prins, vorbind cuvinte:
– "Spre-a nu-ţi părea ciudat cu totul ce-i
acolo-n fund îţi spui mai dinainte

că nu sunt turnuri, ci giganţii-acei
ce stau în puţ sub râpa ce-l roteşte
toţi până la buric în malul ei."

Aşa precum când ceaţa se răreşte
treptat privirea tot mai clar răspică
ce-ascuns e-n fum ce zarea ne-o-nvăleşte,

aşa, distanţ-având mereu mai mică
spre puţ, prin negrul şi-ndesitul fum,
scădeam eroarea şi spoream în frică.

Pe culmea sa rotundă-ntocmai cum
Monteregion cu turnuri se-ncunună,
aşa, ca turnuri, până-n brâu acum

văzui sub mal stând cerc în văgăună
cumpliţi giganţi, cui Joe furios
şi-acum le-azvârle-ameninţări când tună.

Vedeam la unii şi-al lor chip scârbos,
şi piept şi umeri şi din vintre-o parte,
şi braţele-atârnând pe coaste-n jos.

Cuminte-a fost că firea ăstei arte
de-a naşte-asemeni monştri-i puse-o fine,
lipsind de-atari executori pe Marte,

balene însă şi-elefanţi de ţine
şi-acum, cu mult mai dreaptă ea s-arată
şi mai prudent oricui gândeşte bine,

căci unde sunt puteri şi judecată
cu vrere rea unite-ntr-o făptură,
n-ai scut tu, oame,-n contra-i niciodată.

Obrajii lungi şi laţi mi se părură
cât pinul pe San Pietru, şi-ncleiete
el membre-avea cu faţa-i pe-o măsură,

aşa că malul cel ce i se dete
drept sorţ lăsa văzut ochilor mei
pe-atâta-n sus, şi, că-i ajung la plete,

în dar s-ar fi fălit frisoni chiar trei,
căci bine-am măsurat treizeci de palme
de sus de unde-n copci o mantie-o închei.

– "Rafél mai améch izábi zálme!"
Aşa-ncepu zbierând cumplita gură
ce nu ştia-ngăima decât sudalme.

Şi-atunci Virgil i-a zis: – "Tu, stârpitură!
Rămâi la corn şi-n el îţi varsă focul,
când ori mânie-ori alt imbold te fură!

La gât îţi e, tu, duh confuz, la locul
ştiut, cureaua; caută-ţi-o niţel
şi vezi că ea-ţi încinge larg mijlocul!"

Spre mine-apoi: – "Ce-a fost, o spune el.
Nimrod e, printr-a cărui nebunie
nu toţi vorbim în lume la un fel.

Dar să-l lăsăm, căci vorba ni-e pustie!
Lui orice limb-a orişicui îi pare
ca nou-a lui, căci nime nu i-o ştie."

Nu mult am mers, vrun drum, poate cât are
săgeata-n zbor, spre stânga-ntorşi, şi-am dat
de-un mult mai fioros gigant mai mare.

N-aş şti să spui ce maistru l-a legat,
dar spui atât că braţul drept la spate,
la piept cel stâng avându-l ferecat

c-un lanţ ce-avea de gât; el jumătate
din trup, pe cât îl vezi, îl încingea
cu cercuri mari de cinci ori repetate.

– "Cu Zeus, cu suveranul zeu, voia
să-ncerce-acesta braţele-i trufaşe,
şi plata care-o vezi acum şi-o ia.

Fialte-a fost, şi lucruri uriaşe
cu alţi giganţi făcu-ngrozind pe zei,
ci-n veci de-acum va fi-ntr-aceste faşe."

– "Aş vrea, maestre",-am zis, "de poţi şi vrei,
să văd şi pe Briar nemăsuratul
spre-a fi convins de el cu ochii mei."

– "Vedea-vei tu-n curând pe nelegatul
Anteu", mi-a zis, "şi poţi să-i şi vorbeşti,
şi el ne-o duce-n fundu-a tot păcatul.

Departe-i cel pe care tu-l doreşti,
la fel legat, la fel şi-n celelalte,
atât că-i mult mai groaznic să-l priveşti."

Nu zguduie-un cutremur turnuri nalte
nicicând aşa cumplit, precum văzui
că-n lanţuri scutur-al său trup Fialte;

mai tari fiori că mor, nicicând n-avui,
şi ca să mor de-ajuns ei mă-ngheţară,
de n-aş fi fost convins de lanţul lui.

Plecând de-aici găsirăm aşadară
pe-Anteu, ieşit deasupra de colină
cinci coţi, fără de cap, din groap-afară.

– "Tu, cel ce-n valea cea de plânset plină,
în care Hanibal ursit să cadă
lăsă lui Scipio gloria deplină,

tu lei o mie ţi-ai ucis drept pradă,
şi cel ce, de-ajutai şi tu-n cumplitul
război pe fraţi, şi-azi pare să se vadă

că Zeus era să fie biruitul;
tu du-ne jos, şi nu cu greu s-o-nghiţi,
acolo unde-i gheaţă-ntreg Cocitul.

La Tiziu-ori Tif să nu ne mai trimiţi;
apleacă-te spre noi şi nu mai screme,
şi-acesta-ţi poate da ce-aici doriţi:

o faimă-n lume pe-ndelungă vreme,
că-i viu şi zile lungi îi sunt menite,
cu zile-n cer Cel Sfânt de n-o să-l cheme."

A zis Virgil, şi braţele-i cumplite
de cari gemu Heracle, el spre noi,
prinzându-l pe Virgil, le-a-ntins grăbite.

Şi: – "Fă-te-ncoa' să te cuprind", – apoi
a râs Virgil, când fu cuprins, şi-ndată
făcu să fim o sarcin-amândoi.

Aşa cum Garisenda ţi s-arată,
când stai sub ea şi-un nor spre dânsa vine,
că tot mai mult spre tine-o vezi plecată;

privind atent, aşa-mi păru spre mine
plecat Anteu, şi-a fost şi-o clipă când
doream să ne fi dus pe-alt drum mai bine.

Ci-n fundul ce-nghiţi pe Dis, el blând
ne puse jos din braţe, şi zăbavă
plecat aşa cum fu nemaifăcând,

se-ntinse drept ca şi-un catarg de navă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIV

Nici pasul vorba şi nici vorba pasul
nu ni-l slăbea; vorbind, mergeam grăbiţi
aşa ca-mpins de vânturi bune vasul.

Iar morţii-n jur, din nou părând muriţi,
văzându-mă că-s viu, trăgeau mirare
de mine-acum prin ochii lor scobiţi.

Iar eu, urmând pornita cuvântare:
— "Din cauza celuilalt e mersul lui
mai lin de cum i-ar fi de-altfel, îmi pare.

Dar unde-o fi Picarda ştii să-mi spui?
şi-n câtă gloată-n juru-ne s-adună
vrun vrednic de văzut nici unul nu-i?"

— "O, sora mea, frumoasă ea şi bună,
nu ştiu ce-a fost mai mult; se veseleşte
în nalt Olimp purtând a ei cunună!"

Aşa dintâi, şi-apoi: — "Nu ni s-opreşte
pe-oricine să-l numim, căci diformat
prin forme chipu-atât ni se poceşte.

Acest de-aici şi-un duh mi-a arătat
e Bonagiunt' din Lucca. Mai nainte
puţin şi-acel din toţi cel mai uscat

bisericii întregi i-a fost părinte;
din Tours a fost şi-n post o să-şi dezgroape
ţiparii din Bolsena-n sos fierbinte."

Şi pe-alţii mulţi mi-i arătă de-aproape;
şi-a fi numiţi plăcere le era,
căci toţi păreau cu zâmbet sub pleoape.

Văzui pe Della Pila cum uza
degeaba dintâi; Bonifaciu, care
hrăni pe-aşa de mulţi cu stola sa;

pe şir Marchez, ce nu cu sete mare
a stat la Forli tot de cupe pline
şi-n veci n-a fost sătul, c-a fost atare.

Apoi, cum preţuieşti şi-alegi în fine,
aşa făcui şi eu cu cel din Lucca,
părând de-altfel că-l şi cunosc mai bine.

Vorbea-n murmur şi nu ştiu ce "Gentucca"
simţii pe unde-i dă a lui sentinţă
amarul chin ce-i mistuia năluca.

— "Tu, cel ce-mi pari aşa de cu voinţă
să-mi spui ceva, fă voia ta-mplinită
şi-astâmpără şi-a mea şi-a ta dorinţă!"

— "Născut-o doamnă e, dar ne-nvălită,
de-al cărei drag iubită va să-ţi fie
cetatea mea, oricât e de hulită.

Tu ai să mergi cu-această prorocie
şi-al meu murmur de-ţi fu spre vro eroare,
avea-vei fapta certă mărturie.

