Al-Kindi atât era de melancolic, încât a hotărât să-şi pună capăt zilelor şi s-a urcat pe o faleză stâncoasă ca să se arunce în apă de la înălţime, iar lumea să creadă că fusese un simplu accident. Dar nu asta-i era soarta, pentru că pe la mijlocul cărării a întâlnit un personaj bizar, în care, mai pe urmă, avea să creadă că-l recunoaşte pe acela pe care arabii îl numesc Khadir şi persanii Kezr, pe Abraham, Jidovul Rătăcitor, a cărui identitate însă e departe de a fi sigură; fapt e că el se manifestă în împrejurări excepţionale, spre a le da de înţeles anumitor oameni că nu le-a sosit încă ceasul morţii (creştinii l-au numit uneori Diavol, dar desigur se înşelau; creştinii au oroare de miracol - de aceea printre ei nu mai există miracole de două mii de ani).

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când Al-Kindi a voit să arunce o ultimă privire drăgăstoasă la ceea ce tocmai crease pe deplin în lumea aceasta de substanţe sensibile, el a constatat că o schimbare ciudată se produsese în fiinţa sa. Era ca şi când toată substanţa i se scursese în modelele sonore ale fiinţelor concepute de el, făcându-le să trăiască. Al-Kindi nu mai exista ca entitate separată: nu mai era vizibil şi nu mai putea să vadă. Prima lui pornire a fost de a izbucni în râs, dar nu mai avea organ pentru râs. Îşi dădu seama cât de ridicolă-i fusese tentativa de a egala puterea lui Allah. Îşi mai dădu seama şi că fusese, în toţi aceşti ani, instrumentul ales de Allah, în bunătatea sa, spre a demonstra gratuitatea creaţiei, caracterul ei pur ludic.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al-Kindi avea şaptezeci şi doi de ani când s-a consacrat în întregime ultimei faze a activităţii sale. A meditat la ea zi şi noapte, împresurat de modelele invizibile ale tuturor speciilor pe care le concepuse. Le percepea în imaginaţie şi le putea sesiza existenţa ca pe o multitudine foarte variată şi complexă de zumzete sau mai curând de sisteme murmurânde. Dar, desigur, zumzetul nu era cu adevărat audibil.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucrurile se reîntorc în răstimpul acestei nopţi lungi; ştiu, de pildă, cum să descriu o conversaţie cu ea, care a fost şi cea din urmă. Se străduia să-mi explice că se afla acolo printr-un accident. Nu credea că acel accident ar fi fost chiar nefericit, dar nici fericită nu era că se petrecuse. Când vorbea, simţeam un gust desluşit de sare de mare în gură şi în nări. Nu ştiam de fapt ce voia să spună şi nici de unde venea. Dar locul acela de niciunde era scăldat într-o lumină lină. N-avea nevoie de mâncare, de apă, de nimic altceva. Făcea ceea ce făcea (dar, totuşi, ce anume făcea?) din pură libertate. Nu era niciodată stingheră, fiindcă putea oricând să se retragă în adâncurile de unde venise. Oricine putea face asta, spunea ea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se făcea că Al-Kindi putea afla dinainte ce avea să i se întâmple de-a lungul unei zile întregi, anume privind atent în jur la ceasul când se trezea din somn: vedea atunci tot felul de lucruri, pete pe pereţi, nori pe cer, furnici, scorpioni, şerpi, păsări care zburau de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, iar toate acestea nu erau nicidecum indiferente - toate aveau un înţeles care prefigura exact ceea ce avea să i se întâmple lui Al-Kindi în timpul zilei abia începute şi uneori şi într-un interval mai lung.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu nu era răzvrătit, aşa cum le place multora să creadă. Era un individ plăcut în societate. Avea duşmani şi stârnea antipatii pentru ceea ce scria, nu pentru modul cum se comporta în societate. Nu era un revoluţionar, în fapt. El se răzvrătea în poezie şi publicistică. Rareori ridica tonul, prefera să asculte pentru a înţelege cât mai bine discuţia decât să îşi dea cu părerea. Într-un fel, era retras, dar când era cazul era un interlocutor foarte plăcut. Multor contemporani le-a lăsat impresia că este tăcut şi gânditor. Nu se putea, însă, abţine când era vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniţi.