Dar spune-mi drept, eşti tu acela oare
ce rime nouă-a scris ce-aşa vestiră:
O, voi, femei de-amor cunoscătoare?"

Iar eu: — "Sunt unul care, când mă-nspiră
amorul, îmi notez şi,-n urma lui,
ce-mi cântă el eu cânt apoi pe liră."

— "Acum văd, frate, ce departe fui
şi eu, şi Iacob, şi Guitton ca mine,
de noul stil frumos de care-mi spui.

Eu văd cum pana voastră strâns se ţine
pe urma celui ce dictează-n voi,
cum pana noastră n-a făcut, vezi-bine.

Ci-n stil nu pot vedea un soi şi-alt soi:
câţi vrând să placă toate le-afectează."
şi, ca şi mulţămit, tăcu apoi.

Precum cocorii ce la Nil iernează
s-adun-aori în stol şi-apoi în zborul
grăbit al lor în şir se-ndepărtează,

aşa făcu şi-aici întreg poporul:
Întorşi spre dreapta i-am văzut cum pasă,
făcându-i iuţi şi foamea lor şi dorul.

Şi, cum un om trudit de-alerg îşi lasă
pe soţi să meargă, până ce-şi mai curmă,
păşind încet, înecul ce-l apasă,

aşa, lăsând să treacă sfânta turmă,
Fores venea cu mine-n rând mereu.
— "Când am să te revăd?" îmi zise-n urmă.

—"Ce zile-am de trăit", am zis, "ştiu eu?
Dar n-o să-ntorc cu-atât de iuţi vântrele,
spre-a nu fi-ntâi la mal cu dorul meu,

căci locul cel ursit vieţii mele
se pare-urnit spre-o jalnică ruină,
din zi în zi mereu căzând în rele."

— "Deci mergi!" a zis. "Pe cel mai plin de vină
de coada unei bestii-l văd eu tras
spre valea-n veci lipsită de lumină;

sporeşte-al bestii mers din pas în pas,
crescând mereu, până-i striveşte toate
şi-un trup diform pe câmp îl văd rămas.

N-au mult a se-nvârti aceste roate",
şi-n sus privi spre cer, "şi fi-ţi-va clar
ce vorba mea să-ţi spuie-acum nu poate.

Te las acum, căci nouă-ntr-ăst hotar
ni-e timpul scump, aşa de scump tot stropul,
şi-l pierd prea mult pe-un pas cu tine, rar."

Cum prinde-un ins din stol ades galopul,
ieşind din rarul trap de călăraşi,
al primei lupte-onor fiindu-i scopul,

aşa porni şi el cu grabnici paşi,
iar eu rămasei cu-acei doi, cuminte,
ce-au fost ai lumii-atât de mari fruntaşi.

Când fu-n adânc intrat acu nainte,
că ochii mei îl urmăreau precum
cu mintea-i urmăream a lui cuvinte,

văzui alt pom, şi nu departe,-n drum,
cu ramuri verzi frumoase şi-ncărcate
spre care ne-ntorsesem chiar acum.

Văzui popor cu mânile-nălţate
strigând nu-ş' ce spre fructul neajuns,
cum pruncul dornic şi flămând se zbate,

iar cel rugat nu-i dă nici un răspuns,
ci, şi mai mult dorinţa spre-a i-o-ncinge,
ridic-obiectul vrut, nu-l ţine-ascuns,

şi, ca-nşelaţi, plecau făr-a-l atinge.
Iar noi sosirăm şi la pomu-acel
ce-atâtea rugi şi-atâta plâns respinge.

— "Pe-alt mal urmaţi şi vă feriţi de el;
de Eva smultul pom acesta nu e,
ci e mai sus, şi-acesta-i e surcel."

Din crengi nu-ş' cine-aşa-ncepu să spuie.
Trecurăm deci, poeţii dragi şi eu,
pe-alt mal, lipiţi de partea care suie.

Zicea din pom: — "Aminte-aveţi mereu
pe cei în nori născuţi, cum, beţi, mişeii
cu dublu piept s-oştiră cu Teseu,

şi bând, cum s-arătară slabi iudeii
şi nu-i vru Gedeon tovarăşi, când
venea din culmi să-ntâmpine madeii."

Lipiţi de-acel părete-acum mergând,
păcate ce-au intrat prin guri, urmate
de-aşa de-amar câştig, noi ascultând,

şi-apoi, în largul căii descurcate,
privind făr-a vorbi vro vorbă frântă,
făcurăm paşi vro mie, când strigate:

— "Ce-umblaţi voi trei şi singuri, făr' de ţintă?"
cuvinte m-au făcut să sar acu
cum sare-un cal fricos când se-nspăimântă.

Nălţai deci capul ca să văd ce fu;
şi-n veci cuptorul roşii-aşa nu face
metale,-ori sticlă, şi nici lucii nu,

ca unul ce ne zise: — "De vă place
s-urcaţi în sus, cotiţi acum spre mine;
pe-aici se duc acei ce merg spre pace."

Orbit de-aspectul lui, m-am dat în fine
în dosu-acelor mari învăţători,
ca omul ce,-ascultând, din spate-ţi vine.

Şi, cum eraldul umedelor zori,
boare-n mai, adie-aducătoare
de-un plin miros de ierburi şi de flori,

aşa simţii pe fruntea mea o boare,
simţeam şi-a penelor bătaie lină
cu mult miros de-ambrosie-adietoare.

Iar el zicea: — "Ferice cui lumină
din graţie-i veni, să n-aibă pieptul
robit de pofta gurii-apururi plină,

ci-o foame-atâtă câtă e cu dreptul!"

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXIV

– "Stindardul regelui din Iad e-n drum
spre noi"; aşa-ncepu Virgil cuvântul,
"priveşte, deci, de poţi să-l vezi de-acum."

Cum pare seara, când e sur pământul,
sau când o ceaţă dă să se răsfire,
departe-o moară ce-o-nvârteşte vântul,

aşa-mi păru că văd ceva clădire.
Şi-atunci după Virgil eu mă dădui,
neavând de vânt alt loc de-adăpostire.

Eram şi unde, şi cu groaz-o spui,
stau umbre-n gheaţ-adânc acoperite
şi-aşa se văd ca-n geam un nod al lui,

o seamă drepte şi-altele trântite,
şi multe-n creştet, sau cu chipul feţei
la tălpi adus, ca arcu-ncolăcite.

Sosind şi unde-adânc pe câmpul gheţii
Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta
pe cel ce-a fost o culme-a frumuseţii,

m-aduse-n faţa lui, şi-n faţă-mi sta,
şi: – "Iată Dis! Şi iată punctu-n care
cu mult curaj tu cat-a te 'narma!"

De-a mea şi mută şi-ngheţată stare
să nu mă-ntrebi acum, şi nici n-o scriu,
căci nu-i cuvânt să poată spune-atare.

Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu;
socoţi, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost când fui cum n-aş mai vrea să fiu.

Stăpânul groazei ce-i fără de fine
ieşea până-n buric din gheaţa lui,
iar eu c-un uriaş conviu mai bine

decât un uriaş c-un braţ de-al lui;
acum socoţi tu-ntreaga lui făptură
când totului asemeni părţi îi pui!

De-a fost frumos cât azi e stârpitură
de când privi duşman pe-al său părinte,
din el se scurge-a lumii-ntregi ordură.

Ce-uimire-mi năvăli deodată-n minte
văzând la el trei feţe-avându-i ţeasta!
Părea de sânge cea de dinainte,

iar alte două ce s-uneau cu-aceasta
pe umeri drept la mijloc le-a avut,
şi acolo se-ntâlneau unde-ar fi creasta.

Între-alb şi galben dreapta mi-a părut,
iar cea din stânga-n felul cum o are
un om de pe-unde Nilul ia-nceput.

Şi-un rând de-aripi avea sub fiecare
cum n-am văzut pe mări mai mari vintrele,
şi nici ca Dis corabie-aşa de mare.

Nu pene-având, ci lucie-atare piele
cum vezi la liliac, şi vânt stârnea
în trei direcţii când bătea cu ele,

şi-ntreg Cocitu-n gheaţă-l prefăcea.
Din şase ochi, cu labe-nsângerate
din guri, pe trei bărbii el plâns scurgea.

Cum rupe in o meliţă ce-l bate,
aşa-n trei guri rupea şi el pe trei,
şi-i măcina pentru-ale lor păcate.

La ăst dincoa-i părea muşcarea ei
nimic, în rând cu-acea zgârietură
ce gol lăsa-l pe spete de-orice piei.

– "Acest cu-a muncii cea mai iute-arsură",
mi-a spus Virgil, "e Iuda Scariotul,
picioare-afar-având şi capu-n gură.

Din doi ce stau cu capu-n jos, din botul
cel negru-al lui, atârn-afară Brut,
şi vezi-l cum se zbate mut cu totul.

Iar cel ce pare-aşa de 'nalt crescut
e Casius, dar noaptea suie",-mi zise,
"şi-i timp de mers, căci toate le-am văzut."

L-am prins de după gât cum el voise,
şi loc pândind şi clipă priincioasă
când largi au fost aripile deschise,

Virgil s-a prins de coasta cea păroasă,
şi-apoi din păr în păr mai cu folos,
descinse printre peri şi gheaţa groasă.

Iar când era şi unde-al coapsei os
din grosul şold începe-a face şale,
trudit Virgil întoarse capu-n jos,

cu mare greu, în locul tălpii sale,
şi prins de peri ca omul ce-ar sui
credeam de el că iar mă-ntoarce-n vale.

Şi greu suflând, ca-n lipsă de puteri:
– "Te ţine strâns, căci n-avem altă scară
ieşind din lumea veşnicei dureri!"

Ieşind prin gura unei stânci afară,
m-a pus să şed pe-un mal apoi, şi-n fine
pe fix pământ şi-a sale tălpi călcară.

Privii în sus, crezând să văd, vezi bine,
pe Dis cum l-am lăsat, dar îl văzui
cu tălpi în sus întinse, stând sub mine.

Cel gros de cap va crede-acum că fui
năuc de-uimit, că-n el putinţă nu e
de-a şti ce punct fu pe-unde eu trecui.

– "Ridică-te",-ncepu Virgil să-mi spuie,
"e drumul rău, şi lung-a noastră cale,
iar soarele spre-al terţei miez se suie."

N-am fost aici în vrun palat cu sale,
ci-ntr-un amurg şi pe-un pământ eram
cum e prin munţi în peşteri naturale.

– "Maestre",-am zis, "pe când mă ridicam,
'nainte ce să ies din Iad, mă-nvaţă
şi fă să pierd eroarea care-o am:

cum şade-acesta-nfipt, făr-a fi-n gheaţă,
cu capu-n jos, şi cerul cum ajunse
aşa-n curând din seară-n dimineaţă?"

– "Te crezi şi-acum dincolo", el răspunse,
"de centrul unde perii-i prinsei eu
ai viermelui ce lumea ne-o străpunse.

Cât timp mă scoboram, erai mereu;
când m-am întors, treceam prin punctul care
din orice parte-atrage tot ce-i greu.

Şi-acum tu eşti sub ceru-a cărui zare
ne-acoper-acel mare loc uscat,
pe-o culme-a cui muri cel cu născare

şi cu viaţa de om făr' de păcat.
Deci stai pe-opusa sfer-a-ngustei mese,
pe care tu-n Giudeca jos ai stat.

Când noaptea moare-aici, dincolo iese,
iar cel ai cărui peri ne-au fost urcării
drept scări, stă-nfipt aşa precum fusese.

Din cer căzu pe-această parte-a zării,
şi-acel pământ, ce fu pe-aici, şi-a pus
de spaima lui zăbranic apa mării,

şi-a curs spre-al nostru emisfer opus
şi poate, spre-a fugi lăsă şi-aceste
deşerte locuri şi-a zbucnit în sus.

Departe de Satan cam cât îi este
mormântu-ntreg, e jos aici un loc
dar nu văzut, ci dându-ţi de el veste

un mic pârâu ce scoborând pe-un scoc,
de dânsul ros prin stânci crăpate-avându-l,
se pleacă lin în cotitoru-i joc."

Pe-ascunsu-i drum intrarăm deci şi-urmându-l
pornirăm să ieşim iar la lumină
şi făr-a ne mai sta spre-odihnă gândul,

urcarăm din adânca vizuină,
şi-ndată s-arătă privirii mele,
ca printr-un ochi, a cerului grădină

şi-aici ieşirăm spre-a vedea iar stele.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Din punte-n punte-aşa trecurăm noi
vorbind de multe câte-aici îmi cată
să nu le cânt, şi ne-am oprit apoi

pe-al punţii vârf, ca bolgia-nvecinată
şi-alt plâns zadarnic să-l vedem acum,
şi-o şi văzui nespus de-ntunecată,

într-al Veneţiei arsenal precum
fierbând vezi iarna smoala cea tenace
spre-a unge luntrii ce-au crăpat pe drum

şi nu mai pot pluti, aşa că-şi face
ici unul vasul nou şi-nfundă stupă
prin coaste celui mai puţin dibace,

şi-aici la proră dreg, dincoa' la pupă,
cioplesc lopeţi şi funii-şi fac, şi sparte
vântrele de catarg cârpind le-astupă.

Aşa, prin vrerile divinei arte,
dar nu prin foc, o smoală jos fierbea,
umplând de vâsc tot malul de-orice parte.

Vedeam că e, dar nu vedeam în ea
decât numai băşici de forfot pline,
când ea-n umflare-i răsuflând cădea.

Pe când stăteam atent să văd mai bine,
– "Ia vezi, ia vezi!" strigând conducătorul
m-a tras, de unde stam, grăbit spre sine,

şi-asemeni unui om mişcai piciorul
când nu s-opreşte-a şti ce lucru-i cere
să fug-astfel, căci spaima-l ia cu zorul,

şi-aşa fugind întoarce-a sa vedere;
şi-n dosul nostru eu pe stânci văzui
un negru drac fugind din răsputere.

Ce chip cumplit avea, e greu să spui,
şi cât de fioros era-n mişcare
cu-ntinse-aripi şi iute-n mersul lui!

Cu umeri nalţi ca nişte ţepi şi care
purtau călare-un păcătos pe ei,
ţinut de pulpi cu bine-nfipte gheare.

– "Să-l daţi, ai punţii noastre-ortaci ai mei
adânc pe-un om fruntaş din sfânta Zită,
iar eu mă-ntorc s-aduc şi pe-alţi mişei

în urbea lor că-i bine garnisită.
Şi toţi pungaşi, afară de Bontur,
din «nu», pe bani fac «da», într-o clipită!"

Şi-l dete-adânc, iar el pe malul dur
s-a-ntors, fugind cum n-am văzut în viaţă
scăpat din lanţ vrun câine după fur.

Scufuns dintâi s-a-ntors la suprafaţă
pe spate-acela, însă dracii toţi:
– "Nimic aici n-ajută Sfânta Faţă!

Tu crezi că eşti în Serchio să 'noţi?
De vrei să scapi de-a căngii-nţepătură
din smoală capul tău să nu-l mai scoţi!"

Şi căngi pe el, o sut-atunci căzură,
şi iar: – "Aci când vreai să joci, te-ascunde,
aşa că dacă poţi pe-ascuns tu fură."

Tot astfel bucătarii pun să-ndese
rândaşii carnea cu ţepuşe când
deasupra apei ea-n căldare iese.

Şi-atunci Virgil: – "Spre-a nu le da prin gând
c-ai fi pe-aici", mi-a zis Virgil, "tu cată
vro stâncă jos şi-ascunde-te curând.

Şi-orice-ndârjire vezi că mi-o arată,
să nu te temi! Că-i ştiu, fiindc-avui
cu ei acest război şi de-altă dată."

Trecu pe punte-apoi şi când văzui
că merge drept spre-a şasea râp-a văii,
oh, mare-a fost aici curajul lui.

Cum sar şi furioşi şi iuţi dulăii
pe-un biet sărac ce-oprindu-se se-nfige
cerşind unde s-opri de-o parte-a căii,

săriră de sub punte cu cârlige.
Văzui pe dracii toţi spre el cum pasă,
dar el: – "Nu fiţi mişei!" a prins să strige.

"Şi pân-a mă-nhăţa, cu căngi, să iasă
din gloat-un ins să-i spui ce vreau, şi-apoi
veniţi şi m-apucaţi de vă mai pasă!"

Strigară toţi: – "Ia du-te, Codârloi!"
Ei toţi au stat şi-un ins al negrei gloate
veni zicând: – "Cam ce-ai pofti la noi?"

– "Crezi tu că m-ai vedea pe-aicea poate",
a zis Virgil, "eu, cel ce vezi tu bine
că pot să-nfrunt a voastre-atacuri toate,

de n-ar fi vrun destin şi vreri divine?
Fă loc! Căci vrerea cea din cer mă face
să duc pe-un viu pe-aceste căi cu mine!"

Şi-atunci, o, ce-opărit rămas-ai, drace!
Văzui din mâini şi cangea cum îi pică,
şi-a zis spre-ai săi: – "Lăsaţi pe-acesta-n pace!"

Şi mie-apoi maestrul: – "Te ridică
tu, cel pitit la punte printre stei,
vegheat plecând, să vii fără de frică."

Ieşind, plecai grăbit; când însă ei
văzui că toţi spre mine-ntoarnă paşii,
m-au prins fiori că tot vor fi mişei.

Aşa văzui, când au golit arcaşii
Caprona după pact, ce fric-avură
văzând pe şes ce mulţi erau vrăjmaşii.