citat din Lucia Olaru Nenati
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceva într-adevăr remarcabil se petrecea cu Mekor H: nu auzea sunetul apei care se umflă. Desigur, era şi foarte tânără, dar eu însumi eram mult mai tânăr când am auzit pentru prima oară apa aceea neliniştitoare, inexorabilă, urcând din ce în ce mai sus. Aşa am ajuns la concluzia personală că Mekor H. putea până la urmă să fi fost o adevărată zeiţă prinsă în cursă prin cine ştie ce accident nefericit. Câtă vreme n-am putut înlătura posibilitatea ca esenţa ei să fi fost diferită de a celorlalte rozătoare, am hotărât că merita să fiu nesăbuit şi să încerc prin orice mijloace să scap din cursa mea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu se gândise, în acel moment grav, s-o oprească; şi aşa s-a petrecut marele triumf al armei zoologice, care s-a dovedit atât de perfidă şi de eficace încât şi-a salvat viaţa de faţă cu forţele reunite a vreo trei mii de militari din toate armele, între care vânătorii cu panaşele lor, pompierii cu tulumbele lor verzi şi artificierii cu focurile lor de artificii erau cei mai spectaculoşi. Ambulanţa, care a sosit ultima, nu a putut pătrunde în parcul plin de tot felul de vehicule blindate şi de soldaţi înghesuiţi unii într-alţii şi întreţinându-se asupra celor mai felurite subiecte. A fost imediat trimisă înapoi, ca să nu răspândească panica în populaţie. Pentru cei ce ştiau să priceapă, acest du-te-vino era însă plin de înţeles.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În puţină vreme, s-a constituit o întreagă literatură despre Tozgrec şi legenda lui s-a amplificat până la a încorpora trăsăturile tuturor tradiţiilor cunoscute privind supranaturalul. Numeroase cărţi şi articole au încercat să-i stabilească identitatea. Citez la întâmplare câteva din ipotezele formulate: el este Dumnezeu Tatăl; Isus Cristos; Ilie; Adam; Ioan Botezătorul; Sfântul Ioan Evanghelistul; mai mulţi alţi sfinţi; Moise; Aaron; Solomon; Samuel; Zoroastru; Pitagora; Platon; Buddha; Hermes Trismegistul; Jidovul Rătăcitor; Khadir sau Kezr; al doisprezecelea imam; Mahdi; Mahomed; Ali; Buddha Maytreya; Lucifer; Satan; Mefistofel; Bhagwan Shree Rajneesh; un ţap; Anticristul; Nicolas Flamel; Michael Scot; Arnaldus de Villanova; Ramón Llull; Trithemius din Würzburg; Arhimede; John Lennon; Napoleon; Marchizul de Sade; generalul De Gaulle; patriarhul Albinus de la Institutul Epistofelic; un agent al serviciilor secrete la pensie şi încă mulţi alţii.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câţiva agenţi care se suspectau reciproc de contacte cu Tozgrec s-au omorât între ei şi astfel s-a înţeles repede că nimic productiv nu putea să rezulte din această situaţie. De aceea a avut loc o reuniune a tuturor agenţilor şi după multe dezbateri o hotărâre a fost luată: dat fiind că preferinţele politice ale lui Tozgrec erau departe de-a fi explicite (desigur, Ivanov afirma contrariul, dar Smith îi cită trei cazuri recente în care Tozgrec dezvăluise câteva secrete penibile ale Bedeker-ului Imperial), activitatea lui era dăunătoare pentru toată lumea, în egală măsură. În consecinţă, era în interesul tuturor să scape de el. A fost pusă la punct o operaţiune colectivă al cărei obiectiv era exterminarea lui Tozgrec prin eforturile conjugate ale tuturor ţărilor lumii. Ea a primit numele sugestiv de Operaţiunea Pace şi a contribuit, într-adevăr, la formarea unor prietenii preţioase între agenţi, ceea ce le îngădui mai multora dintre ei să-şi mai schimbe stăpânii, iar câtorva altora să se căiască.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce îl caracteriza pe Al-Kindi, fiu al planetei Saturn, era încetineala. Progresa prin acumulare. Iată încă o explicaţie a faptului că a fost atât de zgârcit.