M-am strâns de domn cu-ntreaga mea făptură
şi-asupră-mi gând de rău văzând că-l au
le stam cu ochii tot în ochi şi-n gură.

Plecară furca toţi, dar se-ndemnau
aşa-ntre ei: – "Să-i trag una-ntre-spete?",
iar altu-apoi: – "Să-i tragi, să ţipe «au!»"

Dar unul dintre ei, acel ce stete
de vorbă cu Virgil, s-a-ntors grăbit
şi-a zis: – "Domol", spre el, "domol, băiete!"

Şi nou-apoi: – "Un drum cum aţi dorit
pe arcul ăsta nu-i, căci arcul zace
în fundul văii-a şasea-ntreg zdrobit

dar dac-a merge tot pe-aici vă place,
daţi tot prin ăst ponor, precum vă cânt
şi-alt arc aflaţi, şi-i drum pe-acolo-n pace.

Cinci ceasuri mai spre-amurg de câte sunt
s-umplură ieri o mie şase sute
şaizeci şi şase de-ani de când e frânt.

Vro doi de-ai mei vor da o raită iute,
să-mi cate răi, ce ies la mal, şi-astfel
plecaţi cu ei, că bine-o să v-ajute.

Hei, Zbate-Aripi, în front, cu Farfarel
şi Bot-de-Ogar cu voi, şi Viţa-i-Sece,
haid' Fund-de-Iad şi tu, şi Parpanghel,

nebunul Cap-de-Câine, să mai plece
colţatul Rât-de-Porc şi Forforoată;
Bărboi-Zbârlit vătaf acestor zece.

Mai daţi pe lâng-aprinsa smoal-o roată,
şi-ăşti doi la altă punte-ntregi să vie,
că-ntreagă trece peste bolgia toată."

– "Ce văd", am zis, "maestre-al meu, vai mie,
o, fă", i-am zis, "să mergem făr' de ei,
de ştii, căci eu nu-i cer tovărăşie.

De eşti prudent şi-acum ca de-obicei,
nu-i vezi cum mârâie-ntre dinţi, părinte,
şi-au ochi-n cap cu gând de-a fi mişei?"

Răspunse el: – "N-aş vrea să te-nspăimânte
ce vezi! Scrâşnească-n dinţi aşa cum vor,
o fac spre-acei din smoala lor fierbinte!"

La stânga deci pornirăm prin ponor
ci-ntâi văzui, ca semn, că toţi se-ntoarnă,
strângându-şi limba-n dinţi, spre şeful lor.

Iar el plecând făcu din cur o goarnă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de :)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X

Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid şi focul făr' de fine,
maestrul meu şi eu, în urma lui.

– "O, nalte geniu ce mă porţi cu tine
prin văile impii, cum ţie-ţi place,
vorbeşte,-am zis, şi-alină doru-n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
şi toate-şi au deschise-a lor capace."

– "Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toţi, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca şi dorinţii-acelei ce mi-o taci."

– "Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuţi tu ai vrut să mă dispui,
şi nu demult, puţine vorbe-a spune."

– "Tu cel ce-aşa-de-oneste vorbe spui
şi treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,

căci eşti născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieşi dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puţin mai mult de domnul meu.

Dar el: – "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"

Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeţ cu capul şi cu pieptul
părând că Iadu-ntru nimic îl are.

M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoşii,
zicându-mi scurt: – "Vorbeşte ca-nţeleptul."

Când fui sub poala groapei sale roşii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puţin: – "Ce neam ţi-au fost strămoşii?"

Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns şi i-am vorbit.
Şi-atunci el a-ncreţit puţin din frunte.

Şi-a zis: – "Cu mine-ai tăi părinţi cumplit
ca şi cu-ai mei cu toţii se purtară,
de-aceea-n două dăţi i-am şi gonit!"

– "Deşi goniţi, cu toţii se-nturnară",
răspunsei eu, "şi-ntâiul şi-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ţi-o-nvăţară."

Văzui până-n bărbie-atunci scoţând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
şi cred că ea-n genunchi era şezând,

şi-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi şi-altcineva cu mine,
dar când speranţa-ntreagă-n ea fu stinsă,

plângând mi-a zis: – "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e şi Guid-al meu cu tine?"

Răspunsei eu: – "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-aşteapt-aici, şi cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."

Şi-al său cuvânt şi felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în faţă
de-aceea-n vorbe-aşa de plin eu fui.

Atunci sărind în sus: – "El nu-i în viaţă?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
şi-n dulce soare nu se mai răsfaţă?"

Iar când apoi văzu că m-am oprit
şi-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt şi nu s-a mai ivit.

Dar celălalt măreţ, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mişcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.

– "Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaţ-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.

Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăţi din cuibul ei,
şi-i şti ce greu această art-apasă!

Ci-aşa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"

– "Măcelul face"-am zis atunci", şi-omorul
ce roş făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"

Iar el, clătindu-şi capul, cu suspine:
– "Nu singur fui, şi cu-alţii de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!

Dar singur eu, când ceilalţi au propus
că trebuie Florenţa dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"

– "Găseasc-a ta sămânţă pace-odată",
răspunsei eu, şi rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ţine-ntunecată.

Voi parc-aţi prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"

– "Vedem cât poate şi-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.

Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
ştiinţă-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am şti nimic de-umana voastră stare.

Deci poţi vedea că-ntreg ne va apune
şi daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieţii secolii vor pune."

Atunci, ca şi străpuns de-al culpei zor:
– "Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
că fiul lui e viu la cei ce mor.

Şi preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."

Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soţ mai are-arzând în acest fel.

– "Cu mine-acolea zac mai mulţi de-o mie,
aici e şi-Ubaldin, şi Frideric
al doilea", zise, şi de-ajuns să-ţi fie."

S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet mă-ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.

Porni Virgil şi-n mers aşa nainte
mi-a zis: – "Ce ai c-aşa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:

– "Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, şi-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:

În faţa dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieţii tale
întregul drum prin ea tu ţi-l vei şti."

Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, şi ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale

ce pân-aci-şi zvârlea putoarea-n sus.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXII

Să am eu rime aspre-acum şi-amare
cum se cuvin grozavei văgăuni
ce-ntregul Iad pe ea proptit îl are,

al gândului meu scos deplin l-aş pune
în scrisul meu; dar nu le am şi-astfel
nu fără frică-ncep acum a spune.

Căci nu e lucru de-a glumi cu el
s-arăţi ce-ascunde-n centru-i universul,
c-un grai ce-n vorbe-abia e-nvăţăcel.

Ci-acele zâne să-mi ajute versul
cari Tebei zid i-au dat prin voci divine,
să fiu pe-aproape de-adevăr cu mersul.

Din toate,-o! neam, tu cel mai de ruşine
din locul ce-i amar şi-a fi numit,
voi capre de-aţi fi fost şi oi mai bine!

Cum stam acum în puţu-acel cumplit,
stând sub giganţi, mai jos de-a lor picioare,
iar eu priveam pe sus la mal, uimit,

ne-a zis un glas: – "Te uită cum calci oare,
şi fă ca talpa ta să n-o mai pui
pe capete de fraţi sărmani, că-i doare."

Privii sub mine-atunci, şi-un lac văzui
şi-aici şi-n jur, cui nu ca apei gerul,
ci ca de-o sticlă linse faţa lui.

Nu prinde văl mai tare-aşa ca fierul,
nici Dunărea din nord, ca ăst de-aici,
nici Donul unde-n veci e-n neguri cerul.

Căci dac-ar fi căzut şi Tabernici
şi Pietrapana peste ea, aş crede,
că tot n-ar fi făcut la maluri crici.

Al broaştelor popor prin bălţi cum şede
cu botu-afară spre-a cânta, pe când
ţăranca-n visul ei tot holde vede,

aşa-s mâhniţii-aici, în gheaţă stând
pân-unde roşul ruşinării-apare,
şi-n dinţi, ca berzele din cioc, bătând.

Cu faţa-ntoarsă-n jos sta fiecare;
de ger da gura mărturii durerii,
iar ochii lor, de-a inimii-ntristare.

Puţin deci dând ocol în jur vederii,
văzui aşa de strânşi lipiţi pe doi,
c-aveau pe cap amestecaţi toţi perii.

– "Voi strânşi aşa la piept, cine-aţi fost voi?"
Ei gâtu-atunci deodată şi-l plecară,
nălţându-şi faţa, însă ochii moi

într-înşii numai, pân-acum, vărsară
pe gene-n jos, iar gerul le-a sleit
vărsatul plâns şi-aşa-i închise iară.

Mai strâns nicicând o scoabă n-a-ngăldit
un lemn de-alt lemn; şi-n cap, atât le fuse
de ciud-atunci, ca ţapii s-au lovit.

Şi-un duh fără de-urechi, căci le pierduse
de ger, stând tot cu faţa-n jos: – "În noi
ce-ţi faci oglind-atâta timp?", îmi spuse.

"Ori poate vreai să ştii pe-aceştia doi?
Fu mândrul loc unde-au văzut lumina
al tatei lor Albert, şi-al lor apoi,

şi-au mam-acelaşi trup; dar în Caina
tu nu-i găsi, de-ai scormoni-o toată,
alt duh mai demn să-nfunde gelatina!

Nici cel cui pieptul şi-umbra sa deodată
străpunsu-le-a Artur c-un singur ţel;
Focacia nu, nici ăst cu ceafa-ntrată

în mine-aşa că nu mai văd defel,
şi Sasol e numit, nesăturatul!
De eşti toscan ai bune ştiri de el.

Şi-acum, ca să te-astâmperi cu-ntrebatul,
eu Pazzi sunt, să ştii, ş-aştept să vie
Carlin aici spre-a-mi descărca păcatul."

Văzui urlând în ger mai mulţi de-o mie,
ş-aşa făcuţi, că reci fiori îi am
de-al gheţii vad, şi-avea-i-voi în vecie!

Pe când acum spre centru 'naintam,
spre care-orideunde-orice e greu ia zborul,
şi-n gerul cel de veci eu tremuram;

nu ştiu destin ori vrere-a fost, ori zorul,
dar printre ţeste-astfel trecând izbii
puternic pe-una-n faţă cu piciorul.

Plângând, strigă: – "Ce-mi faci? Dacă nu vii
sporire pentru Monte-Apert a-mi face
acestui chin, de ce mă mai sfâşii?"

Iar eu: – "Spre-a-mi scoate-un dubiu-acest ce zace
aici, maestre-aşteaptă-mă niţel,
şi-apoi de-aici m-aleargă cât îţi place."

A stat Virgil, şi-am zis atunci spre cel
ce-ntruna blăstema cu-asprime mare:
– "Tu cine eşti că-njuri drumeţii-astfel?"

– "Şi cine tu, fugind aşa? Tu care
loviri prin Antenora-n cap ne dai,
că viu de-ai fi şi tot ar fi prea tare!"

– "Dar viu sunt eu, şi poftă poate ai
să-ţi scriu", i-am zis, "de vrei o faimă-n lume,
şi numele-ţi prin câte le-nsemnai."

Iar el atunci: – "Hai, pieri de-aici! Ce nume?
Contraru-l vreau! Ce drac mi te trimite?
Aci-ntr-acest ponor, te ţii de glume?"

În chica lui înfipt-o mână-mi stete:
– "Ori spui cum te numeşti", am zis, "ori zboară
întregul păr ce-l porţi pe ceafă plete."

Răspunse-atunci: – "Că-l smulgi ca să mă doară,
nu-ţi spui nici cine sunt, nimic nu-ţi spui,
de-ai sta să mă cheleşti şi-a mia oară."

Sucit pe mână părul i-l ţinui,
şi-i smulsei poate-un pumn şi chiar mai bine,
dar el lătrând privea spre burta lui.

Când zise-alt duh: – "Hei, Bocca, nu ţi-e bine?
Tu n-ai de-ajuns că dinţii-i clănţăneşti,
mai latri-acum? Ce diavol zburdă-n tine?"

– "Acum, infame trădător ce eşti,
tu poţi să taci! Voi scoate şi nevrute
de tine-n lume-adevărate veşti!"

Iar el: – "E treaba ta! Dar numai du-te
şi nu cumva să uiţi, ieşind la soare,
de-acest de-aici cu limb-atât de iute:

Argintul franţuzesc pe-acesta-l doare.
Atâta zi: pe Buso l-am aflat
cu alţi mişei stând proaspăt la răcoare.

Şi cine mai era, de-i fi-ntrebat,
tu ai cu mine-alături pe Bechieri,
pe cel ce-ai tăi de-o palmă l-au scurtat.

Şi-o fi şi Ganelon şi Soldanieri
pe-aici şi Tribaldel, trădarea cui
pierdu Faenza când dormeau străjerii."

Eram de-aici departe, când văzui
doi inşi într-un ponor, şi-un ins avându-l
pe-al altui cap căciulă peste-al lui.

Cum vâră-n pâine dinţii săi flămândul,
aşa cel de deasupra-i înfigea
în cap la ceafă celuilalt, rozându-l.

Şi nu-ntr-alt fel cum tâmplele-i rodea
Tideu lui Melanip, cum el în gură
rodea şi-al hârcei os şi ce-i sub ea.

– "Tu, cel ce-arăţi atât de-adâncă ură
prin faptul bestial că-l rozi astfel,
să-mi spui: De ce? Cu-această legătură,

că, dacă tu pe drept te plângi de el,
ştiind ce-aţi fost şi crima lui, voi trece
în lume-ntre infami pe-acest mişel,

de nu, va fi ca limba mea să-mi sece."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XV

Ne duce-acum un ţărm al ăstui scoc,
iar fumul din pârâu deasupra-i zace
scutind şi maluri şi-apa jos de foc.

Precum de teama undelor fugace
spre ei, între Cassand şi Brugg flamanii
fac stavilă ce mării-oprire-i face,

sau cum de-a lungul Brentei paduanii
le fac ferind şi vile şi castele,
când intră-n martie-omătul Chiarentanii,

astfel erau făcute-aici şi-acele,
dar nici înalte-atât, nici groase nu,
oricine-a fost cel ce-a clădit la ele.

Era departe-n urmă crângu-acu,
încât de m-aş fi-ntors, dorindu-l iară,
eu n-aş mai văzut nici unde fu,

când duhuri multe-n stol s-apropiară
şi toţi, părând c-ar fi cu văz sărac,
priveau la noi, trecând, cum într-o seară

cu luna nouă-n mers drumeţii fac,
sau cum bătrânul croitor când pune
în ac un fir, ţintit priveşte-n ac.

Privit de-atare bandă prin genune,
un duh mă cunoscu, iar el mă prinse
de haină şi-a strigat: – "Ei, ce minune!"

Iar eu, văzând că stă cu braţe-ntinse,
privii adânc în faţa-i coaptă care
n-avea pe chip conture-atât de stinse

spre-a-mi fi-n a-l recunoaşte-o-mpiedecare,
şi-atunci, plecat, privii la el mai bine;
– "Oh, ser Brunet, eşti dumneata, îmi pare!"

– "Să nu te superi, fiul meu, pe mine",
mi-a zis apoi, "că-şi lasă puţintel
pe soţi, Latini spre-a vorbi cu tine."

– "Te rog s-o faci", răspunsei eu cu zel,
"de vrei, voi sta şi-n loc, dacă, fireşte,
mă las-acesta, căci eu merg cu el."

– "O", zise,-"oricine din ăst stol s-opreşte
o clipă-n loc, stă-n loc apoi o stană
o sută de-ani în ploaia ce-l izbeşte.

Deci mergi, şi-ncet voi merge sub pulpană
şi-n goan-apoi umplea-voi ăst popas,
s-ajung pe cei ce-şi plâng eterna rană."

Eu nu-ndrăzneam al văii mal să-l las,
să merg la el, dar fruntea-mi sta plecată
cu-acel respect ce-umilu-l are-n pas.

– "Dar ce-ntâmplare",-a zis, "ce soartă dată
te-aduce-aici cât timp mai ai lumină?
Şi cine-i cel ce drumul ţi-l arată?"

– "Acolo sus în viaţa cea senină
pierdutu-m-am", răspunsei, "într-o vale,
pe când n-aveam etatea încă plină.

De ieri din zori străin luminii sale,
pe când eu mă-ntorceam, ăst duh venit-a
şi-acas-acum mă-ntorc pe-această cale."

Iar el atunci: – "De-ţi vei urma ursita,
în dulcea viaţă clar de-am desluşit,
nu poţi greşi al gloriei port", vorbit-a,

"şi-aşa-n curând de n-aş fi fost murit
văzând eu ceru-n cât favor te are
la munca ta cu mult te-aş fi-ntărit.

Dar neamul cel ingrat şi rău şi care
descins din Fiesole-ab antiquo ţine
şi-acum tot firea ce din munţi o are,

cu rău îţi va plăti făcutul bine.
Dar drept va fi: prin spini cu boab-amară
ce caut-un pom cu dulcile-i smochine?

Porecla «orbi» din vechi străvechi le-o dară
că-i neam semeţ şi-avar şi plin de ură;
de-a lor năravuri vezi de te dezbară!

Tu glorie-avea-vei într-aşa măsură,
căci toţi te vor vâna flămânzi cu zor,
dar iarba asta n-o s-o aibă-n gură!

Să-şi fac-aceşti mişei nutreţ cât vor
din înşişi ei, dar cruţe planta vie,
de creşte vruna prin gunoiul lor,

a cui sămânţă sfânt-o să re-nvie
pe foştii-aici de-origină romană,
când cuib ajunse-a orice mişelie!"