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii spun că atunci Khadir i-a arătat lui Al-Kindi misterele djinnilor şi pe ale Întreitei Puteri şi l-a învăţat că puterea sunetului nu are limite. Alţii mai spun că atunci Khadir i-a dat lui Al-Kindi ca să-l slujească un djinn femeiesc cu păr roşcat pe nume Mekor Hayyim, cea mai frumoasă fiinţă pe care Allah, fie-i numele binecuvântat, o crease vreodată. Alţii, în sfârşit, afirmă că i-a dat o idee despre puterea sunetului creând din nimic o armată feroce şi apoi distrugând-o pe loc. Oricum, fapt e că de atunci Al-Kindi a început să practice activ magia sunetului şi să facă tot ceea ce înaintaşii săi Sa'id ibn Misjah, negrul devenit alb şi Al-Mawsili se pricepuseră să facă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Directorul îi reproşase că se jucase cu el, cu sentimentele lui, că-l manipulase, atunci, de mult, când erau prea tineri pentru a înţelege viaţa şi greutăţile ei; erau elevi, amândoi... Avea oare dreptate?! Fusese ea atât de rea, iar el chiar o iubise cu adevărat atât de mult şi de fapt, încă o mai iubea, chiar şi acum, după atâţia ani?! O iubea şi suferea pentru ea, chiar dacă, din spusele lui, altceva dorea să lase de înţeles... În cazul ăsta însă, de ce nu-şi refăcea viaţa? De ce prefera să rămână singur şi trist? Doar avea totul... Era director, încă tânăr, încă frumos, atrăgător, încă putea stârni pasiuni în inimile multor tinere, dacă le permitea acest lucru... Dar el, nu; prefera să rămână singur şi trist, închis în Institut şi-n sine însuşi, prizonier al propriilor sale sentimente şi gânduri, altfel spus, un neînţeles. De ce oare?!

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă avea chef, Al-Kindi era în stare să extragă informaţii privitoare la alţi indivizi singulari sau la persoane corporative, precum un regat întreg de exemplu. Aceasta l-a determinat pe Al-Kindi să-şi pună câteva întrebări fundamentală: de vreme ce totul mă îndeamnă să cred că aceste lucruri care-mi dezvăluie viitorul nu se află aici decât pentru a mi-l dezvălui, care este atunci adevărata consistenţă a lumii? Nu e oare vorba, în ultimă instanţă, de o pură fantasmagorie pusă în mişcare de propriul meu intelect? Şi, în acest caz, nu sunt eu oare, în fiecare clipă, singurul creator al lumii?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O squaw, adică imaginea vizibilă a celor şapte suflete ale Şoimului-Crepuscular, s-a ridicat şi s-a arătat (sau: s-a dezgolit) în acel foc rece şi toate celelalte squaws au urmat-o, iar înţelepţii beţi le-au urmat pe ele clătinându-se. Dar ce veşmânt avea pe ea acea Squaw cu Şapte Suflete? Era, neîndoios, Sângele Soarelui. Ea era ca noaptea care-i Marea Vrăjitoare: de la trezirea la adormirea timpului, ea dă naştere tuturor fiinţelor şi tot ea le distruge. Ea este toate lumile - lumea apei şi lumea pământului, lumea văzduhului şi lumea viselor, lumea focului şi aceea a Puterilor.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre încurcătura mea, fiindcă ştiam că Alice avea oroare de orice intimităţi şi fiindcă s-a frânt literalmente în două de-a lungul braţului meu. Ne aflam lângă uşă şi credeam că se clatină, gata să cadă. Am prins-o (avea consistenţă, dar n-avea deloc greutate) şi atunci trupul i s-a pliat pur şi simplu în jurul braţului meu, într-un loc unde nu exista niciun fel de articulaţie.