– "Să nu-mi fi fost dorinţa-n totul vană
tu n-ai fi fost respins", răspunsei eu,
"aşa-n curând din firea cea umană.

Căci stă şi-acum adânc în gândul meu
şi trist mă face plinul de iubire
şi scumpu-ţi chip patern, când tu mereu,

tu mă-ndrumai să tind spre nemurire,
şi cât îţi datorez nu voi tăcea,
cât timp voi fi, s-o spui cu mulţămire.

Păstrez şi scriu ce-mi spui de soarta mea,
spre-a-mi tâlcui ce-alt text în sine-mbracă
o Doamnă-n cer, de-o fi s-ajung la ea.

Ci-atâta vreau să ştii curat, că, dacă
cu propria-mi conştiinţă voi fi una,
răbda-voi sorţii tot ce-ar vrea să-mi facă.

Şi poţi să ştii că nu mi-e nouă-arvuna;
deci de-orice-ar fi nimic nu-mi va păsa
şi poarte-şi roata-n placul ei Fortuna."

Virgil atunci s-a-ntors spre dreapta sa,
privindu-mă şi: – "Bine ştiu s-asculte",
îmi zise rar, "acei ce ştiu păstra."

Dar eu mergeam, dorind să ştiu mai multe,
cu ser Brunetto, şi-ntrebai ce soţi
mai are-aici, distinse minţi şi culte.

– "E bine pe-unii să-i cunoşti, dar poţi
să laşi pe mulţi uitării să-i consume,
şi-ar fi şi timpul scurt să-i spui pe toţi.

Pe scurt, au fost toţi clerici cu renume
şi oameni mari din lumea literată
şi toţi murdari de-acelaşi viciu-n lume.

Priscian e-n rând cu tabăra-ntristată
şi-Acursius e, şi-aici şi pestilenţa
puteai s-o vezi, vrun dor de-aveai vrodată

s-o vezi, pe cea ce scoasă din Florenţa
de primul serv şi-a dus să-i aibă scrumul
din rău întinşii nervi ai săi Vicenţa.

Mai multe-aş spune, dar de-aici nici drumul,
nici vorba s-o lungesc eu n-am putinţă,
căci văd pe prund suind de colo fumul:

vin cei la cari eu n-am îngăduinţă.
Tresoro meu la inimă ţi-l pui
că-n el trăiesc, şi n-am altă dorinţă."

Se-ntoarse-apoi părând în fuga lui
de-acei ce-aleargă spre postavul verde
pe câmpul veronez, şi-aşa-l văzui

cum fuge-acel ce-a-nvins, nu cel ce pierde.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXVI

Florenţo, poţi sălta! Căci mare-n lume
eşti tu, şi baţi aripi pe-uscat şi mare,
şi-ncep şi-n Iad să ştie de-al tău nume!

Pe-atari de-ai tăi, pe cinci aci-n pierzare,
pe cinci aflai, de-aceea-mi fu ruşine,
dar nu-ţi fac ei nici ţie cinste mare.

De are-un vis în zori izbânzi depline,
vedea-vei tu-n curând – o, nu te teme! –
ce Prato vrea, nu şi-alţi duşmani cu tine.

De-ar fi şi-acum că n-ar fi prea devreme!
De ce nu e, căci tot va fi odată!
Târziu de-o fi, cu-atât mai greu voi geme.

Plecând de-aici pe coasta dărâmată,
ce scări ne-a dat dintâi în jos pe ea,
urcam târât de mână de-al meu tată,

şi,-urmând pustiul drum ce mă ducea
pe jgheaburi şi pe stânci, n-aveam putere
decât făcând picior din mâna mea.

Durere-atunci simţii, şi simt durere
şi-acum de ce-am văzut aici, şi-astfel
îmi ţin ingeniu-n frâu mai cu putere

să n-aibă căi ce n-au virtutea ţel,
căci dac-o zodie-ori mila cea divină
mi-a dat vrun dar, să nu-mi bat joc de el.

Precum ţăranul stând pe vro colină,
pe-un timp când suie spre zenit fugarii
Acel ce lumii-ntregi îi dă lumină,

când muştele s-ascund şi ies ţânţarii,
câţi vede licurici prin valea, poate,
pe unde-arase-ori puse viţei parii;

aşa-ntr-a opta bolgie-a tristei gloate
văpăi luceau, precum văzui de-afară,
când fui de unde-n fund s-arată toate.

Cum cel pe care urşii-l răzbunară
văzu că-i piere-n car conducătorul,
când roibii drept spre cer îl ridicară,

şi nu-i putea urma cu ochii zborul,
când nu văzu decât urcând spre stele
un pumn de foc pierind încet ca norul;

aşa la gura gropii-umblau şi-acele
văpăi, şi-n toate-ascuns era vrun ins,
dar n-arătau ce furt închid în ele.

Eu stând pe punte ca să văd, m-am prins
de-un colţ al asprei stânci, fără de care
puteam să cad chiar fără de-a fi-mpins.

Virgil văzând atenta mea mirare:
– "În orice foc e câte-un duh, al cui
vestmânt e tocmai cazna care-o are".

Răspunsei eu: – "Acum, căci tu mi-o spui,
sunt şi mai sigur, dar ştiui de-ndată,
că este-aşa, şi tocma' vream să spui:

Ce duh e-n flacăra la vârf crăpată,
cum fu ieşind pe-un rug, ce mistuise
cu frate-său pe Eteocle-odată?".

– "În ea e Diomede",-a zis, "şi-Ulise,
uniţi aici de-un foc mistuitor
precum, trăind, o furie-i unise.

Spăşesc în foc scornită cursa lor
a calului ce-ntrând făcut-a poartă
să ias-al Romei ne-ntrecut popor.

Plâng arta lor, din cauza cărei, moartă,
şi-azi plângi pe-Ahile al tău, tu, Didamie;
şi-au şi pentru Paladiu-această soartă."

– "De au şi-aici în foc vorbire vie,
te rog, maestre,-o, rogu-te să vrei,
şi-o rug-a mea te plece cât o mie,

să stai cu mine s-aşteptăm pe-acei,
ce ard acolea-n para cea cornută,
căci vezi aprinsul dor ce-l am de ei."

Răspunse el: – "Mi-e ruga ta plăcută,
şi demnă e, şi vreau a te-asculta,
dar gura ta de-acum să-ţi fie mută.

Vorbi-voi însumi eu, căci vrerea ta
eu bine-o ştiu, dar greci aceştia fură,
şi poate-or fi semeţi cu limba ta".

Când focul fu şi-n locul unde-avură
cuvintele şi loc şi timp în fine,
atari au fost din dulcea tatei gură:

– "Voi doi, pe cari-acelaşi foc vă ţine,
de-s vrednic eu răspuns să mi se deie,
şi-ori mare-ori mic de v-am făcut vrun bine

c-am scris trăind înalta-mi epopee,
să staţi, iar unul spuie dintre voi
pe unde-a mers prin sineşi ca să pieie!"

Şi-al vechii flacări cel mai lung vâlvoi
zbătut porni să scoată murmurarea
cum face-un foc bătut de vânt la noi.

Iar vârful ei aşa-şi făcea mişcarea,
părând al unei limbi ce-ar fi vorbit,
şi voce-a scos şi-a zis: – "După scăparea

de Circe-acea ce-un an m-a fost robit
aproape de Gaeta, mai nainte
de ce pe-aici troienii-au fost venit,

nici dor de fiu, nici mila de-un părinte
bătrân, pe-atunci, nici dragostea datoare
să curme-al Penelopei plâns fierbinte

n-au fost în stare-a-nvinge-a mea ardoare
să plec în lume ca să ştiu şi eu
şi-a altor neamuri vicii şi valoare.

Şi-aşa plecai cu-un singur vas al meu
pe-al mării sterp întins, numai c-o mână
de soţi ce-apoi cu mine-au fost mereu.

Văzui şi-un mal şi-alt mal al mării, până
la sarzi şi la ispani, văzui Marocul
şi câte ţări au marea-n jur stăpână.

Bătrân şi eu şi-ai mei eram, şi focul
topit, când am ajuns la acea strâmtime
în care-a-nchis Heracle-odată locul

ca mai spre-adânc să nu cuteze nime.
Lăsai Sevilla-n dreapta căii mele,
şi-n stânga Ceuta-n neguri de-adâncime.

«O, fraţi», am zis, «prin mii de mii de grele
sosiţi şi-n cel din urm-apus acum,
cu slabul rest al vieţii puţintele

ce licură de-abia pierdută-n scrum,
ce-ar fi, ca-n lumea cea făr' de fiinţe
noi dincolo de soare-am face-un drum?

Voi fii sunteţi ai nobilei seminţe
şi nu născuţi spre trai de dobitoc,
ci-onoare să cătaţi şi cunoştinţe!»

Şi-astfel redeşteptai atâta foc
cu-aceste vorbe câte-avui a spune,
că n-aş mai fi putut să-i ţiu pe loc.

Şi-ntoarsem prora iar spre soare-apune,
şi, tot la stânga-n larg pentru-alergare,
făcurăm din lopeţi aripi nebune.

Şi toate stelele ce-alt pol le are
luceau prin nopţi, şi-al nostru pol apus,
şi nici nu mai ieşea apoi din mare.

De cinci ori s-a aprins de jos în sus
şi tot de-atâtea ori se stinse luna
de când urmam ăst drum de care-am spus,

când negr-un munte şi-a ivit cununa
departe-n fund, prin zare-nnegurată
cum alta-n lume n-am văzut nici una.

Şi-un chiu ce-am scos se-ntoarse-n vai îndată,
căci noul mal o volbură născu
ce-a prins corabia-n proră să ne-o bată.

Trei roţi cu marea-ntreagă el făcu
şi-a patra oară pupa-n sus o-mpinse
şi prora-n jos, cum Altuia-i plăcu.

Şi-adâncul mării peste noi se-ntinse."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIV

Acele risipite foi le-am strâns
şi-mpins de-a locului natal iubire
le-am dus sub cel ce-a răguşit de plâns.

De-aci sosim la punctul de-ntâlnire
cu-al treilea cerc, unde-apare-ntreagă
a sfintei vreri o groaznică-ntocmire.

Dar lucrul nou mai clar să se-nţeleagă
vă spui c-am fost pe-un şes, pământul cui
oricărei plante viaţa-n el i-o neagă.

Cunună-n jur pădurea o văzui,
precum şi ea de şanţ e-ncunjurată;
şi-am stat aci-n extremul punct al lui.

Un sterp nisip, uscat şi des, s-arată
pe-ntregul şes, şi nu altfel de cum
ne spune Cato că-l văzuse-odată.

O, sfântă răzbunare, cât acum
vei fi-ngrozind pe-oricine-i cel ce-aude
ce-amare stări văzui şi pe-acest drum!

Erau mari gloate-aici de umbre nude
şi toate-amar plângând cu plânset mare,
având, pe cum părea, gradate trude.

Zăceau pe spate-o seamă-n nemişcare,
şi mulţi şedeau stârcind făptura toată,
iar alţii-n jur fugeau fără-ncetare.

Acei ce fug sunt cea mai mare gloată
iar cei ce zac sunt turma mai puţină,
ci-n schimb ei pot mai mare plâns să scoată.

Şi fulgi de foc pe-ntregul şes, cu lină
cădere ning, şi cad cu nescăzut
potop ca-n Alpi când orice vânt s-alină.

Şi-aşa precum ningându-i a văzut
pe oşti la Ind, şi Alexandru-odată,
ce-ardea mereu chiar şi fiind căzut,

de-aceea puse-ostaşii săi să bată
cu tălpile-acel foc, căci se stingea
mai lesne-astfel văpaia divizată;

aşa sub ei tot şesu-l aprindea
ca iasca sub amnar acolea focul
etern, şi-un chin din două părţi făcea.

Şi făr-odihnă-n veci le era jocul
sărmanelor lor mâini cari focul nins
îl mătură, dar altu-i prinde locul.

Şi-am zis: – "Tu, cel ce toate le-ai învins,
maestre,-afară de cumplita droaie
ce stă străjer la zidul cel aprins,

ce mare duh stă fără să se-ndoaie,
dispreţ având şi inima semeaţă,
de parcă nici n-ar sta-ntr-această ploaie?"

Şi însuşi el, văzând că-i stau în faţă
şi-a mea-ntrebare-a fost de starea lui:
– "Eu sunt", strigă, "şi mort cum fui în viaţă!

Spetească-şi Zeus pe cel din mâna cui
a prins un fulger când de-a lui mânie,
în ultima mea zi trăsnit eu fui,

spetească-şi el, în neagra-i fierărie
sub Mont Gibel, pe toţi pe câţi îi are
strigând ca şi la Flegra-n bătălie:

– «O, dă-mi, Vulcane,-o, dă-mi ajutorare!»
Trăsnească-mă cât vrea, că tot nu-i las,
eu tot nu-i las întreaga răzbunare!"

Şi-atunci Virgil, cu-atât de tare glas
cum nu-l mai auzii: – "Căci nu mai piere
şi, şi-aici, Capanee, ţi-a rămas

trufia ta, ţi-e şi mai grea durere!
Căci nu-i alt chin ca furia-n focul ei
să-ţi dea-ngâmfării-ntreaga caznei fiere!"

Spre mine-apoi mai blând: – "E dintre-acei
cari şapte-au mers la Teba ca s-o bată,
şi-avu, şi pare-a mai avea, pe zei

şi-acu-n dispreţ, cum vorbele-l arată.
Dar cum am zis, nevolnicele-i furii
podoabă-i sunt, şi cea mai meritată.

Şi-acum să mergem. Dar să-ţi fie-aminte
pe-aprinsul prund să nu-ţi aşezi piciorul
ci tot pe sub pădure-o ia nainte."

Ajunserăm tăcând unde-n priporul
pădurii-n şes se vars-un râurel
de-a cui roşaţă ş-azi mă ia fiorul.

Precum din Bulicame curge-acel
ce apă-n băi stricatelor împarte,
aşa pe-aprinsul prund curgea şi el.

Şi fund de piatr-avea şi de-orice parte
şi maluri şi costiş, şi sigur fui
că numai el dă drum şi mai departe.

– "Din tot ce-aici ştiut eu îţi făcui,
de când trecurăm pragul ce nu pune
zăgaz nicicând intrării nimănui,

tu n-ai văzut nimic mai de minune",
mi-a zis, "decât acest izvor prezinte,
căci orice foc deasupra lui apune."

Vorbi maestrul meu atari cuvinte;
deci îl rugai să-mi dea şi-acea bucată
de care-mi dete-o poftă-aşa fierbinte.

– "Pustie-o ţară zace-ncunjurată
de mări, numită Creta", m-a-nvăţat,
"subt domnul cui fu lumea mai curată.

Şi-un munte, Ida, este-n ea, bogat
în codri mari cândva şi-n râuri dese,
dar astăzi e pustiu ca loc uitat.

Lui Zeus ca leagăn Rea şi-l alese
şi, când plângea, dispuse-a face hui
spre-a nu se şti-n ce loc îl ascunsese.

Şi-un moş stă drept în munte-adânc, a cui
spinare-acum îi stă spre Damiete,
privind spre Roma ca spre-oglinda lui.

De aur fin e capu-i, piept şi spete
de-argint curat, iar braţele-i la fel,
şi-ncolo trunchi de-aramă i se dete,

şi-apoi în jos piciorul stâng de-oţel,
cel drept de-argilă coaptă prin arsură
şi stă mai mult, de mult, numai pe el.

Şi-afar' de-aur toate-au crăpătură,
şi lacrimi prin spărturi se distilează
cari muntele-l străbat şi-unite cură

în Iad aici, şi pe-Aheron formează,
pe Stix şi Flegeton şi drum îşi fac
pe strâmtul scoc ce-l vezi, până-ncetează

oricare-al lumii scoborâş, şi-un lac
o balt-acolo, ce-i Cocit chemată,
dar pentru c-o să-l vezi, de-aceasta tac."

Iar eu: – "De e din lumea noastră, tată,
pornit acest pârâu, de ce pe prund
de-abia sub ăst pripor numai s-arată?"

Iar el: – "Tu ştii că Iadul e rotund,
şi-oricât de mult venit-ai tu la vale,
mereu la stânga scoborând spre fund,

tot n-ai trecut întregul roţii sale.
Deci dacă vei vedea şi lucruri noi
nu da pe faţă glas mirării tale!"

– "Dar unde-i Flegeton şi Lete-apoi?
De-acesta taci, de-acela spui că-l face
acel pârâu făcut de-acele ploi?"

– "Orice-ntrebări îmi pui", mi-a zis, "îmi place.
Ci-al apei roşii curs clocotitor
putea din ele pe-una să ţi-o-mpace,

şi vei vedea, dar nu-ntr-acest ponor,
pe Lete-acel ce spală duhuri care
spăşită-şi au şi-iertată culpa lor."

Mai zise-apoi: – "E timpul de plecare
de-aici acum, şi-urmeze-mi paşii tăi.
Ăst mal nenins de foc ne dă cărare,

şi-asupra lui se sting orice văpăi."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul IV

Mi-a rupt din cap adânca-mi adormire
un tunet greu, încât sării pe cum
un om trezit din somn prin zguduire.

Şi-acu-n picioare stând, eu detei drum
privirii odihnite-n jur, să-mi spună
ce loc e-n care mă găsesc acum.