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E tot ce se ştie precis despre acea întâlnire care a avut loc la jumătatea drumului dintre viaţă şi moarte; fiindcă cine oare ar fi putut comite vreo indiscreţie, dacă nu Al-Kindi însuşi, Khadir sau Dumnezeu? Nimeni n-a comis-o încă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se gândi la ceea ce învăţase, la ceea ce fusese ea odată şi la ce devenise acum. Era o femeie care primise sfaturi de la omul pe care îl iubise, pe care le urmase şi încercase din răsputeri să se vindece. Era o femeie care făcuse greşeli, care uneori plângea lunea dimineaţa sau singura noaptea în pat. Era o femeie care se plictisea adesea de viaţa ei şi care găsea dificil să se dea jos din pat dimineaţa pentru a merge la serviciu. Era o femeie care avea destul de des zile când era prost dispusă, care se privea în oglindă şi se intreba de ce nu se ducea la sala de gimnastică mai des; era o femeie care se întreba uneori care naiba era rostul ei pe această lume. Era o femeie care uneori încurca lucrurile. Pe de altă parte, era o femeie care ştia ce înseamnă iubirea adevărată şi care era gata să trăiască intens, cu mai multă iubire, şi să-şi facă amintiri noi. Indiferent dacă asta urma să se întâmple în zece luni sau peste zece ani. Indiferent ce o aşteptă mai departe, ştia că trebuie să-şi deschidă inima şi să o urmeze oriunde o ducea. Între timp trebuia doar să trăiască.

Cecelia Ahern în P.S. Te iubesc
Adăugat de Iustina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valurile făceau parcă nişte semne ciudate. Şi Gretchen şi-a scos pantofii la care ţinea mai mult decât la orice şi i-a aruncat în apă; pantofii însă au căzut prea aproape şi valurile i-au adus la mal. Ai fi zis că râul nu voia să ia ce-avea ea mai scump, deoarece Karl nu era la el. Gretchen a crezut că n-a aruncat pantofiorii destul de departe şi atunci s-a suit într-o luntre care era legată în păpuriş, s-a dus până la capătul ei şi a aruncat pantofii în apă. Luntrea însă nu era legată bine şi, când fetiţa s-a repezit să arunce pantofii, s-a desprins de ţărm şi a pornit pe apă. Gretchen, când a văzut aşa, a vrut să se întoarcă şi să sară pe mal, dar luntrea acuma ajunsese departe şi pornise pe râu în jos.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul se căţărase pe faleză aşa încât să bareze singura potecă practicabilă, altminteri Al-Kindi l-ar fi putut ocoli. Dar astfel se pomeniră faţă în faţă sau aproape, căci omul nu părea să-l vadă pe filosoful căţărător. Privirile-i drăgăstoase erau cu totul absorbite de o pasăre albă care gungurea încetişor.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar era oare îndreptăţit patriarhul să creadă că revelaţiile din ce în ce mai numeroase ale lui Tozgrec aveau ca rezultat să învenineze relaţiile deja extrem de problematice dintre ţările lumii? Nu neapărat. Aceste relaţii fuseseră dintotdeauna întemeiate pe neîncredere şi minciună şi doar imbecilii puteau fi de altă părere. Din moment ce nimic nu se schimbase în natura relaţiilor dintre state, acestea încercară mai întâi să se descotorosească de Tozgrec, însă, neizbutind, hotărâră pur şi simplu să-şi schimbe tactica spre a nu se mai lăsa contrazise de el. Reprezentanţii puterilor începură acum să comunice lucruri adevărate ce semănau într-atât cu minciunile că nimeni nu remarcă schimbarea. Din când în când, Tozgrec dezvăluia dedesubturile unor afaceri cu deosebire de scabroase şi viaţa marilor tâlhari deveni din ce în ce mai grea. Milioane de oameni înarmaţi până-n dinţi erau peste tot în căutarea lui Tozgrec, pe care iar nu-l găseau niciunde. În această căutare armată, sute de bătrâni, maiestuoşi sau zdrenţăroşi, îşi pierdură viaţa din pricina asemănării lor, reale sau aparente, cu Tozgrec. Un şef de stat declară la televiziune că cea mai grea condiţie de la începutul secolului al XXI-la era fără îndoială aceea de bătrân.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!