Pe-un mal eram, al tristei văi ce-adună
în jalnica-i prăpastie-un infinit
echou de vaiuri ce de-a pururi tună.

Adânc şi negru-n neguri învălit
e fundu-ncât privind în el în vale
nimic în el eu n-am deosebit.

– "Să-ntrăm acum la nesfârşita jale",
vorbi Virgil cu faţa-ngălbenită,
"voi merge-ntâi şi-al doilea-i fi pe cale."

Dar eu, văzând coloarea sa pierită:
– "Vai, cum să merg, când însuţi te-nspăimezi,
tu, cel ce-mi ţii puterea mea-ntărită?"

Iar el: – "Durerea celor morţi ce-i vezi
în ce loc stau, pe faţă-mi zugrăveşte
această milă ce tu team-o crezi.

Să-ntrăm, căci lunga cale ne-mboldeşte."
Şi-astfel intră, şi-ntrai cu el deodată
în primul cerc ce-abisu-l îngrădeşte.

Pe cât mi-a fost s-aud putinţa dată,
nu plâns aici, ci-oftări sunau, şi-atari
că fac eternul aer să se zbată.

Din chin fără dureri pornind, pe cari
le scoate-o nesfârşit de multe ginte
de mici copii, femei şi oameni mari.

Şi-mi zice-atunci preabunul meu părinte:
– "Nu-ntrebi ce duhuri scot aici suspine?
deci vreau să ştii de-aici de mai nainte

că n-au păcat, dar chiar de au vrun bine,
nu e de-ajuns, căci n-au botezul care
e poarta voastr-a legii cei creştine.

N-au stat deplin cu ceru-n conlucrare,
căci Crist veni-nvăţând pe urma lor,
deci însumi eu suspin într-astă stare.

Pierdut prin ăst defect acest popor
nu prin păcat, atât ni-e osândire
că fără de-a spera trăim în dor."

Iar când ştiui, cuprins fui de mâhnire,
căci mulţi văzut-am oameni de valoare
ce-n limbu-acela stau aşa-n plutire.

– "Dar spune, maistre,-o spune-mi, doamne, oare
ieşi", i-am zis, dorind să am deplin
credinţa cea ce-nvinge-orice eroare,

"cândva prin merit propriu sau străin
vrun duh de-aici, spre-a trece-n mântuinţă?"
Iar el care-a-nţeles ascunsu-mi chin:

– "De-abia sosii în noua-mi locuinţă
şi-un duh puternic a venit de sus,
cunun-având ca semn de biruinţă,

şi-a tras de-aici pe primul om, şi-a dus
pe Noe şi-Avel, şi cu el porniră
şi Moise-al legii dătător supus,

şi pe Avram, şi-acel cu dulce liră,
cu fii şi tată-a dus pe Israel
şi-atât de mult iubita sa Rahiră

şi pe-alţii mulţi îi scoase-n acest fel,
dar vreau să ştii că duhuri mântuite
n-au fost de-aici nicicând până la el."

Iar noi cât timp aceste-au fost vorbite
mergeam mereu, trecând pădurea mare,
pădure, zic, de umbre-ndesuite.

Şi n-am făcut drum lung pe-acea cărare
dincoa de culme, când un foc văzui
ce-n semicerc albea-ntr-o dulce zare.

Deşi-mi era departe-n fund, putui
distinge-atât încât să văd în parte
ce neam ales era-n lumina lui.

– "O, tu ce nalţi orice ştiinţe şi-arte,
ei cine sunt? Ce-onoare-i încunună,
că starea lor de-a altor o desparte?"

Iar el: – "Faimosul nume ce răsună
în lume sus de ei, le-a dobândit
o graţie-n cer de-o stare-aci mai bună."

Şi-un glas spre noi acestea le-a rostit:
– "Onoare ţie, vrednice poete,
a cărui umbră dusă ne-a venit."

Văzui când glasul s-alină şi stete
că patru umbre-au dor spre noi s-apuce,
nici triste-n ochi, dar nici nemângâiete.

– "Priveşte-acum", a zis iubitul duce,
"pe cel ce-ntâiul, ca şi-un căpitan,
cu spada-n mână, stolul şi-l conduce:

Omer e el, poetul suveran,
satiricul Horaţiu-n urmă vine,
Ovidiu-apoi, iar ultimu-i Lucan.

Deşi cuvântul drag rostit de mine
cuvine-se-a fi spus la fel şi lor,
onoare-mi fac, şi fac cu-aceasta bine."

Şi-aşa văzui aici frumosul cor
al Prinţului cântării dulci de liră,
ce stă vultur deasupra tuturor,

Iar după ce-ntre ei puţin vorbiră,
spre mine-ntorşi c-un semn m-au salutat,
iar de-asta ochii lui Virgil zâmbiră.

Dar şi mai mare-onoare-apoi mi-au dat
primindu-mă-ntr-a lor tovărăşie
şi-al şaselea-ntre-asemeni genii-am stat.

Şi-am mers aşa spre-acea lumină vie,
vorbind ce-i bine-aici să tac, astfel
cum bine-a fost vorbite-n Iad să fie.

Şi-ajunşi apoi sub un frumos castel
de şapte ori încins c-un zid pe-afară
şi-n jur scutit de-un mândru râurel.

Trecând ca pe uscat pe el, intrară
prin şapte porţi cu mine-aceşti poeţi
pe-un câmp frumos cu verde primăvară.

Acolo oameni, cu ochi lini şi-nceţi,
vorbeau încet şi rar, cu-autoritate,
cu vorba rar-a nobilei blândeţi.

Iar noi spre-un fund al văii luminate
ne-am dus pe-un loc deschis, frumos şi nalt,
ca-ntregul câmp cu toţi să ni s-arate.

Şi-aci-n picioare pe-acel verde smalt
mari spirite văzui, că de mândrie
şi-acum, că le-am văzut, când spui, tresalt.

Electra-ntâi cu multa-i săminţie,
cu Hector printre ei şi cu Enea,
Cezar ce-avea de şoim privirea-i vie,

Camilla sta şi sta Pentesilea
într-altă grupă, şi şedea Latin
cu fiică-sa Lavinia printre-aceia.

Şi Brut ce-a scos din Roma pe Tarchin,
Cornelia, Marcia, Iulia, şi deoparte,
retras stetea, şi singur, Saladin.

Văzui apoi, privind şi mai departe,
pe maistrul celora ce ştiu, avându-l
la mijloc marii-adâncitori de carte

cari stau tăcuţi, cucernici ascultându-l.
Socrat era-ntre ei şi Plato, cel
ce-n primul rând şedea şi-ncepe rândul,

Democrit cel ce nu dă lumii ţel,
Empedocle, Anaxagora şi Tale,
Diogene şi Heraclit, cu el

şi-Orfeu şi-adânc observatoru-n quale
aici era, eu zic Dioscoride
şi Tuliu, Tit, şi cel cu legi morale

Seneca, Gallian şi Euclide,
Hipocrate, Avicenna, Ptolomeu
şi-Averoe ce-ntinse zări deschide.

Să-i spui pe toţi de-aici mi-ar fi şi greu,
şi-astfel mă-mpinge teama-ndelungată
c-ades la fapte-i scurt cuvântul meu.

Din şase, doi ne-am rupt apoi îndată,
căci dusu-m-a p-alt drum iubitul duce
din lina zare-n noapte frământată

şi-ajunsei unde-n veci nimic nu luce.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul IX

Acea coloare moart-a feţii mele
ce-n spaim-avui când el veni napoi,
făcu pe-a lui cea vie să i-o spele.

Ca omul care-ascultă stete-apoi,
căci mult prin neguri ochii să străbată
n-aveau puteri prin aerul greoi.

– "Noi tot avem să biruim odată",
aşa-ncepu, "de nu... atare-mi spuse...
oh, cât m-amân-acum, că nu s-arată."

Văzui eu bine cum un văl el puse
pe ce-ncepu cu ce-a sfârşit să zică,
şi n-a-ncheiat aşa cum începuse,

şi nu puţin îmi dete-acestea frică,
fiindc-am tras din spusu-i nedeplin
mai rău un sens de cum avea adică.

– "În fundu-acestei triste scoici mai vin
cândva de-acei din primul grad în care
speranţa moartă vi-e unicul chin?"

Aşa-ntrebai. Iar el: – "Se-ntâmpl-arare
să-i fie dată sarcin-oarecui
de-a face-aceast-a mea de-acum cărare.

Dar eu, ce-i drept, şi de-altădată fui
trimis aici de-acea Erihto cruda
ce poate-aduce-un duh în trupul lui.

Eram de scurtă vreme mort, iar truda
impusă-mi fu prin Iaduri să străbat
spre-a scoate-un duh din cercul unde-i Iuda,

din cel mai jos şi-obscur şi-ndepărtat
extrem de cerul ce-ncunjoară toate.
Ştiu drumul bine deci, nu fi-ngrijat.